Recunoștința-cheia ce deschide porțile Raiului

   

(imagine preluată de la:http://traiesteconstient.ro/omraam-mikhael-aivanhov-recunostinta-multumirea-sunt/ )

  

         Odată, un tânăr și-a însoțit tatăl într-o scurtă călătorie,  pentru a vizita un prieten vechi al acestuia pe care nu-l mai văzuse de foarte mulți ani. Prietenul tatălui se numea  Ioan și locuia împreună cu familia sa într-un sat din vecinătate.

        După două ore de mers pe jos, cei doi călători au ajuns cu bine la destinație, iar Ioan i-a întâmpinat cu mare bucurie, ca pe niște oaspeți de seamă. Tatăl s-a bucurat mult când a văzut că prietenul său ajunsese unul dintre cei mai de seamă oameni din acel sat, ducând o viață înfloritoare.  Dar și mai mult s-a bucurat când a văzut că  bogăția nu-l schimbase deloc, ci acesta rămăsese același om frumos pe care-l cunoștea el:  un om  modest, respectuos, onest,  prietenos, cu un suflet curat și dedicat semenilor săi.

         Timpul a trecut repede, iar oaspeții trebuia să se întoarcă acasă. Astfel, și-au luat rămas bun de la prietenul lor și au plecat.

            Pe drum, cei doi s-au oprit la un magazin din apropiere pentru a face câteva cumpărături.

 La un moment dat, băiatul a observat în fața magazinului un om foarte gălăgios, cu hainele rupte și murdare, care părea a fi băut. Ba înjura și striga cât îl ținea gura,  ba începea să cânte și să plângă, provocând o zarvă destul de mare printre oamenii care treceau prin acel loc. Unii își continuau drumul nepăsători, ignorându-l ca și cum nici nu-l vedeau. Pesemne că aceia erau obișnuiți cu el. Alții îl priveau cu dispreț, observându-se ușor pe chipurile lor faptul că-l judecau aspru pe nefericitul cerșetor. Erau însă și câțiva oameni mai sensibili față de sărmanul necăjit care îi dădeau câte ceva de mâncare sau câte un bănuț.

-       Tată, mi se pare că omul acesta seamănă cu cineva! Spuse tânărul, căzând pe gânduri. Îmi pare cunoscut și nu știu de unde!

-        Da! Este Grigore, fratele geamăn al lui Ioan, cel pe care tocmai l-am vizitat.

-        Dacă sunt frați, atunci de ce prietenul tău l-a abandonat? De ce l-a lăsat să se chinuie așa? Doar Ioan pare a fi un om bun cu un suflet mare. Continuă băiatul, privindu-l cu milă pe cerșetor.

-        Nu l-a abandonat. Grigore și-a ales singur această cale. Mai bine hai să-ți spun pe scurt povestea lor!

           Părinții celor doi au fost printre cei mai gospodari oameni din sat. Tatăl lor, păstor fiind, își dorea  să-i învețe și pe copiii săi cum să păstorească o turmă cu iubire și cu înțelepciune. Cu toate acestea, Grigore nici nu voia să audă de oi. El își dorea să plece departe, să călătorească prin lume și să-și deschidă o afacere care să nu aibă nicio legătură cu păstoritul.
       Când a murit bătrânul, averea s-a împărțit în mod egal între cei doi frați. Ioan a continuat să aibă grijă de oile pe care le primise drept moștenire și în scurt timp, acestea s-au înmulțit considerabil. Totodată, el a îngrijit-o și pe mama sa pe care o prețuia nespus de mult. Grigore a vândut oile, a călătorit prin lume timp de doi ani de zile, apoi s-a întors în satul natal și s-a apucat de negoț. Cu toate astea, indiferent cât de mult câștiga, el nu se putea bucura pe deplin. Grigore era mai tot timpul nefericit, posac, morocănos, comportându-se ca și cum îi lipsea mereu ceva. Ioan  slăvea pe bunul Dumnezeu zi de zi, mulțumindu-i pentru tot ce-i oferise. El era milostiv cu sărmanii. Din câștigul său, fie el cât de mic,  acesta oferea cu drag și altora, spunând că tot ce primise era prin bunăvoința Domnului, iar datoria lui era să dăruiască și el, la rândul său, cât de puțin și să-i ajute, cu ce îi stă în putință,  pe  cei aflați în diferite necazuri.       

Grigore, în schimb, atunci când se întâmpla ca vreun sărman să-i ceară ajutor,  se plângea că vin timpuri grele și că nu are nici pentru el deajuns, darămite pentru altul.

       Timpul a trecut, iar cei doi frați s-au căsătorit. Ioan era fericit și mulțumea Domnului pentru tânăra soție pe care i-o dăruise pentru a-i fi tovarăș de drum.  Grigore, deși se însurase și el cu o femeie frumoasă, evlavioasă, blândă, smerită, tot nu era pe deplin mulțumit. Nu după multă vreme, el a început să bea și să-și petreacă tot mai mult timp cu alți nefericiți asemeni lui. Seara, când se întorcea acasă, găsea mereu motive de ceartă, își jignea soția, iar uneori se întâmpla să o și bată. Ea, sărmana, îndura toate acestea în tăcere, rugându-se pentru liniștea nefericitului său bărbat. După ceva vreme, soția lui Grigore  s-a îmbolnăvit grav și a murit. De necaz, bărbatul nu s-a mai ocupat de afacerile sale, căzând în patima băuturii și a deznădejdii. În scurt timp a pierdut tot, chiar și casa în care locuia, rămânând pe drumuri. 
     Ioan, văzându-și fratele cuprins de duhul întristării și ca să nu mai sufere de singurătate,  l-a  invitat să locuiască în casa lui, cu mama lor, cu iubita lui soție și cu cei patru copii ai săi. Pentru că-și iubea nespus de mult fratele, Ioan își dorea din toată inima ca acesta să fie fericit. Știind că negoțul era activitatea care-i plăcea lui Grigore, fratele său l-a ajutat să-și deschidă un magazin. Pentru o perioadă lucrurile păreau destul de liniștite, însă în adâncul sufletului, Grigore avea acea veșnică nemulțumire care nu-i dădea pace. Acesta nu suporta ideea că fratele lui avea atât de multe, iar el avea atât de puține. Invidia i-a cuprins inima și în scurt timp a început să se răzbune pe mama sa, pe cumnată și pe nepoții săi pe care nu-i suporta nici să-i vadă jucându-se. Pentru că nu-și putea potoli furia, Grigore a renunțat la magazin și preferat să plece pe drumuri decât să rămână în casa fratelui său.
        Văzând asta, Ioan s-a întristat și l-a căutat ca să stea de vorbă cu el, să-i spună că îl iubește și că-i dorește binele, că mama lor suferă pentru nefericirea lui,  însă nimic din toate acestea nu l-au făcut pe Grigore să se întoarcă din drumul său. Mândria lui era mai mare decât iubirea pe care o avea mama și fratele său față de el.
                După ce și-a terminat istorioara, tatăl a făcut o scurtă pauză, apoi și-a întrebat fiul:

-        Ei bine, dragul meu, acum știi care e diferența dintre prietenul meu și fratele său?

-        Sigur! Unul era mereu recunoscător și fericit, iar celălalt era mereu nerecunoscător și trist, indiferent de ceea ce primea. răspunse fiul.

-         Așa este, copile drag! Ioan a fost recunoscător pentru ceea ce a primit în viață, însă Grigore, indiferent de cât de multe ar fi obținut, el niciodată nu era mulțumit. Știi vorba aceea: „Nemulțumitorului i se ia darul.”? Exact asta a pățit și el: A pierdut tot. A rămas fără soție, fără avere și fără casă, doar pentru a înțelege cu adevărat  lecția RECUNOȘTINȚEI. 

         Vezi,tu, fiule, deși amândoi frații au primit aceleași daruri, doar Ioan a putut să înmulțească talanții primiți. Grigore nu  a putut face asta pentru că în inima lui încolțise gândul nemulțumirii pe care l-a udat zi de zi până când a prins rădăcini adânci. Astfel, el niciodată nu s-a bucurat pe deplin de ceea ce i s-a oferit și nu a putut să aprecieze ceea ce avea pentru că întotdeauna își dorea mai mult.

Să ții minte că o viață trăită în recunoștință înseamnă iubire, armonie, pace, prietenie, bucurie, pe când o viață trăită la umbra nerecunoștinței înseamnă înseamnă focul iadului care te mistuie încet- încet, arzând chiar și atunci când ți se oferă bucuriile raiului. Îngerul cel mai iubit, Lucifer, a căzut din paradis tocmai pentru mândria sa și  pentru  nerecunoștință. El nu înțelegea că Dumnezeu i-a dăruit lumina, ci credea că poate lumina singur, după propriul său plac. Astfel, acesta nu a fost mulțumit de iubirea și de cinstea pe care Dumnezeu i le oferise pentru că el voia puterea Lui. Nu își dorea calitățile divine ale Tatălui, virtuțile, ci voia doar puterea de a crea, lucru pe care îl încearcă și acum prin faptul că participă la crearea haosului provocând, prin diverse moduri viclene, învrăjbirea dintre oameni.

             Din ceea ce ți-am povestit despre Grigore, cred că îți poți da seama ușor că NERECUNOȘTINȚA atrage după ea alte stări întunecate care ne otrăvesc sufletele: invidia, nemulțumirea, cârtirea, întristarea, furia, calomnia, minciuna și multe altele.

      A fi RECUNOSCĂTOR, știi, de fapt, ce înseamnă? Înseamnă a-ți aminti de ceea
ce cunoști deja că există în viața ta. Adică, mai întâi ești cunoscător, apoi poți fi REcunoscător. Mai întâi devii conștient că tot ce ți se întâmplă are un anume rost, apoi îți amintești să apreciezi ce ai și să mulțumești.

Din păcate, mulți dintre noi cred că recunoștința înseamnă să-I mulțumească Lui Dumnezeu atunci când totul le merge bine. Astfel, când au greutăți, în loc să-i mulțumească Tatălui pentru că îi ajută să se călească prin viață, ei încep să cârtească, să se întristeze, chiar să se înfurie, împotrivindu-se Voinței divine.

          Cândva am cunoscut doi poeți înzestrați cu dulcele har al cuvântului. Unul dintre ei cânta despre îndrăgostire, despre dorul unor iubiri pierdute, despre singurătate și suferință. Celălalt cânta despre iubirea Lui Dumnezeu, despre dragostea față de aproape și despre soția sa iubită alături de care își dorea să urce fiecare treaptă spre rai.  Amândoi poeții au rămas în eternitate. Primul, ca un condamnat al focului veșnic, căci singurătatea, însingurarea este o stare a iadului, iar cel de-al doilea a rămas pururi în rai, în iubirea, lumina și pacea  preaiubitului nostru Tată ceresc.

         Iadul și raiul sunt prima dată în adâncul inimii tale. Trăiești în iad atunci când te gândești doar la tine, fără să-ți pese prea mult de aproapele tău, iar hotarul paradisului se află  exact acolo unde te lepezi de tine însuți.

Cheia care deschide poarta RAIULUI nu este alta decât RECUNOȘTINȚA, cea care ne conduce spre fericirea nepieritoare. Însă adevărata recunoștință nu înseamnă să-I  mulțumești Domnului doar când totul îți merge ca pe roate, ci să o faci chiar și atunci când îți este greu, iar totul pare a-ți fi potrivnic. Chiar dacă nu înțelegi în acel moment darul care ți se oferă, alege ca în loc să cârtești că nu ai primit ce ai fi vrut, să mulțumești Domnului și să te încrezi în Pronia Lui!

      Când cineva îți face vreun rău, tu să nu-l judeci repede și să nu te superi pe el! Acesta a avut un anume rol în viața ta și nu unul ușor, căci numai un om care suferă mult poate face rău altcuiva. Dacă nu ar avea sufletul bolnav, ar putea fi în iubire și în pace. Astfel, tu să-i mulțumești celui ce te jignește sau îți face orice alt rău! Fii recunoscător pentru că a venit în viața ta și că te-a ajutat în drumul tău spre mântuire!

Să ții minte că  toți cei pe care-i întâlnim ne ajută, la un moment dat, să ne înțelegem mai bine lecțiile!
Mulțumește-i celui ce te minte! El te învață despre iubirea necondiționată. Căci dacă ar simți că-l iubești așa cum este, nu te-ar mai minți. Astfel, pentru că se teme că îl vei judeca și va pierde dragostea pe care o simți pentru el, acesta alege să te mintă.
Mulțumește-i  celui care te bârfește ori te calomniază! El se simte nefericit și are atât de puțină încredere în el însuși încât niciodată nu va putea să-și depășească limitele. Pentru că are o stimă de sine foarte scăzută, îi este greu să urce. Astfel, acesta va dori să te coboare pe tine.

Mulțumește-i și celui care te lovește, chiar dacă ți-e greu! Frica de a pierde controlul îl face să devină violent. Dacă îl vei privi în suflet, vei putea vedea cu ușurință traumele mari care-l țin captiv undeva într-un trecut întunecat și dureros. Vei înțelege că, de cele mai multe ori, cel care agresează a fost și el cândva, la rândul său, agresat. Astfel, vei putea învăța mai bine lecția compasiunii și a iubirii de semeni.

          Iisus ne-a învățat atât de frumos despre cum să ne iubim „vrășmașii”! În predica de pe munte, El le-a spus ucenicilor săi:

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?

Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

                                          ( SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI, cap. 5/ 44 – 48)

    Tu să-i ierți pe toți cei care îți greșesc!
Iubește-i și roagă-te pentru ei! Roagă-te așa cum și Hristos s-a rugat pe cruce pentru cei care L-au răstignit: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”

Atunci când îți va fi greu să ierți pe cineva, să-ți amintești aceste cuvinte:  „Iertarea e parfumul pe care violeta îl lasă pe călcâiul care a strivit-o.” (Mark Twain). Chiar dacă celălalt nu știe că parfumul vine în urma durerii care ți-a fost pricinuită, cândva o să înțeleagă și el, la rându-i, importanța iertării, care este una dintre cele mai frumoase lecții pe care omul o poate învăța. Ea eliberează sufletele de lanțurile grele ale dușmăniei, ale gândurilor de răzbunare și ale tristeții, care te țin captiv în trecut.

      Pentru ca iertarea să fie deplină, ea are loc în inimă și nu în minte. Atunci când ierți doar cu mintea, îi spui celuilalt: Te iert pentru că m-ai făcut să sufăr! Cu toate astea, atunci când  se întâmplă să greșească din nou, începi să te agiți și răbufnești dintr odată, amintindu-i aceluia de toate greșelile pe care le-a făcut față de tine. Ei bine, atunci când se întâmplă acest lucru, e clar că nu l-ai iertat pe deplin.

Când ajungi să ierți din inimă, cu adevărat, atunci vei spune: Prin ceea ce ai făcut tu, eu m-am simțit rănit. Cu toate astea, nu te conssier pe tine vinovat pentru felul cum mă simt eu. Nu tu ești cel care m-a rănit pentru că durerea a fost provocată de ceea ce am simțit eu în interiorul meu. Astfel, îmi asum responsabilitatea pentru ce se întâmplă în adâncul sufletului meu.

  Doar așa te vei putea ruga din toată inima pentru celălalt și poți intra pe deplin în starea de recunoștință.    

              Dragul meu, pe cât de frumoasă poate fi lecția iertării, pe atât de grea este. N o să reușești să ierți  de fiecare dată când îți vei propune, însă orice  „cădere” pe care o vei avea, te va întări și te va ajuta să-ți continui drumul mai departe dacă îți pui nădejdea în Dumnezeu și îi ceri ajutorul, recunoscându-ți firea slabă și neputincioasă.
Astfel, vei experimenta multe emoții, care cu timpul, se vor transforma în sentimente. În călătoria ta prin viață vei cunoaște frica, dar vei simți și iubirea, bucuria și tristețea, deznădejdea și credința, întunericul și lumina.
Totuși, indiferent de ceea ce vei primi, să mulțumești și să spui „SLAVĂ LUI DUMNEZEU pentru toate!” Să-ți păstrezi credința vie că El îți cunoaște adevăratele nevoi, uneori chiar mai bine decât tine!

Indiferent de căderile pe care le ai de-a lungul vieții, tu să-ți judeci păcatele și greșelile, fără a te lăsa cuprins de duhul deznădejdii! Să ții minte că „orice lucru își are timpul său”.

 „ Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.”                                                                           (Ecclesiastul – cap. 3 / 1-8)

Tot așa există o vreme pentru a te întrista, dar și un timp pentru a fi recunoscător.

Atunci când trăiești în recunoștință,  ochii tăi pot vedea dincolo de aparențele concretului, iar mintea poate să înțeleagă că în toate există câte un dar minunat, chiar dacă uneori ambalajele diferă. În interiorul cadoului, de fiecare dată este ascunsă iubirea. Uneori în cantități mai mari, alteori mai mici, după cum avem nevoie. Totuși, iubirea își ascunde chipul, de foarte multe ori, în spatele unor măști. Doar o inimă cu adevărat recunoscătoare poate da jos fiecare mască, reușind astfel să vadă limpezimea din privirea  magică a Iubirii și să-i asculte cuvintele pline de dragoste și de înțelepciune:

Doamne, știu că nu am reușit să apreciez întotdeauna fiecare clipă trăită conștient sau poate mai puțin conștient, dar iată că astăzi a venit vremea ca să-ți mulțumesc pentru Viața pe care mi-ai dăruit-o! Îți mulțumesc  pentru talanții pe care mi i-ai oferit cu dragoste și cu încredere, deși, uneori i-am  folosit fără rost, iar alteori i-am îngropat adânc, de teamă să nu-i pierd.

Mulțumesc, Doamne, pentru sufletele frumoase pe care le-ai trimis în calea mea către Tine!

Mulțumesc pentru oamenii minunați pe care i-am întâlnit în drumul meu spre a deveni OM!

Doamne, îți mulțumesc pentru îngerul păzitor pe care mi l-ai dăruit ca să mă ocrotească  și să-mi vegheze pașii prin viață! Îți mulțumesc și pentru sfinții arhangheli și pentru puterile cerești pe care le-ai trimis ca să ne scoată din iadul cel întunecat al deznădejdii și ca să ne călăuzească pe calea cea dreaptă.

Doamne, îți mulțumesc pentru Fiul tău pe care l-ai trimis printre noi ca să ne arate calea înapoi spre casă, căci prin El ne-ai eliberat de lanțurile grele ale întunericului, curățindu-ne inimile și mințile întinate de gânduri ale deșertăciunii.

 Îți mulțumesc, Doamne, pentru că ne-ai dăruit-o pe Fecioara Maria, mama noastră cea sfântă care ne ține sub acoperământul minunat al iubirii și al compasiunii, căci ea se roagă pentru noi, plângând neîncetat pentru chinurile noastre.

 Poate că au fost momente când nu ți-am înțeles darurile, căci ochii mei nu erau pregătiți să vadă Adevărul, dar Tu, Doamne, cu dragostea și cu răbdarea ta fără de margini, ai adus  zdruncinatul meu suflet la lumina cunoștinței.

Mulțumesc pentru că mi-ai arătat cele ascunse ale înțelepciunii Tale, la momentul potrivit, ca să nu mă smintesc! Astfel, am înțeles adevărata putere nu este dată de forța fizică, ori de agerimea minții, ci de  răbdare, compasiune, dragoste față de aproape, jertfă, înțelepciune,  smerenie și credință.

Mulțumesc pentru că în fiecare zi îmi dai o nouă șansă de a mă trezi, de-a vedea lumina, de a simți iubirea, de-a trăi cu înțelepciune, în pace și în adevăr!

             Uneori se întâmplă să cad, însă Tu mă ridici și mă încurajezi, ajutându-mă să merg în continuare pe această cale care, deși este anevoioasă, îmi umple inima de bucuria cea nepieritoare a iubirii Tale nesfârșite.  Astfel, după multe căzături, mai fac un pas către Tine, fericit că îmi luminezi cărările și îmi călăuzești neîncetat sufletul care s-a născut pe lume cu dorul de Tine, părinte drag!

(Recunoştinţă - https://www.youtube.com/watch?v=kJFqRE-T688 )