( imagine preluată de la: https://ro.pinterest.com/pin/489485053227398533/?lp=true)
„N-am iubit pe nimeni niciodată. Dar pe tine te iubesc!
Mai iubesc și LIBERTATEA, dar pe ea o iubesc mai mult ca pe tine.”
(RADA)
Când zorile au mijit, ne-am jucat de-a v-ați ascuns.
Eu am dansat desculță, în cercul iubirii, sărutând roua dimineții,
căutându-ți chipul rătăcitor, prin cele șapte lumi,
iar tu, călare pe un cal negru,
mi-ai alergat visele fugărite de nerostitele-mi doruri.
Ți-am atins inima, răstignită în pieptul unui tâlhar.
M-ai numit Vindecătoarea...Am zâmbit.
Căci nu eu îți tămăduisem rănile, ci Iubirea.
Ea îți descuiase, cu răbdare, cele șapte lacăte ce-ți întunecaseră privirea.
Mi-ai cercetat sufletul și, cunoscându-l,
ai rostit numele sacru pe care muritorii nu-l puteau auzi
nici măcar atunci când dorul din tine îl striga atât de tare!...
Mi-ai dăruit un păzitor al sufletului și m-am bucurat ca un copil nevinovat!
Am dansat în cercul iubirii, trecând prin apă și prin foc,
împărtășindu-ne unul cu celălalt,
așteptând în cea mai adâncă taină
noaptea cea sfântă în care ne vom naște din nou.
Dar până atunci, eu voi pleca din gândurile tale,
spre țara fagilor și de acolo tot mai departe,
până la capătul pământului...
Să nu mă oprești din drumul meu! Să nu mă vrei doar pentru tine!
Dorințele sunt trecătoare și deșarte căci împlinirea lor le va aduce moarte.
Tu să mă iubești și să crezi că ne vom revedea atunci când ne va fi dat
iar destinul se va împlini cu adevărat
după ce treptele urcușului vor fi parcurse pas cu pas,
de sufletele noastre, eliberate de trăiri pătimașe.
Vei ști că vremea întoarcerii mele va fi aproape,
atunci când caii noștri, unul negru, iar celălalt alb,
scuturându-și coamele, întristate de zbucium și de dor,
se vor adăpa în apele limpezi ale timpului cel întrupat din focul Iubirii primordiale.
Atunci vom fi totul și nimic, vom fi doi și unul singur vom fi,
Vom fi liberi să cutreierăm lumea în zbor,
să trăim printre oameni, fără să aparținem lor...
(30.08.2017.)
Mai jos am postat un clip care aparține filmului „O șatră urcă la cer”, în care este prezentată povestea unei iubiri imposibile dintre Rada și Zobar. Sfârșitul tragic al acestei povești este cauzat, în primul rând, de lipsa de înțelegere reciprocă, de comunicare autentică dintre cele două personaje. Rada, deși, în aparență copilăroasă, avea acea siguranță de sine care presupunea un anumit proces de maturizare încheiat. Ea vedea lumea în mod magic, simbolic, mistic, dorind să-l inițieze pe Zobar în tainele iubirii. Acesta, la rândul său, vedea lumea prin prisma puterii materiale și nu spirituale, el observând mai mult frumusețea fizică a Radei, capacitățile mistice ale acesteia rămânându-i oarecum străine tânărului. Deși femeia știe că îi va fi fatală alegerea (spunând chiar la final, după ce este înjunghiată: „Mamă...mamă...știam”), ea decide să i se dăruiască bărbatului și să-l inițieze în tainele unei iubiri mistice.
Zobar depășește primele două probe. Îi cunoaște făptura lăuntrică a acesteia (atunci când o recunoaște ca fiind fata cu patru codițe care îi vindecase rănile), îi dăruiește un păzitor al sufletelor (calul alb). Această a doua probă este peste puterile lui, el forțând lucrurile și plătind astfel, un preț uriaș. De mule ori atunci când intervii în curgerea lină a destinului și dorești să-l grăbești, să forțezi împlinirea unor dorințe, de fapt nu faci altceva decât să blochezi.
Tânărul nu reușește să treacă de ultima probă pentru că nu-și poate învinge ego-ul pentru a-l face să se supună eului superior.
Nu întâmplător femeia îi cere acestuia să îi sărute mâna dreaptă pentru că partea dreaptă a corpului omenesc simbolizează partea masculină. Astfel, ea vrea ca întreaga ființă a bărbatului să i se supună. Înfrânându-și ego-ul inferior, tânărul poate accede spre lumile superioare. Rada dorește sufletul lui (chiar îi și spune „Vei fi al meu trup și suflet!”), dar nu îl vrea într-un mod egoist, nu pentru a-l duce spre pieire, ci pentru a păși împreună pe cărarea către Dumnezeu, ca două suflete complete, și nu fragmentate de tot felul de dorințe egoiste. În fața unei astfel de iubiri nepământene unii se sperie și fug, iar alții se înfurie. Puțini sunt cei care au curajul să lupte până la final. Aceștia sunt conștienți că adevărata luptă este cea cu ego-ul lor, reușind astfel să câștige bătălia în numele IUBIRII, o iubire care nu cere sacrificii inutile și nu strigă în gura mare după eroi. Ea are nevoie doar de inimi curățite de patimi, pregătite să fie sălaș al dragostei divine.
Pentru că dialogul de la începutul filmului, dintre Zobar și bătrânul Ciudra, cuprinde sfaturi înțelepte, l-am redat mai jos:
„ – În văzduh se simte o umezeală de mormânt. De jumătate de an îmi miroase aşa… De ce-ai părăsit şatra, Ciudra?
– Nu mai sunt ţiganii cum erau… Au ajuns să-şi dea caii pe aur. Până şi sufletul!
– Cine ştie mai multe, prostul… sau înţeleptul?!
– Prostul, înţeleptul pune totul la îndoială…
– Mai bine să fii prost…
– Mintea prea multă aduce necazuri multe…
– Ce mă sfătuieşti, dacă nu ne-om mai vedea?
– Nu iubi banii. Te amăgesc. Nu iubi nici femeile… Te vor trăda. Dintre toate băuturile, libertatea e cea mai dulce. Scoală-te în zori şi nu uita: viaţa apune când nici nu te aştepţi… Să ai parte de viaţă lungă! Să mori când ţi-o veni sorocul…”
