Copacii și iubirea

                                                

( sursă imaine: http://www.puterea.ro/sfaturi-si-curiozitati/studiile-au-demonstrat-efecte-miraculoase-asupra-sanatatii-imbratisarea-copacilor-o-poarta-spre-vindecare-123648.html)

    Acum câteva săptămâni, am făcut o scurtă drumeție cu preșcolarii în pădurea din împrejurimile grădiniței pentru a colecta frunze și diverse materiale din natură, dar și pentru a ne bucura privirile de minunatele culori ale toamnei.

La un moment dat, m-am oprit lângă un arbore, am zâmbit și l-am luat în brațe. Preșcolarii de grupă mare știau deja din anii trecuți despre efectele miraculoase ale îmbrățișării copacilor, astfel că au căutat fiecare câte un copac și au început să-l „iubească” muuult, muult de tot!

     Dintr-o dată, am văzut cum doi ochișori mă priveau cu o mare curiozitate. Fiind primul an al lui la grădiniță, puștiulică era destul de nedumirit de ceea ce făceam noi acolo, așa că se uita la mine, la colegii săi, la copaci și tot ridica din umeri, încercând să înțeleagă ce se petrecea. După câteva clipe, m-a întrebat: 

-Doamnaaa, copacul ăsta e prietenul tău? Îl cunoști???

-Sigur! I-am răspuns zâmbind. Toți copacii sunt prietenii mei. Aceștia sunt cei mai buni prieteni ai oamenilor. Lor le putem spune cele mai tainice secrete, fără să ne fie teamă că le vor povesti altora sau că vor râde de noi. Ei ne iubesc, ne ascultă în tăcere, fără să ne judece. Nici măcar nu se răzbună atunci când cineva le zgârie scoarța, le rupe crengile sau îi taie. Copacii nu lovesc niciodată. Ei iubesc și atât. 

      După scurta discuție cu piticul, mi-am amintit dintr-odată de infinita iubire pe care o simțeam de fiecare dată când mă aflam în prejma vreunui copac. Veneau spre mine valuri, valuri de iubire, de liniște, de lumină și pace care îmi alinau fiecare colțișor al inimii, făcându-mă să mă întreb: „Pe voi cine vă iubește? Cine vă iubește doar de dragul de-a vă iubi? Fără să vă ceară ceva în schimb?”

    Unii oameni primesc energia lor vindecătoare, apoi pleacă mai departe, fără să mulțumească și fără să privească în urmă. Asta nu-i determină pe copaci să-și condiționeze iubirea, ci, dimpotrivă, rămân deschiși, indiferent de ceea ce primesc. Această lecție a iubirii necondiționate am putea-o învăța și noi dacă am fi atenți și am vedea prin ochii inimii!

         Spune-i unui om „Te iubesc!”. El s-ar putea speria și ar putea gândi: „Oare ce vrea de la mine?”. Sau poate se va mândri peste măsură și va spune în sinea sa: „E în regulă. Dacă mă iubește, atunci îmi permit să fac orice.”

       Spune-i unui copac „Te iubesc!”, iar el te va învălui în nemăsurata sa iubire pe care, oricum ți-o oferă, fără să aștepte ceva în schimb.

     Omule drag, poate unii îți vor spune „Nu fi copac!”. E treaba lor...Fiecare cu viziunea sa.

Eu însă, te îndemn din toată inima: „Fii copac! Iubește! Ascultă în tăcere! Primește fiecare lovitură ca pe un mare dar! Deschide-ți inima și lasă iubirea să curgă, să te vindece și să-ți lumineze calea prin viață!

 ("Tree"-Justin Rizzo with lyrics -      https://www.youtube.com/watch?v=YPuzJFzXgU4)

      

Calea Iubirii sau Calea Fricii?

                     

( sursă imagine: https://ro.pinterest.com/lidiacristinar/echilibru/)

            

       Acum ceva vreme, cineva m-a întrebat:
- Ce faci când inima ți-e frântă? O lași deschisă? Mai poți iubi?...
- Nu știu să iubesc cu adevărat. I-am răspuns. Dar voi învăța... Voi învăța pentru că inima mea întotdeauna va rămâne deschisă, indiferent dacă va primi flori ori spini în dar.

          Fiecare dintre noi are propriile povești de viață, obstacole, greutăți, necazuri. Fie că trăim stări de abandon, de tristețe, de așteptări neîmplinite, de furie, regret sau deznădejde, în fața problemelor care apar, avem două variante de a ne manifesta:
- Să ne închidem inimile

- Să rămânem cu inimile deschise
       E adevărat că în urma unor experiențe dureroase, majoritatea oamenilor au tendința de a-și închide inimile și de a respinge tot ce vine înspre ei, de teama de a nu mai repeta starea de suferință. E o reacție normală de autoapărare, dar care, din păcate, produce multe răni și traume pentru că deciziile sunt luate din frică, din neîncredere, iar nu din iubire. Frica paralizează ființa, o împiedică să se manifeste la adevărata sa valoare și să-și atingă potențialul maxim.


Pe de altă parte, însă, există oameni care, indiferent de greutățile prin care trec, aleg să rămână cu inimile deschise și să îmbrățișeze cu iubire orice experiență de viață. Aceștia consideră durerea ca fiind un mare dar pentru suflet și o adevărată lecție din care desprinde învățături neprețuite, pe care le oferă cu drag și altora, atunci când este cazul. Ei sunt recunoscători pentru orice vine înspre ei și spun cu bucurie: „Mulțumesc pentru darul pe care mi-l oferi! Mulțumesc! Accept să primesc!”
       Știind că iubirea este un act de curaj în care îți deschizi inima în fața celorlalți, acești oameni aleg să meargă pe Calea Iubirii, o cale pe cât de minunată, pe atât de dificilă de parcurs...


       În continuare, postez câteva rânduri dintr-o carte scrisă de binecunoscutul autor de cărți motivaționale, Alan H. Cohen și care se numește „Viața ca o țeapă – mic tratat antiratare” (Ed. Nemira, 2013). Aceasta poate oferi un real suport tuturor celor care se află în diferite etape grele din viață. Astfel, la finalul cărții, autorul scrie următoarele:


„ Poți alege un drum ușor și plin de lumină; important este să fie al tău. În „Învățăturile lui Don Juan”, mentorul Don Juan Matus îl învață pe autorul Carlos Castaneda că există doar două drumuri în viață: drumul INIMII și drumul FĂRĂ INIMĂ. Dacă alegi calea inimii, explică Don Juan, când ajungi la capăt îți vei binecuvânta viața. Dacă urmezi calea fără inimă, când ajungi la capăt vei blestema ceea ce ai făcut. În orice clipă alegi o cale cu sau fără inimă. Nimeni nu-ți cunoaște calea inimii mai bine decât ți-o cunoști tu. Dacă ai încredere în sentimentele, visurile și valorile tale, viața îți va străluci. Dacă le tăgăduiești, viața îți va fi plină de țepe. În cele din urmă, puterea se află în mâinile tale.”

                  Tu ce alegi? Calea Inimii sau pe cea fără inimă?



(Heavens Rain - Mehdi - https://www.youtube.com/watch?v=-5_YttgLb9c

Uneori, îngerii se îmbracă în negru...

  

(sursă imagine: https://babylenutapentrusuflet.blogspot.ro/2013_11_01_archive.html)

        Atâția îngeri, Doamne, atâția îngeri printre noi! Iar noi suntem atât de orbi și surzi...

Cum am putea oare să-i vedem dacă ochii noștri sunt fermecați de strălucirea trecătoare a lumii? Cum am putea să-i auzim dacă ei vorbesc în șoaptă inimilor noastre atunci când mințile ne sunt zgomotoase și nestatornice?

Îngerii nu se laudă și nu se mândresc atunci când alegem să facem voia Lui Dumnezeu. Nu ne spun: „Vezi? Am avut dreptate! Ce bine te-am învățat!” Îngerii privesc smeriți în pământ și se bucură pentru sufletele noastre, mulțumiți că au putut fi de folos. Ei îl slăvesc pe Dumnezeu, învățându-ne și pe noi să facem asta.

Îngerii plâng odată cu noi. Când suntem nefericiți, ne vindecă durerile, ne sărută inimile și ne îmbrățișează în taină, oferindu-ne bucurii nepieritoare.

Îngerii nu strălucesc prin lume, ci strălucesc în inimile fiecăruia dintre noi.

    Pe pământ, uneori îngerii se îmbracă în negru tocmai ca să nu ne orbească și să ne facă să-i admirăm prea mult. Îngerii nu doresc nicidecum asta. Ei vor doar să facă voia Tatălui: vor să ne conducă acasă și atât...

(SIMFONIA INIMII.GHE.IOVU  - https://www.youtube.com/watch?v=myDmX2NGTbY)

Eram eu, chiar eu...

( sursă imagine: http://cazasu.blogspot.com/2012/02/povestea-inimii.html)

  Atunci când am obosit alergând, când am încetat să mai caut, când m-am oprit să mai înțeleg lumea, m-am descoperit în toată splendoarea mea. Eram completă! Eram frumoasă! Eram luminoasă! 

M-am deschis și am plâns. Am curs asemeni râului printre pietrele tăcute, apoi ți-am spus:

-Nu-mi lua dreptul de a vorbi, de a-ți spune ce simt! Dacă te vei ascunde de mine și nu-mi vei asculta șoaptele, cândva, până și pietrele îți vor striga povestea mea. O vei auzi fără să vrei.

Amintește-ți mereu că nu-l poți vedea pe Dumnezeu printr-un vizor neșters al minții omenești așa cum nici frumusețea și miracolul vieții nu le  poți vedea printr-o inimă necurățată de patimi, de doruri, de tristeți și suferințe.

Ți-am vorbit, te-am îmbrățișat, te-am mângâiat, te-am sărutat pe frunte, m-am arătat ție așa cum eram cu adevărat, dar tu nu m-ai auzit, nu m-ai simțit, nu m-ai văzut că eram eu, cea care te-a iubit dintotdeauna, chiar dacă tu ai ales de-atâtea ori să mă ignori și să mă rănești prin gânduri, cuvinte, fapte...

 Eram chiar eu, Inima ta, ființă minunată!

(Vocea Sufletului-https://www.youtube.com/watch?v=wU-9wU2tyFA)

Cerșetorii Vieții

 

( sursă imagine:https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Stefan_Luchian_-_Batran_cersetor.jpg )

        Stătea zgribulit, undeva, la un colț de stradă. Bătrânul se uita în jos și părea pierdut printre gândurile triste care hoinăreau prin amintiri.

M-am apropiat de el și, ca de fiecare dată când văd un cerșetor, am așteptat să ridice privirea din pământ ca să-i pot vedea ochii, să-i simt durerea și să-i îmbrățișez sufletul rătăcitor.

La început s-a încruntat, m-a privit suspicios. Își muta privirea din colț în colț, dorind să evite contactul vizual cu mine, fapt ce mi-a adus aminte de copilașii care vin pentru prima dată la grădiniță și se feresc să se uite în ochii mei. Își ascund privirile de mine, apoi, cu coada ochiului, verifică dacă mă uit în continuare la ei. În cele din urmă, încep și ei să zâmbească, ochișorii li se înseninează și mă privesc încrezători, devenind astfel buni prieteni.   

           De când mă știu, am avut o compasiune aparte pentru cerșetori. Era ceva din mine care mă împingea nu doar să le dau câțiva bănuți (care erau, oricum, mult prea puțini), ci mă făcea să mă opresc pentru un timp și să îi privesc în ochi. Cumva, simțeam că dincolo de hainele zdrențuroase, de mâinile tremurânde și de privirile pierdute, erau sufletele căzute în tristețe și deznădejde, erau oamenii debusolați, confuzi care pluteau în derivă pe valurile vieții. Și pentru că își pierduseră busola care le arăta calea spre Dumnezeu, se simțeau abandonați, singuri și nefericiți.  

 Îi priveam cu iubire, fără să-i judec, ori să mă sperii de aparenta lor înfățișare, pentru că știam că dincolo de masca „cerșetorului”, acele suflete, acei oameni, aveau, fiecare, câte o poveste de viață. Pe unele le-am aflat, pe altele, nu, însă majoritatea acestora vorbeau despre nevoia uriașă de iubire...

        Un prieten drag și grijuliu chiar m-a sfătuit  la un moment dat să nu mai empatizez cu cerșetorii atât de mult pentru că există riscul să le preiau soarta...

-Și ce dacă? Mi-am spus. Oricum, nu toți suntem, de cele mai multe ori, cerșetori deghizați în stăpâni ai lumii în care trăim?

Vrem să părem încrezători, puternici, optimiști, curajoși, dar inimile noastre cerșesc atenție, iubire, fericire...

 Câți dintre noi ajung să își dea jos măștile „sociale” și să ceară efectiv ce au nevoie cu adevărat, să comunice sincer, autentic, fără a se rușina de ceilalți, fără a se teme că nu vor mai fi iubiți și acceptați dacă se comportă într-un anume fel sau pretind numite lucruri? Oare câți dintre noi  își dau la o parte voalul care le ascunde emoțiile și sentimentele pe care le au, dar pe care nu le împărtășesc cu ceilalți, tot din anumite temeri, sau din credințe limitative, înrădăcinate adânc în subconștient?

Oare vom alege vreodată să ne păstrăm inimile deschise, indiferent de ceea ce primim de la ceilalți?

O, daaa! Undeva, în adâncul sufletului, mi-am păstrat vie credința că va veni o zi în care vom uita să ne mințim din politețe, sau din comoditate și ne vom aminti să ne privim mai mult în ochi. Vom uita să ne ascundem sentimentele și ne vom aminti drumul spre inimile noastre și ale celor din jur, învățând să oferim și să primim iubire. Vom uita să ne zgribulim în fața vieții, cerșind milă și ne vom aminti de cărarea spre Dumnezeu. Vom uita să privim atât de mult în pământ, apăsați de grijile cotidiene și ne vom aminti să privim cerul mai des...

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, - atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri și de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențeles

și trist că nu privim la cer mai des, 

că nu culegem flori și nu zâmbim,

 noi, care-așa de repede murim.

(MURIM...CA MÂINE, de Magda Isanoș)

(Gheorghe Iovu - Impacare - https://www.youtube.com/watch?v=W-Px1ceGfPw)

Dacă vrei să cânți un blues...

    

(sursă imagine: internet)

       Cândva, un tovarăș mi-a adresat o întrebare care mi-a transformat întreaga viață.

-Dacă vrei să cânți un blues, știi ce e trebuie să faci?

-Habar n-am! I-am răspuns intrigată.

-E necesar să suferi căci doar o suferință te face să cânți autentic și din adâncul inimii o astfel de melodie...

            În acea clipă, am conștientizat că exact asta se întâmplă și în viața noastră de toate zilele: doar o suferință  ne poate deschide ochii și ne poate face să vedem, să auzim, să simțim totul la un alt nivel de conștientizare. Ne poate trezi din somnul adânc al „conștiinței colective” în care suntem prinși ca într-o plasă de păianjen.

        E adevărat că suferința, de cele mai multe ori, ne împiedică să vedem lumina de la capătul tunelului, dar e nevoie ca undeva, într-un colț al inimii, să ne păstrăm vie credința că Dumnezeu niciodată nu ne dă mai mult decât putem duce.

Cineva spunea că se întâmplă ca lumina să plece pentru o perioadă de timp, pentru a face loc întunericului și chiar dacă uneori acesta din urmă pare că ne cuprinde, el are totuși rostul său, căci dacă nu am ști ce este întunericul, nu am putea privi lumina cu ochii sufletului. Doar
experimentând deznădejdea, disperarea, suferința, tristețea, putem simți cu adevărat speranța, nădejdea, bucuria, recunoștința, pacea, iubirea.

        Pentru că nimic nu este permanent, vine și momentul în care întunericul e alungat de zorii dimineții, iar soarele își face apariția pe cer, luminându-ne calea spre adevăr. În acest moment noi ne deschidem ochii, după lunga perioadă întunecată, însă acest lucru se poate dovedi a fi destul de dureros, fiind posibil ca lumina soarelui să ne orbească.

       Și Iisus Hristos a venit în lume, le-a deschis oamenilor ochii minții și inimile, dar nu toți l-au putut vedea. Ei erau în întuneric, iar Lumina Lui i-a orbit.

Puțini dintre aceștia L-au privit, au simțit durerea, și-au văzut păcatele, au plâns, s-au bucurat și au hotărât să meargă pe Calea Luminii, chiar dacă drumul ales era plin de obstacole. Alții nu L-au putut privi. Șocul adevărului era prea mare, astfel că au ales să închidă ochii înapoi și să doarmă în continuare, pentru că uneori e mai ușor să dormi, să te lași dus de val, în voia sorții și dacă lucrurile nu merg așa cum te așteptai, să dai vina pe soartă și să exclami cu durere: „Așa mi-a fost scris!...”

        Este mai dureros să luptăm, să înfruntăm obstacolele, să fim atenți la drum, însă atunci când înțelegem că Dumnezeu întotdeauna este alături de noi și ne răspunde tuturor rugăminților pe care i le adresăm, nu vom mai fi orbi, ci vom fi pregătiți să înțelegem Creația. Astfel, sufletele noastre vor vedea că putem alege să rămânem cu capul plecat în jos, cufundați în întuneric, dar putem alege și să ne deschidem ochii, să umblăm pe valurile vieții, chiar și prin furtună, să cădem, să ne ridicăm, să ne îmbrățișăm suferințele, apoi să privim curcubeul și să ne deschidem, cât de mult putem, ferestrele inimii pentru ca soarele să-i mângâie cu blândețe durerile spuse și nespuse... 

(Fugees - Killing Me Softly (Radio Edit) HQ - https://www.youtube.com/watch?v=8ppz-cwLeqo)

Pierdută în Copilărie

( imagine preluată de la: http://www.universdecopil.ro/images/stories/educatie/enciclopedie/pictura/vladimir-volegov-copii-picturi/?ND)

M-am pierdut în Copilărie.

Mânuțele-mi firave

mângâiau cu duioșie pietrele

îmbrățișându-le tristețile nespuse.

Ochii mei curioși căutau neîncetat

strălucirea din privirile senine

ale sufletelor trezite din somnul uitării...

Gura mea cunoștea graiul Cerului

Al Pământului, al Soarelui,

al Timpului...

Vorbea cu toate fără să spună nimic.

Urechile mele Îl ascultau pe El

Străine de minciună și ură

Ele înțelegeau
Adevărul, Dreptatea, Pacea și Dragostea.

M-am pierdut în Copilărie

și pentru că chipul meu a vrut să fie regăsit,

m-am privit în oglinda iubirii.

Cocoțată pe un gard

strigam către avioanele în zbor

 și  le rugam să mă ducă departe, departe de tot...

Să mă ducă acasă, dincolo de nori,

către iubirea desăvârșită,

fără de-nceput și fără de sfârșit...

M-am pierdut în Copilărie

și m-am regăsit într-o inimă fericită

a unui copil care privea spre cer

cu-atâta dragoste și dor...

(♫ Dziecinstwo (Childhood) - https://www.youtube.com/watch?v=aIgbq0rhsto)

Cuvinte magice în comunicare

 

( sursă imagine: http://www.theshiningearth.com/individualitate-si-comuniune/)

       Comunicarea  reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte din viețile noastre. A comunica înseamnă a crea o punte între tine și celălalt, permițându-i acestuia să vină în lumea ta interioară, iar tu, la rândul tău, să călătorești pe tărâmul celuilalt, pentru a-l putea înțelege, auzi, simți și vedea cu adevărat, dincolo de orice mască.

Din păcate, oamenii evită să comunice cu adevărat, să-și transmită gânduri, păreri, idei proprii, emoții și sentimente, de teamă că nu ar mai fi acceptați de ceilalți, de grupul social din care fac parte sau chiar de întreaga societate. De fapt, nici nu suntem învățați să comunicăm autentic. De cele mai multe ori, atât în familie, cât și în școală ni se spune că e bine să fim într-un anume fel, să avem un anumit tip de comportament, să împlinim diferite cerințe, așteptări impuse din exteriorul nostru, de cine oare??? Desigur că de SOCIETATE, atotștiutoarea societate...

 Astfel, cu trecerea timpului, devenim omuleții „docili” și ușor de manipulat care comunică politicos, frumos, respectuos, dar care, din nefericire, nu vorbesc  din adevărul inimii, lucru cât se poate de grav și de dureros.

Cuvântul, ca și instrument al comunicării, poate  genera bucurii, poate stinge conflicte, sau poate cauza războaie. Acesta poate fi folosit pentru a transmite binele, frumosul, adevărul, iubirea, fericirea, dar poate transmite și răutatea, durerea, invidia, tristețea etc.

Din păcate, problemele care apar în viețile noastre sunt generate de COMUNICAREA defectuoasă, aceasta intrerpretând cu succes rolul de cutie a Pandorei.

Unii doresc să spună ceva, dar nu o fac. Alții nu pot recepta corect mesajele transmise de cei din jur, având bariere puternice în comunicare. Unii folosesc diferite cuvinte care judecă, jignesc, provocând durere celor din jur. Alții vorbesc, povestesc, discută despre ceilalți,dar despre ei înșiși nu pot spune nici măcar câteva cuvinte pentru a se prezenta, pentru a-și descrie stările, a-și explica anumite comportamente, emoții etc.  Vorbesc fără a comunica autentic.

Și unii și alții din exemplele anterioare au probleme de comunicare, probleme care, la nivel fizic se manifestă ca dureri în zona gâtului, declanșând diverse boli, precum; laringită, hipertiroidie, amigdalită.

Revenind la ideea de mai sus, potrivit căreia  CUVÂNTUL este un puternic  instrument  al comunicării interumane,  mi-ar plăcea să scriu câteva cuvinte „magice” care m-au ajutat nespus de mult în drumul meu de până acum: „IARTĂ-MĂ!”,  „ÎMI PARE RĂU”, „MULȚUMESC”,  „TE IUBESC!”. ( tehnica ho-oponopono)

E destul de greu să le folosești atunci când omenii de lângă tine sunt dificili și au inimile închise, dar e bine să nu te gândești cu teamă la posibila reacție a celuilalt, ci la faptul că prin acele cuvinte se produce o anumită stare de bine și o eliberare a ta de emoții toxice.

Dacă totuși nu poți spune aceste cuvinte oamenilor, le poți rosti către Dumnezeu. El ascultă răbdător și iubitor orice rugăciune, apoi te învață cum să comunici adevărul inimii tale cu dragoste și înțelepciune. Căci nu poți să iubești fără să spui adevărul și nici adevărul nu-l poți spune celuilalt decât cu iubire, cu o mare și nemăsurată iubire.

-Doamne, mulțumesc pentru că ai îngăduit să mă trezesc și mi-ai oferit încă o zi minunată! Mulțumesc pentru îngerul pe care mi l-ai dăruit să mă ocrotească  și să-mi vegheze pașii prin viață!

Doamne, îmi pare rău că nu am știut să trăiesc fiecare clipă cu bucurie, cu smerenie, cu iubire, cu pace!

Doamne, iartă-mă pentru că am irosit darurile pe care mi le-ai oferit cu atâta dragoste! Iartă-mă pentru vorbele spuse fără rost, pentru că nu mi-am dat seama că ne iubești atât de mult!!!

Doamne! Doamneee! Te iubesc, Doamne! În nepriceperea mea, chiar te iubesc! Așa cum pot eu... în felul meu copilăresc... Te iubesc, Tată și-ți mulțumesc!

Restul, ce urmează de acum încolo, e o poveste, o  poveste cu final fericit. Așa este și așa va fi!

SMERENIE ( autor Dan A. Danțiș)

(imagine preluată de la: https://boabedincafea.ro/category/smerenie/)

Da. El există, e viu, e asemeni nouă. Și mai mult nu vă pot spune, decât că trăiește în „Smerenie”.

Seară caldă, în apus, pace, liniște deplină,

O alee ca în vis, cu flori sufletul alină,

Și ce să-ți dorești mai mult, viața tu așa trăind,

Decât sufletul curat, să ți-l mângâi tot privind.

Calcă-ncet și lin pe-alee, pașii parcă măsurând,

Dar așa i-e obiceiul, cu smerenie călcând.

Când ajunge lângă flori, se oprește blând și zice

„Mari să fiți în veci, surori! Domnul mândre vă ridice!”

Tot așa de-n calea sa, om sau lucru întâlnește,

Binecuvântează tot, fiindcă toate le iubește.

Toate el astfel le face, așa-i este însăși viața

Trece zilnic lângă noi, la toate-ntorcându-și fața.

N-am știut în veci eu dar, ce înseamn-a fi smerit,

Îns-am înțeles întâi, când pasul i l-am privit.

Și de-atunci cu totul sper, urma pasului să-i iau,

Și-n a vieții urmă vreau, de-aș putea mereu să-i stau.

( Dan A. Danțiș - volum de poezii „Să nu răniți cuvântul!”, ed. Eikon, București, 2016)

(SMERENIA - CALEA  RENUNȚĂRII  ȘI  A  PLECĂCIUNII - https://www.youtube.com/watch?v=srv2ueIEUns)