joi, 27 aprilie 2017

IUBIREA e deja aici

     Imagine similară
(imagine preluată de la: http://www.garbo.ro/articol/Lifestyle/11230/iubirea-maya-angelou.html)


       Nu încerca să mă modelezi așa cum crezi tu că mi-ar fi corect, pentru că, ceea ce e bine pentru tine nu e neapărat și binele meu. Doar Dumnezeu modelează sufletele noastre cu atenție, cu răbdare, cu iubire și cu înțelepciune. Tu vrei să îmi schimbi ideile, convingerile, dorești să merg pe drumul tău, pentru că tu crezi că știi mai bine decât mine cum se trăiește corect.  
            Iubește-mă așa cum sunt, fără să mă critici în permanență, fără să mă judeci, fără să te rătăcești în capcanele minții! Dacă nemulțumirea ta e mai mare decât iubirea ce mi-o porți, atunci vei dori mereu să mă schimb și dacă vreodată îți va reuși asta, eu voi sfârși prin a fi  ceea ce nu sunt cu adevărat. Voi fi o mască a ceea ce îți dorești tu să fiu, iar măștile se înlocuiesc ușor, foarte ușor...
                  Iubirea nu înseamnă să te plângi de ceea ce nu îți pot oferi, sau poate nu mă pricep să îți ofer, ci înseamnă să fii recunoscător că sunt aici, acum în viața ta, că ești, că ne putem vedea, că ne putem simți, că ne putem iubi... așa cum suntem noi, cu bune, cu rele, cu întunericul și cu lumina din noi, că ne îmbrățișăm visele, că ne împărtășim speranțele, că ne povestim temerile și ne ajutăm unul pe celălalt să trecem prin și peste ele. A avea inimile deschise nu înseamnă doar să ne spunem unul altuia „Mi-e dor de tine!”, „Te vreau în viața mea!”, „Te iubesc!”, ci înseamnă și să ne respectăm reciproc, să ne alegem cu atenție cuvintele, iar atunci când e nevoie, decât să le folosim pentru a ne da singuri dreptate,  mai bine să alegem tăcerea. Iubirea se simte dincolo de cuvinte, dincolo de timp, dincolo de spațiu și, de cele mai multe ori, în cea mai adâncă tăcere au loc adevărate revelații.
           Căile noastre poate se vor intersecta pentru scurtă vreme sau  poate vom străbate același drum împreună, însă indiferent de rolurile pe care le vom avea în viețile noastre, important este să învățăm să trăim în iubire, în recunoștință, în lumină, în adevăr și în pace.
               Suflete frumos și omule drag, dacă nu m-ai ținut în tine pentru o vreme, dacă nu am fost în gândurile tale, în inima ta, în visele tale, degeaba mă cauți în afara ta. Indiferent de cât de mult mă privești, nu îmi poți vedea sufletul pentru că nu ai cum să găsești în exteriorul tău ceea ce nu poți vedea în tine!
           Ascultă-ți glasul inimii și vei întâlni iubirea la momentul potrivit, căci EA nu cunoaște drumul cel scurt, ci merge pe cărarea cea dreaptă. IUBIREA nu se grăbește nicăieri pentru că e deja aici și pretutindeni.
Pretutindeni  a fost dintotdeauna...



(Yakuro - The Color Of Love - https://www.youtube.com/watch?v=f4UzXMQrqzI)

marți, 25 aprilie 2017

M-am născut să te iubesc


Imagini pentru dansând cu iubirea
(imagine preluată de la: http://radiocatch22.com/dorul-dragostea-iubirea/)


M-am născut să te iubesc
să-ți sărut fruntea, ochii, buzele, să-ți îmbrățișez inima
să-ți mângâi aripile atunci când uiți că poți zbura
m-am născut să te iubesc
la răscruce de drumuri,
de mii de ani te aștept ca să-ți urmezi calea inimii
Binecuvântați să-ți fie pașii prin viață!
Fericit să-ți fie sufletul frumos!
Senină să-ți fie privirea!
M-am născut să te iubesc
 Într-o noapte de iarnă m-am
născut să-ți cânt dragostea,
să-ți sărut inima când uitarea îți încuie mintea cu lanțuri grele
M-am născut să te iubesc
să-ți spun că doar împreună putem zbura
E de ajuns să taci și să mă privești
Ochii mei îți vor povesti că dragostea adevărată începe în inimă
și tot în inimă se termină
Până atunci, ia-mă de mână și nu-mi da drumul!
Hai să dansăm pe ritmul iubirii
de la început până la sfârșit, către noi începuturi!...



(Monica Bellucci - Leonard Cohen - Dance Me To The End Of Love - https://www.youtube.com/watch?v=dBQ_0oxV_Yo)

luni, 24 aprilie 2017

PICTORIȚA CARE NU PUTEA PICTA CHIPURI

           
(imagine preluată de la:https://igalis.wordpress.com/tag/minuni/)

         A fost odată o tânără care își găsea liniștea și împlinirea atunci când picta. Aceasta crea  în tablourile sale peisaje  fantastice, care păreau a fi desprinse din Rai.
       Deși era talentată, pictorița nu era niciodată pe deplin mulțumită de creațiile sale. Astfel, a început să picteze din ce în ce mai rar, până când, la un moment dat s-a hotărât să renunțe la pictură.
              Cu fiecare zi ce trecea, tânăra  deveni tot mai tristă și mai retrasă. Știa că singura cale de a-și regăsi bucuria interioară  ar fi fost să se așeze din nou la șevalet și să se lase purtată de valul inspirației, dar ceva o împiedica să facă asta.
              Într-o zi, a vizitat-o sora sa, care,  văzând-o abătută, a înțeles repede  motivul  nefericirii tinerei. Aceasta a întrebat-o:
- Știi că la naștere fiecare primește de la Dumnezeu anumite daruri pe care va avea datoria să le folosească la un moment dat atât pentru el, cât și pentru ceilalți? Harul tău e pictura. Dacă nu vei folosi acest talent, cândva vei da socoteală. Tablourile tale sunt minunate! Ori de câte ori le privesc mă cuprinde o fericire pe care nu pot să o descriu în cuvinte. Iar tu le ții ascunse și nu lași pe nimeni să se bucure de frumusețea lor.
- Așa este! Sunt frumoase dar sunt incomplete. răspunse pictorița, cu o tristețe apăsătoare în priviri.
- Ce anume le lipsește?
- Oamenii...Lipsesc oamenii.
- Păi și ce mai aștepți? Pictează-i!
- Din păcate, nu pot picta chipuri. Oricât am încercat, nu am reușit.
- Aaa! Poate că încă nu simți omul, dar nu trebuie să te descurajezi.
- Așa este! Ai perfectă dreptate! Încă nu simt omul. Niciodată nu am simțit oamenii pentru că voiam mereu să le văd sufletele! spuse tânăra entuziasmată de acele cuvinte care, prin sora sa, au venit ca o mană cerească, dăruită de Dumnezeu pentru a-i   tristețea neputinței sale.
        Eu am creat în tablourile de până acum peisaje asemănătoare paradisului pierdut, iar omul n-a ajuns încă în Rai. De acum înainte voi picta oamenii fără chipuri, dar le voi dărui aripi! Astfel, fiecare dintre ei va fi liber să-și găsească propriul chip și, la vremea potrivită, va putea zbura spre Împărăția Cerurilor.
                                                            ***
           Dăruiește-le aripi tuturor celor care apar în drumul tău prin viață! Încurajează-i  atunci când au nevoie, spune-le o vorbă frumoasă, laudă-le realizările, fără a-i linguși, ci  slăvindu-L pe Dumnezeu pentru bunăvoința și pentru harul pe care L-a revărsat peste aceștia.
Întotdeauna să-ți amintești că fiecare dintre noi are propriul drum interior de parcurs și o cruce de purtat pe calea spre Dumnezeu! Respectă-le tuturor alegerile făcute, fără să-i constrângi să se manifeste după felul cum vezi tu lucrurile, chiar dacă ai dreptate și intențiile tale sunt binevoitoare! Evită să-i judeci atunci când sunt încercați de anumite ispite, iar când trec prin necazuri și te roagă să-i ajuți, tu să  le fii alături cu inima  smerită! Ascultă-le durerea, roagă-te pentru sufletele lor și nu te grăbi să le dai  tot felul de sfaturi despre viață, mai ales atunci când nici măcar nu ți se cer, chiar dacă ai trecut și tu prin probleme asemănătoare! Să ții minte că fiecare dintre noi are anumite credințe și convingeri, își manifestă emoțiile în moduri diferite, are viziunile proprii asupra vieții, așa că sfaturile pe care le dăm noi celorlalți sunt, de cele mai multe ori, subiective și limitate, raportându-se la experiențele trăite de noi înșine. 

               Oferă tuturor oamenilor gânduri curate, vorbe drepte și fapte binevoitoare, fără să aștepți vreo răsplată! Iar de se va întâmpla ca în schimbul celor dăruite, să primești „palme” de la aceștia, roagă-te pentru sufletele lor și  mulțumește-le că te învață lecția iubirii necondiționate și cea a răbdării!  Astfel, îi vei ajuta să-și găsească mai ușor chipurile pierdute în întuneric și să zboare lin către  Raiul care, de-o veșnicie, ne așteaptă pe toți.




             

((Beautiful Flower-For the one I love composed by Francis Goya(video edire... - https://www.youtube.com/watch?v=P7QcXeGJsew))

vineri, 21 aprilie 2017

EȘTI FRUMOASĂ, FEMEIE!

Imagini pentru femeie frumoasă
(imagine preluată de la: https://arzigazu.ro/citat/6818/fericirea...)


            Cândva, tânărul i-a șoptit fetei că e frumoasă, dar ea nu se vedea astfel.
Pentru ea, frumusețea nu putea fi găsită într-un chip de păpușă, într-un corp suplu, ci era în ochii senini, în inimile iubitoare, în brațele deschise pentru a-i îmbrățișa pe cei dragi, în palmele împreunate spre rugăciune. Ea știa că era pe departe de a fi frumoasă cu adevărat...
          Într-o noapte, cel iubit i-a spus tinerei: „NOAPTEA, fiecare FEMEIE E FRUMOASĂ. Pentru mine e totuna. Nu îmi pasă.”
Ea l-a ascultat și s-a întristat. Tristețea nu era doar pentru ea, ci și pentru suferința lui care se ascundea dincolo de cuvintele dureroase cu care-i biciuia pe cei iubiți...
             Într-o bună zi, iubirea i-a șoptit cu blândețe tinerei: ORICE FEMEIE E FRUMOASĂ!
De atunci, inima sa le cântă altor suflete întristate care au uitat să-și privească inimile în oglinda iubirii:
Ești frumoasă, femeie! Să ții minte asta!
Fie că ești  copilă, puștoaică, iubită, soție, mamă, mătușă, ori bunică, EȘTI FRUMOASĂ!
 Ești minunată, femeie!
Te îmbrățișez cu drag! 

                        Iar tu, bărbatule, să-ți amintești că: 
 Imagini pentru frumusețea e în ochii privitorului






(♥♥♥Anastasia Lazariuc- Orice femeie e frumoasă♥♥♥ - https://www.youtube.com/watch?v=HhC7EYQ-GIw)

sâmbătă, 15 aprilie 2017

LUMÂNAREA


Imagini pentru lumânare
(imagine preluat de la:http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/lumanarile-cultul-crestin-96344.html)


„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.     
                                                                       Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)


            A fost odată un tânăr care colinda lumea-n lung și-n lat, căutând răspunsuri despre Dumnezeu, despre existența omului, despre iubire, despre scopul vieții noastre pe pământ și despre multe alte lucruri folositoare sufletului.
                Ajuns într-un sătuc de munte, el a aflat că printre oamenii acelui loc trăia un bătrân înțelept care, prin puterea Lui Dumnezeu, ajutase pe mulți rătăcitori să-și îndrepte căile, așa că s-a hotărât să meargă la dânsul, sperând ca acesta îi va oferi un sfat privind căutările sale de până atunci.
           Astfel că tânărul, odată ajuns la înțelept, i-a pus acestuia o întrebare care de multă vreme nu-i dădea pace:
- Oare Dumnezeu ne iubește cu adevărat?
-Desigur! Ne iubește atât de mult!!! Doar că uneori suntem orbi și nesimțitori.
A răspuns bătrânul cu privirea senină asemeni cerului de vară.
- Hmm! Eu nu cred!  Dacă ne iubește de ce permite să se întâmple atâta rău în lume? Atâtea războaie, suferință, durere...Dacă ne iubește de ce nu arată asta simplu și clar, ca să putem înțelege? Orice părinte își arată iubirea sa față de copii,  dar El nici măcar nu ne vorbește. E atât de departe de noi!!!
Unii spun că în tăcere ne poate vorbi. Cu toate astea, am practicat și eu tăcerea, am meditat, m-am rugat, dar nu l-am auzit niciodată, deși mereu am cerut semne de la El. A făcut atâtea minuni de-a lungul timpului! Ar fi putut să îmi vorbească măcar o dată și m-aș fi liniștit.
 Am citit și Biblia ca să aflu cheia prin care să mă apropii de El, dar viața m-a făcut să înțeleg că acest Creator al tuturor poate fi atât de crud și de nepăsător față de suferințele noastre! Uneori mă gândesc că acel Dumnezeu iubitor și drept, prezentat de înaintașii noștri a fost doar imaginația acestora și le dau dreptate oamenilor de știință care vorbesc despre existența unei energii primordiale, unei surse zero, unei matrici energetice de la care pornește tot.
         Bătrânul i-a privit ochii tulburați de întunericul necredinței și al deznădejdii, apoi a zâmbit și i-a spus cu blândețe:

-        E timpul să-mi fac rugăciunile. Vino cu mine! Ne-am putea ruga împreună.
-        Mai bine nu, bătrâne. Te voi aștepta aici. Nu mă mai rog de multă vreme.
-        Înțeleg. Nu te vei ruga, dar însoțește-mă și poate vei afla apoi răspunsurile pe care le cauți.
Cei doi au intrat într-o cameră întunecată.
-        Nu am lumină aici. L-a atenționat bătrânul pe bărbat, apucându-l de braț și mergând încet împreună cu acesta, vreo câțiva pași, după care s-a oprit și a spus:
-        Așteaptă-mă aici! Eu voi merge un pic mai în față.
-        Și stăm în întuneric?
-         Deocamdată da. Prima rugăciune durează cam zece minute. Pe aceasta o spun mereu pe întuneric. După ce o voi termina, vom avea și lumină. Dacă vrei, te poți ruga și tu în gând.
 Apoi s-a depărtat, lăsându-l pe tânăr în mijlocul camerei.
 După zece-cincisprezece minute, bătrânul a aprins o lumânare, continuând să se roage în cea mai adâncă tăcere. După alte câteva minute a mai aprins trei lumânări și s-a rugat iar. Tot așa a ținut-o până când și-a terminat rugăciunile, timp în care tânărul îl privea cu atenție, crezând că era un ritual anume în toate acele lucruri.
          Primele minute i s-au părut acestuia o veșnicie căci întunericul și tăcerea erau atât de apăsătoare!
 Bărbatul a simțit că venise momentul să-și amintească și el o rugăciune. Astfel, a început să zică în gând Rugăciunea Domnească și, dintr-o dată, o căldură stranie, pe care n-o  mai simțise până atunci, l-a cuprins din creștetul capului și până în tălpi. Era o căldură mângâietoare care îi îmbrăca trupul, îmbrățișându-i fiecare celulă și sărutându-i inima îndurerată de negrele gânduri. Era o căldură venită parcă dintr-o liniște primordială și dintr-un izvor nesecat de iubire.
Când prima lumânare a fost aprinsă, el a văzut că bătrânul stătea în genunchi, în fața unor icoane și se ruga în tăcere. Imaginea, însă, nu era destul de clară, iar tânărul nu a putut să vadă prea bine sfinții reprezentați de acele icoane. Camera era foarte mare iar întunericul părea greu de învins.
 Cu cât bătrânul aprindea mai multe lumânări, cu atât mai mult se lumina camera, astfel încât bărbatul i-a văzut în icoane pe Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Sfânții  Arhangheli Mihail și Gavril și alți sfinți pe care tânărul nu-i cunoștea. În mijlocul acestora era o icoană mare a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe.
     Privind icoanele, tânărul și-a amintit de părinții săi, de copilărie, de Sfânta Biserică unde mergea mereu alături de mama lui când era mic, de duhovnicul său care, asemeni unui tată iubitor, îl privea cu blândețe și îi dădea sfaturi minunate. Uneori îl mângâia pe creștet, lăudându-l, alteori îl dojenea, dar pe toate acestea, el făcea cu iubire și cu înțelepciune.
-Doamne, ce bine era atunci! Cât de frumoși erau oamenii și cât de mult știau să iubească! gândi bărbatul.
         Dintr-odată zeci de gânduri au început să-și țese plasa în mintea acestuia, însă au fost întrerupte de vocea caldă a bătrânului:
- Să mergem! Te invit la cină, apoi o să vorbim pe îndelete despre ceea ce dorești.
            După ce au mâncat, cei doi au început discuția:
-        Spune-mi, ce ai simțit în timp ce mă rugam? A întrebat bătrânul.
-        La început m-am simțit mic și neajutorat în întuneric. Mi s-a părut că a trecut atât de greu timpul! Apoi, când  am văzut prima lumânare aprinsă, mi-am dat seama că, deși aceasta poate părea firavă și neînsemnată, totuși are o putere specială căci flacăra sa poate străpunge întunericul.
Bătrânul a zâmbit, bucurându-se de cele auzite, apoi continuă:
-         Știi, dragul meu, omul e asemeni unei lumânări. Dumnezeu aprinde flacăra vieții în noi, dăruindu-ne Duhul Sfânt care ne luminează calea printre ceilalți.

            Cât de frumos și lin ard unele flăcări și cât de  gălăgios ard altele, făcând scântei! Noi le aprindem pe fiecare dintre acestea,  așa cum Părintele nostru ceresc  aprinde duhul sfânt în fiecare om, atunci când vine momentul potrivit.
               Sunt lumânări care au flăcările clare și cresc în înălțime. Tot astfel, sunt și oameni care se îngrijesc mereu ca să aibă gânduri frumoase față de semenii lor și inima curată. Aceștia au o voință puternică, stăruind în credință, nu se lasă influențați de lume, nici nu se bucură prea mult atunci când sunt lăudați și nici nu se întristează atunci când sunt batjocoriți, cunoscând deșertăciunea lumii acesteia. Ei slăvesc pe Dumnezeu prin felul lor de-a fi, de a vorbi, de a se comporta cu ei înșiși și cu lumea din jurul lor.
          Alte lumânări au flacările atât de mici și de firave încât par mereu că s-ar stinge. Ele sunt asemeni oamenilor care își pierd repede credința, care se lasă cuprinși de duhul tristeții, al deznădejdii și al însingurării. Aceștia nu pot primi Cuvântul Adevărului pentru că au inimile împietrite.
             Unele lumânări au flăcările tremurătoare și fumegăie mult. Asemeni acestora, există oameni în inimile cărora se duc lupte puternice între a merge pe calea cea bună și a face după propriul plac, neținând cont de voința divină. Ei cunosc poruncile dumnezeiești și cuvântul Evangheliei, și-ar dori să le împlinească dar pun mai mult preț pe cele trecătoare: slava deșartă, dragostea pătimașă, iubirea de arginți și alte patimi care înlănțuie cu lanțuri grele atât trupul cât și sufletul.
          La alte lumânări poți vedea cum flăcările par să danseze. Tot la fel dansează prin viață oamenii care au învățat ce înseamnă recunoștința. Deși cunosc suferința, ei aleg să primească și să accepte cu inima deschisă tot ceea ce vine în viața lor, indiferent de forma pe care o îmbracă. Aceștia pășesc încrezători printre „obstacolele” întâlnite pe cale și sunt cu adevărat fericiți pentru că ei știu că la cârma corabiei lor este Dumnezeu, iar de se va întâmpla ca aceasta să se scufunde va fi doar pentru ca Hristos să-i ia de mână și să-i ajute să meargă neînfricați printre valurile vieții.   
         Unele lumânări curg și valuri întregi de ceară fierbinte picură pe pereții lor. Acelea sunt asemeni oamenilor care varsă lacrimi pentru întreaga omenire. Ei sunt oamenii compasiunii și ai iubirii necondiționate, rugându-se pentru ca semenii lor să deschidă ochii, să vadă adevărul și să învețe să trăiască în iubire, înțelepciune și pace. Aceștia se bucură din suflet pentru fericirea tuturor, dar totodată poartă în inimi durerea lumii întregi.
            Indiferent de felul cum arde, orice lumânare poate sparge întunericul. Tot la fel, orice om, indiferent de patimile cu care se luptă, poate primi mântuirea sufletului.
Dumnezeu ne iubește pe toți la fel, fără a face vreo deosebire și, în Perfecțiunea Sa, are pregătit planul Său Divin pentru fiecare dintre noi.
            De obicei, mintea omenească ne împinge să ne judecăm semenii și, fără să ne dăm seama să ne credem mai buni decât ei, privindu-i ca pe niște suflete rătăcite și întunecate, care și-au pierdut calea spre mântuire. Astfel, în loc să ne rugăm pentru ei, ca să primească Lumina Cunoașterii, începem să le dăm sfaturi care, chiar dacă sunt din adâncul inimii și cu cele mai bune intenții, uneori pot face mai mult rău decât bine.
Noi credem că Dumnezeu iubește doar drepții, nu și păcătoșii, însă habar n-avem cât de mult își iubește păstorul oile rătăcite. El nu are liniște și nici odihnă știind că acestea ar putea cădea pradă lupilor.  Așa cum spunea cândva un mare păstor de suflete:  „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu” (părintele Arsenie Boca) 

-        Frumoase și înțelepte cuvinte ai rostit, bătrâne! Cu toate astea, eu nu înțeleg de ce nu pot simți dragostea Lui toți oamenii. Oare nu toți suntem copiii Lui? De ce doar câțiva oameni pot avea stări înălțătoare, bucurându-se de iubirea Sa fără de margini iar alții se zbat în întuneric, fără să primească un semn? Doar unii sunt aleșii Săi?
-         El e mereu alături de fiecare dintre noi și ne iubește nespus de mult, însă păcatele noastre nu ne lasă să-L vedem. El nu ne abandonează așa cum cred unii și niciodată nu pierdem iubirea Lui, doar că suntem orbi și n-o  vedem, avem inimile închise și nesimțitoare, ne întoarcem cu spatele la El. Și oare cum L-am putea  vedea de vreme ce ochii noștri sunt ațintiți la spectacolul deșertăciunilor lumii acesteia? „Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.” a spus Iisus în cea de-a șasea fericire. El ne-a transmis că toți cei care-L caută pe Dumnezeu să-și curețe inimile de patimi și de tot felul de  dorințe deșarte.

Dragul meu, privește aceste două lumânări! Care e diferența dintre ele? Întrebă înțeleptul.
-        Una este dreaptă, alta e încovoiată. Răspunse zâmbind tânărul, încercând să înțeleagă rostul acelei întrebări.
-        De ce crezi că s-a îndoit cea de-a doua lumânare?
-        Poate pentru că nu a fost ținută în condiții bune.  O fi stat la căldură și astfel s-a strâmbat.

-        Uneori lumânarea rămâne dreaptă, alteori se îndoaie. continuă bătrânul. Așa cum ai spus, ea se îndoaie din cauza căldurii.
Tot la fel și omul își poate întina mintea și inima din cauza patimilor. Atunci, nu-l mai poate vedea pe Dumnezeu, care este în permanență alături de fiecare dintre noi,  așteptând răbdător momentul potrivit pentru a ne modela sufletele.
Dacă vrei să îndrepți o lumânare și ești înțelept, te vei gândi că se poate rupe dacă nu e moale. Astfel o vei încălzi mai întâi, ca să devină maleabilă. Abia atunci o poți îndrepta fără să-i faci rău.
   Tot la fel, cu nemăsurata Sa Înțelepciune și nemărginita Iubire, Dumnezeu încălzește mai întâi inima omului. El permite ca aceasta să se topească puțin câte puțin apoi începe să o modeleze.
    Se întâmplă să  ne închidem inimile în fața suferinței. Ne ridicăm ziduri de apărare, crezând că astfel ne este mai bine. Mai târziu ne dăm seama că a-ți păstra inima deschisă și a fi vulnerabil înseamnă, de fapt, a fi puternic cu adevărat. Însă, dragul meu, să ții minte că a-ți deschide inima nu înseamnă neapărat și a-ți deschide gura pentru că uneori tăcerea poate vorbi mult mai mult despre iubire decât orice cuvânt.
Cu toate astea, Dumnezeu, asemeni unui tată iubitor și grijuliu, nu încălzește prea tare inima omului ca să nu se strâmbe, așa cum un părinte nu-și alintă prea mult copilul ca să nu capete nărav, ci îl crește cu dragoste și cu înțelepciune.
Tatăl nostru ne arată marea Lui iubire atunci când vine momentul potrivit și atât cât știe El că putem suporta, fără să ne strâmbăm credința. Astfel, ne pregătește ușor, ușor,  pentru a primi în inimile noastre dragostea-I fără de margini. Se poate întâmpla ca să ne apară în minte gânduri de trufie, să credem că merităm toate acestea, însă tot ce avem de făcut este să-I primim iubirea smeriți, fără să ne temem că vom deveni mândri, ci  să înțelegem că există această posibilitate ca trufia să ne apară prin gândurile noastre, să ne cunoaștem limitele, să ne analizăm pe noi înșine și nu pe ceilalți,  iar când mândria vrea să-și planteze sămânța în inimile noastre, să nu o udăm, ci să o lăsăm să se usuce. Nu ne va reuși din prima încercare și nici din a doua, însă important este să nu deznădăjduim, să nu ne pierdem încrederea în bunăvoința Tatălui nostru, ci să ne recunoaștem greșelile, să ne ridicăm după fiecare cădere și să mergem mai departe cu credința că vom învinge orice ispită. Drumul este greu și anevoios. Trecem prin strâmtoarea despătimirii, apoi urcăm din greu muntele pentru a primi cununa virtuților, atât de necesară mântuirii sufletelor noastre.
         Tânărul  ascultă cu atenție vorbele înțeleptului, apoi îi spuse acestuia:
-        Am înțeles că la căldură se poate strâmba o lumânare și tot la căldură se poate îndrepta. Noi, ca oameni, cum ne putem da seama când avem parte de căldura cea bună care ne îndreaptă și când suntem expuși  riscului de a ne îndoi?
-         Căldura care ne poate strâmba este flacăra patimilor. Aceasta ne arde și ne macină sufletele, făcându-le să se zbată în iadul deznădejdii. Ea ne oferă plăceri de moment, dar este urmată de suferință și durere.
Cealaltă căldură este flacăra iubirii dumnezeiești care ne oferă nectarul nepieritor al dragostei desăvârșite. Simțind această iubire vindecătoare și binecuvântată, inima omului se  deschide asemeni unei flori și astfel începe să-și amintească de paradisul pierdut. Cu credință, cu nădejde și cu dragoste, omul se lasă condus de voia Tatălui pe drumul despătimirii, apoi pe cel al virtuților, al îndumnezeirii. Și chiar dacă se va întâmpla ca acesta să rămână blocat și să nu mai poată face niciun pas înainte, Dumnezeu va veni să-și întâmpine „fiul rătăcitor”, îl va îmbrățișa cu drag și-l va conduce înapoi acasă.
           Dragul meu, să ții minte că acea căldură care strâmbă sufletele ne face să fim neliniștiți și cuprinși de griji, dar căldura care ne îndreaptă ne aduce în inimile nostre pace și liniște! Sufletul aparține cerului și e veșnic iar trupul e al pământului, fiind trecător, asemeni lumânării care se consumă pe măsură ce flacăra sa arde tot mai mult. De aceea e bine să ne aducem mereu aminte că suntem, pe de o parte, fii ai divinității și, pe de altă parte, copii ai umanității care trăiesc pe pământ într-un timp limitat pe care ar fi frumos să-l folosim așa cum se cuvine.
Înfrânează-ți poftele, cercetează-ți cu atenție gândurile și simțirile, păstrându-le doar pe cele care vin întru Hristos, iubește oamenii și acceptă-i așa cum sunt, fără să-i judeci, păstrează-ți conștiința curată și astfel vei rămâne drept. Deasemenea, amintește-ți să rămâi smerit și să nu te lauzi cu lumina flăcării tale, căci așa cum o lumânare nu se minunează de strălucirea sa pentru că ea știe că n-ar fi luminat nicicând dacă nu ar fi fost aprinsă de altcineva, tot așa și tu să fii conștient că gândurile, cuvintele și faptele tale cele bune vin datorită  Duhului Sfânt pe care l-ai primit de la Dumnezeu. Tatăl e cel care concepe creația, Fiul ascultă și face voia Tatălui, iar Duhul Sfânt desăvârșește. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.  (Efeseni 2:89) Duhul Sfânt este cel care te „curăță de toate întinăciunile”, mângâindu-ți durerile, călăuzindu-te în Adevăr și sprijinindu-te în calea ta spre desăvârșire, așa că păstrează-l ca pe cea mai de preț comoară!
-Mulțumesc, bătrâne pentru sfaturile dumitale spuse din adâncul inimi! Cu siguranță că îmi vor fi de folos în viață. Totuși, eu aș mai avea o nelămurire: Există oameni virtuoși, credincioși și drepți, dar cu toate astea, ei cad în grele ispite și își revin foarte greu. De ce Dumnezeu permite ca astfel de lucruri să se întâmple? Dacă i-ar iubi, oare nu ar trebui să-i ajute, să le împiedice căderea? Oare un părinte care își iubește copilul îl lasă să cadă și să se lovească sau îi arată drumul corect?
- Dragul meu, să știi că Dumnezeu ne învață cum să mergem pe Calea cea Dreaptă prin Cuvintele din Sfânta Scriptură. Dacă citim Sfintele Evanghelii, cărțile sfinților noștri părinți și dacă mergem la Sfânta Biserică, atunci ne vom păstra calea fără să ne abatem de la ea. Desigur că se întâmplă și accidente. Vom cădea, dar ne vom ridica și vom merge mai departe fără să ne descurajăm căci uneori e nevoie de anumite condiții grele ca sufletul să poată vedea drumul spre Dumnezeu. Așa cum câteodată nu poți vedea lumina până când nu ai cunoscut întunericul, nu poți trăi în rai până nu simți iadul, tot așa nu poți fi drept până când nu ai cunoscut ce înseamnă să fii strâmb și nu poți simți Iubirea Lui nesfârșită până când nu treci prin chinul deznădejdii, al abandonului, al însingurării.           
     Prietene drag, în drumul tău vor apărea mulți lupi în haine de păstori, care vor păcăli pe cei naivi, spunându-le diverse lucruri ca să le piardă sufletele. Vei întâlni poate maeștri autoproclamați care te vor învăța că meditația îți poate oferi stări mistice prin care te vei cunoaște pe tine însuți, cunoscându-L astfel și pe Dumnezeu; poate vei afla și alte lucruri despre geometria sacră, despre înălțare, despre capacități paranormale precum clarviziune, clarvedere, clarsimțire, chiar și despre comunicarea cu ființe extraterestre. Vei întâlni poate vindecători prin puterea minții, sau maeștri reiki, bioenergeticieni, aceștia făcând așa-zisele „curățări” prin care te pot vindeca de orice boală.  Poate vei cunoaște și maeștri ai iubirii tantrice sau chiar maeștri care se cred „eliberați”, însă tu să fii cu băgare de seamă la toate aceste păgânisme pentru că toți aceștia aparțin întunericului și nu lucrează cu forțele binelui. E de ajuns să le vezi stilul de viață și vei putea înțelege cât de înlănțuiți pot fi aceștia de cele lumești, stricăcioase și trecătoare. Tu să cercetezi Scripturile ca să te poți apropia de  Mântuitorul nostru și să rămâi  în iubirea Lui și în ascultare față de poruncile dumnezeiești! 
Unii îți vor spune că sunt lucrători în lumină și că pot ajuta lumea să iasă din întuneric. Deși aceștia par să aibă un scop nobil, sunt conduși de mândrie și trufie crezând că pot canaliza lumina după bunul lor plac. Doar asta a gândit și Lucifer înainte să cadă. Tot mândria l-a făcut să creadă că are lumină proprie. Așa că lasă lucrătorii luminii cu treburile lor, roagă-te doar pentru aceștia căci ei nu știu ce fac, și pe cine slujesc cu adevărat, iar tu, dragul meu, să rămâi un lucrător al Cuvântului Adevărului și al Iubirii!   Primește-L pe Hristos în inima ta și El îți va aminti mereu că drumul spre adevărata mântuire întotdeauna va trece prin rugăciune, prin  iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri. El, Cel Unul Născut, născându-se într-o iesle sărăcăcioasă și trăind simplu, ne-a învățat să fim smeriți și să nu căutăm bogățiile lumii acesteia care sunt pieritoare. Tot El ne-a învățat ce înseamnă ascultarea deplină, căci s-a supus și legii omenești și celei divine. Ascultător și iubitor, Iisus Hristos a avut răbdare să împlinească Planul Tatălui, fără a se gândi vreodată să-și facă voia proprie. Chiar și atunci când vindeca, niciodată nu se lăuda că El fusese cel care vindecase, asemeni „falșilor vindecători” din zilele noastre, ci îi întreba pe cei bolnavi dacă aceștia credeau în Dumnezeu. După ce primea răspuns, El le spunea: „Credința ta te-a vindecat!” Și îi învăța pe aceștia să nu mai păcătuiască.                   
           Dacă rostul unei lumânări e să ardă și să lumineze în întuneric, rostul omului este să învețe lecția iubirii și să fie un apostol al Lui Hristos, căci așa cum lumânarea nu se gândește vreo clipă că se consumă și nu-și stinge flacăra ca să-și păstreze trupul, tot așa și omul are nevoie să-și împartă darurile sale cu ceilalți căci acestea nu aparțin doar lui, ci întregii omeniri. Ar putea vreodată un ucenic al Lui Hristos să-și îngroape talanții?
Sigur că nu! El va folosi cu recunoștință orice i se dă și va oferi mai departe, cu drag, tuturor.              
        Rămâi în Iubire, iar de la flacăra ta se pot aprinde și alții, producând astfel mai multă lumină. Căci asta e singura împărțire care înmulțește ca prin minune.  Nu contează să cunoști marele Plan pe care El îl are pentru tine. Oricum îl vei afla la momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu. Ceea ce contează cu adevărat este să îți dorești să fii drept.        
         Prietene drag, fie ca flacăra ta să ardă și să lumineze în noapte alte suflete rătăcitoare care caută calea orbecăind prin întuneric și să rămâi drept printre ceilalți, biruind duhul lumii! Nu lăsa ca omul din tine să se strâmbe sub povara păcatelor, ci luptă să rămâi drept! Iar dacă se va întâmpla ca lumânarea ta să curgă, să nu te grăbești să-i ștergi ceara depusă, căci nimic nu e mai frumos decât broderia aceea minunată asemeni lacrimilor care izvorăsc din pocăință ori din iubire de Dumnezeu și de semeni...

              Cuvintele înțeleptului au străpuns întunericul din inima tânărului și au adus atâta lumină încât acesta l-a rugat pe bătrân să-l primească printre ucenicii săi ca să poată cunoaște mai bine Cuvântul Adevărului. După o perioadă de timp, el a devenit un cărturar înțelept care le  vorbea tuturor despre marea dragoste a Lui Dumnezeu față de oameni, despre iubirea jertfelnică a Lui Hristos, despre dragostea și compasiunea Fecioarei Maria, iar când se întâmpla să întâlnească vreun suflet rătăcitor, îi spunea povestea unei lumânări întrupată din Adevăr, care avea să devină Lumina lumii.





(Paula Seling - Blandul Pastor - https://www.youtube.com/watch?v=TGemcktBlvo)

miercuri, 5 aprilie 2017

Căutătorul Adevărului


Imagini pentru eu sunt cale adevarul si viata
(imagine preluată de la: http://www.biblioteka-boga.pl/?p=170) 


„Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața.”
( Sfânta Evanghelie după Ioan, 14. 6 )


                  A fost odată un om care se afla pe calea căutării Adevărului. El prețuia atât de mult dreptatea, cinstea, corectitudinea, sinceritatea și curajul, încât întreaga sa viață a căutat cu o nepotolită râvnă cuvintele care să descrie ADEVĂRUL absolut.
       De-a lungul timpului, el și-a dat seama că acesta se ascundea dincolo de nenumăratele  măști ale realității, dincolo de aparențele concretului, care puteau păcăli cu ușurință privirile neștiutorilor.
             În toți acești ani de căutare, omul a trecut prin perioade în care era foarte încântat și bucuros, crezând că a descoperit ce este adevărul, însă,  a trecut și prin perioade întunecate, pline de întristare și dezamăgire, căci atunci când voia să-l descrie și celorlalți, de la două-trei cuvinte ajungea la zeci, chiar și sute, însă fără a reuși să se apropie nici pe departe de esența adevărului.
     Cu toate astea, indiferent de cât de dureroase îi erau căderile, omul nu și-a pierdut nădejdea, ci a rămas devotat căii sale, străduindu-se  încontinuu să caute adevărul.
         Credința că-l va găsi l-a purtat pe bărbat prin diferite locuri. Acesta a călătorit, de-a lungul vremii, în lumea întreagă, întâlnind și alți căutători înflăcărați ai Adevărului, cu care și-a împărtășit gândurile, ideile, temerile, speranțele și credințele. La rândul său, el asculta și învăța de la ceilalți din experiențele prin care aceștia trecuseră în drumul spre Adevăr. Uneori pleca mai luminat și mai încrezător, alteori, cele auzite îi provocau mai multă confuzie, tulburându-i mintea și inima.
             Într-una din zile, bărbatul a pornit într-o călătorie care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.
 Aflând că un înțelept cunoscut al acelor vremuri, se afla în vizită într-un sat din apropiere, omul s-a hotărât să meargă acolo pentru a-l întâlni. El  spera din tot sufletul ca acel înțelept să-i ofere îndrumare pentru a găsi răspunsurile potrivite la întrebările care-i tulburau liniștea de-atâta amar de vreme.
     În drumul său, bărbatul s-a întâlnit cu un călugăr ortodox, care i-a fost acestuia un bun tovarăș de călătorie și de vorbă, căci prin cuvintele sale înțelepte, blânde și iubitoare, a reușit să-i lumineze mintea și să-i deschidă inima spre descoperirea Adevărului cel Adevărat.
Astfel, după ce au parcurs o bună parte din drum, discutând despre dragoste, sacrificiu, credință, răbdare și alte virtuți, la un moment dat, bărbatul i-a pus tovarășului său de drum și câteva întrebări despre adevăr:

-        Bătrâne, de ani de zile, mă chinui să aflu despre ADEVĂRUL absolut, iar această căutare a devenit scopul vieții mele. Spune-mi, te rog, dumneata ce crezi? Ce este adevărul?
-        Prietene drag, pe Dumnezeu nu-l poți descrie. Poți doar să vorbești despre marea Sa iubire pe care o revarsă asupra fiecăruia dintre noi. La fel e și cu ADEVĂRUL. Nu  putem să-l definim și nici să-l descriem, ci putem doar să vedem și să simțim efectele acestuia în viețile noastre.  
             ADEVĂRUL nu este un CE. El este un CINE. continuă călugărul, privindu-și partenerul de drum cu o nespusă blândețe. Știu că acum nu înțelegi ce spun, dar la momentul potrivit, îți voi explica sensul acestor cuvinte.
-        Atunci adevărul e o persoană? Întrebă bărbatul intrigat de vorbele bătrânului.
-        Vei vedea, vei vedea... Toate la timpul lor.
-        Am înțeles că adevărul nu poate fi definit, dar el există undeva, într-un anume loc.
De Dumnezeu știm că este în Ceruri, dar Adevărul unde ar putea fi?
-         El sălășluiește în INIMA fiecăruia dintre noi. Acolo îl vom găsi mereu. Spuse călugărul.  ADEVĂRUL nu se află cu ajutorul minții, așa cum îl caută mulți dintre noi, căci mintea noastră omenească este bolnavă, fiind departe de înțelepciunea cunoașterii dumnezeiești. Să nu-l cauți în exteriorul tău, în lume, căci nu-l vei găsi! Deschide-ți inima, cerceteaz-o și vei afla adevărul cu siguranță!
-         Foarte bine! Asta înseamnă că fiecare are propriul său adevăr, căci fiecare inimă simte diferit. Câte inimi, atâtea adevăruri...
-         Nicidecum. Nu există adevăr absolut și adevăruri parțiale, ci există un singur adevăr și acela vine din inimă.
-        Atunci de ce se întâmplă uneori ca, deși oamenii să aibă inimile deschise, ei să nu poată ajunge la un anumit consens?
 Am observat că fiecare dintre noi crede în ceva anume, fiecare vede prin ochii săi lucrurile, ca și cum ar avea propria realitate și fiecare pare să aibă dreptate, într-o oarecare măsură, ceea ce mă face de multe ori să cred că expresia „adevărul e undeva la mijloc” descrie foarte bine ce se întâmplă prin lume.

-        Ca și adevărul, realitatea e una singură, însă chiar și atunci când oamenii caută răspunsurile în inimile lor, e destul de greu să le vadă. Spuse călugărul. Uneori, Adevărul este acoperit de felurite patimi care se aștern în inimile noastre, asemeni prafului, împiedicându-ne să vedem ce se află dedesubt. Doar după ce ștergem praful, atunci vom putea vedea cu adevărat ce se ascunde acolo.
Oare nu ne-a învățat Iisus în Fericirea a șasea, spunând: „Fericiți cei cu inima curată căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.”?
Așa este și cu Adevărul: Se dezvăluie inimii curățite de patimi, căci ea poate vedea clar ceea ce se petrece, fără să strâmbe realitatea într-un fel sau altul, după propriul său plac.
        Dragul meu, se întâmplă destul de des să credem că ceea ce spunem este total adevărat, însă asta e doar părerea noastră, pentru că, de cele mai multe ori, noi spunem „adevărul” din punctul nostru de vedere și, din păcate,  uneori le mai și impunem celorlalți să vadă la fel ca noi. Ne încredem atât de mult în ce văd ochii noștri, în ce auzim, în ce mirosim, în ce simțim, fără să ne dăm seama că simțurile  ne pot înșela și că nimic nu e ceea ce pare a fi, căci Adevărul e dincolo de aparențe, dincolo de măști și chiar dincolo de cuvinte.  Nu-l putem vedea întotdeauna pentru că,  uneori ne lăsăm conduși de emoții, iar inimile noastre se îmbolnăvesc și văd în ceață. Doar atunci când vom învăța să ne cercetăm emoțiile și să nu le permitem acestora să ne controleze ele viața, atunci putem vedea clar.
          Să ții minte, prietene drag: Tu nu ești emoțiile, tu nu ești inima, tu nu ești gândurile, tu nu ești mintea! Tu ești FIINȚA! Și poți fi o ființă care le poate controla pe toate acestea, atâta timp cât nu se identifică cu ele. Acceptă gândurile și emoțiile care vin spre tine, fără să te împotrivești lor, dar  păstrează-le pe cele care sunt de folos sufletului tău! Privește în inima ta și nu în exterior! Evită cât poți să judeci oamenii după cuvintele sau faptele lor căci judecătorul cel drept este doar Bunul Dumnezeu. Deasemenea,  nu le cere celorlalți să spună adevărul, atunci când vezi că aceștia vorbesc din minte,  ci roagă-te în tăcere pentru ca fiecare dintre noi să avem mintea luminată și inima curată, să fim pregătiți să primim Cuvântul Adevărului și să trăim cu toții în Adevăr.
-        A fi în adevăr înseamnă a fi corect, integru, sincer, onest, cu vorbele clare și drepte. Nu-i așa?
-        Desigur. Păstrează-ți inima neîntinată de patimi și mintea cu gânduri curate! Astfel vei trăi în Adevăr!
-        Oare cuvântul adevărului trebuie luat din cărțile sfinte?întrebă bărbatul.
-        Desigur! De acolo primim învățături neprețuite despre Cuvântul Adevărului și despre cum să trăim în Adevăr. De aceea e bine să citim cărțile sfinte și să punem în practică învățăturile acestora în viața noastră de zi cu zi.
Unii dintre noi folosesc diferite cuvinte din Sfânta Evanghelie și dau tot felul de citate atunci când discută cu ceilalți pe diferite teme. Nu e un lucru rău asta, însă dacă folosim cuvintele Evangheliei pentru a ne mândri de cunoștințele pe care le avem, atunci nu aducem foloase prea mari adevărului, căci  nu facem altceva decât să părem ceea ce nu suntem, păcălindu-ne în primul rând pe noi înșine, nu doar pe ceilalți. A spune adevărul înseamnă mai mult decât a prelua Cuvintele din Sfintele Scripturi, care ar fi bine să nu se afle doar pe buzele noastre, ci să își găsească un tainic așezământ în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, lucrând de acolo spre folosul tuturor.

-        Cum ne dăm seama că folosim Cuvântul Adevărului și nu  pe cel al înșelăciunii?
-        A folosi Cuvântul Adevărului înseamnă a vorbi fără a căuta să-ți faci dreptate, fără a urmări ceva anume de la ceilalți, a spune adevărul cu iubire, a înțelege efectele vorbelor pe care le folosești. Cuvântul înșelăciunii le caută doar pe ale sale căci întotdeauna în spatele acestuia se va ascunde voia celui care îl grăiește, urmărindu-și  propria dreptate și propriul câștig.
-        În trecut mi s-a întâmplat de multe ori să spun adevărul oamenilor și ei să mă urască, să se întoarcă împotriva mea. Atunci m-am întrebat: De ce lumea acceptă atât de greu cuvântul adevărului?
-        Dragul meu, uneori nu ne dăm seama de efectele pe care vorbele noastre le produc asupra celor din jur  și nu avem o viziune de ansamblu asupra întregii situații. Se mai  întâmplă ca, deși să avem intenția de a spune adevărul celorlalți, să rostim anumite cuvinte care pot avea rezultate dezastruoase, provocând răni adânci.
             
Felul cum alegi să spui ADEVĂRUL este foarte important căci un rol deosebit îl are Iubirea. Astfel, poți vorbi cu blândețe, cu înțelepciune și cu dragoste celuilalt, căci a spune adevărul fără iubire este dureros și poate provoca mari dezechilibre.  Dealtfel, uneori se întâmplă ca celălalt să nu fie pregătit să vadă Adevărul. În acest caz, e bine să nu grăbim lucrurile, pentru că Dumnezeu știe când vine timpul fiecăruia dintre noi să trăiască în lumina Adevărului. În înțelepciunea Sa nemărginită, El ne spune la momentul potrivit ce anume avem nevoie să știm, nici mai mult, nici mai puțin, nici prea devreme, nici prea târziu... Asemeni unui părinte iubitor, El ne descoperă Adevărul treptat, pe măsură ce putem să-l primim în inimile noastre, fără a ne sminti. 
         Dacă un copil de cinci-șase anișori își întreabă tatăl cum a venit el pe lume, oare acesta îi va spune modul în care a fost conceput? Sigur că nu! Nici minciuna nu va fi o variantă potrivită, așa că, în înțelepciunea sa, părintele îi va spune adevărul cu dragoste și cu băgare de seamă pentru ca acel copilaș să nu se smintească. Astfel,  tatăl i-ar putea zice fiului că acesta  venit pe lume ca un dar de la Dumnezeu pentru iubirea mare dintre el și soția sa. La momentul potrivit, când copilul va crește și va fi destul de copt la minte, va putea afla mai multe despre modul în care apare pe lume un copil.
-        Până la urmă, a venit momentul potrivit să aflu cine este adevărul?
Sunt destul de copt la minte?A întrebat bărbatul.
-        Adevărul este Hristos! El e Calea, Adevărul și Viața cea veșnică. El a venit în lume ca să aducă oamenilor lumina Adevărului. Eu spre aceasta m-am născut şi spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr.”  (Ioan 18:37)
Iisus Hristos le-a spus oamenilor Cuvântul Adevărului, cuvântul luminii, care nu căuta voia Sa, ci pe a Tatălui, dar oamenii nu l-au înțeles. Le-a vorbit despre dragostea Lui Dumnezeu față de fiii Săi, despre cauzele  bolilor și ale suferințelor, despre păcate, despre mântuire, despre credință, despre iubire, despre fericire, despre smerenie, despre Împărăția Cerurilor, dar ei nu L-au ascultat. L-au batjocorit și L-au răstignit printre tâlhari. Ei erau orbiți de întuneric și n-au putut vedea Adevărul, deși Soarele dreptății li s-a arătat în toată splendoarea Sa.

-        Oare aș putea să-l cunosc și eu pe Hristos?
-        Desigur!
-        Atunci unde să-l caut? În inimă?
-        Nu ai de ce să cauți pentru că El te-a găsit deja cu mult timp înainte. A stat tăcut la poarta inimii tale, așteptând să-l lași să intre. Nu-L căuta pe Cel ce este veșnic alături de noi! Acceptă doar să-L primești în inimă și atunci  drumul tău va începe cu adevărat. Să ții minte că „orice cale duce la un popas, dar nu toate drumurile te conduc la adevăr.” Fie ca Dumnezeu să-ți lumineze Calea! Spuse călugărul luându-și rămas bun de la tovarășul său.

                  După câteva ore, bărbatul a ajuns la rudele sale, unde avea să rămână până a doua zi, când trebuia să meargă în Piața Publică pentru a-l vedea pe vestitul înțelept pe care oamenii acelor locuri îl așteptau cu nerăbdare. 
Nu mică i-a fost mirarea acestuia când a văzut că înțeleptul era chiar bătrânul călugăr care-l însoțise în urmă cu o zi, în călătoria sa.
                   După ce întrunirea s-a terminat, bărbatul s-a dus la bătrân și i-a spus zâmbind:
-        Am uitat să vă întreb ieri ceva. Ați găsit adevărul?
-        Ooo! Sigur că nu L-am găsit. M-a găsit El pe mine.
-        Și ce v-a spus când v-ați întâlnit?
-        Încă nu am înțeles prea bine ce mi-a spus. El vorbește, dar eu nu sunt încă destul de copt la minte ca să-l înțeleg cu adevărat. Știu doar că este prieten bun cu tăcerea și cu dragostea de Dumnezeu și de semeni. Abia când tăcerea mea va învăța să vorbească despre iubire, atunci voi putea auzi clar și limpede glasul Adevărului. spuse bătrânul cu ochii senini asemeni văzduhului care  îmbrățișează cu drag și cu dor fiecare pasăre ce-și flutură aripile în zbor în căutarea cuibului pierdut...




(Iisus Hristos - Calea, Adevarul si Viata (HD) - https://www.youtube.com/watch?v=5e-TJKJpnMc)