( sursă imagine: INTERNET)
„Depășește orice amărăciune de care
s-ar putea să fi avut parte deoarece nu te ridicai la gradul de putere al
suferinței care ți-a fost încredințată. Ca o mamă a lumii ce poartă durerea
lumii în inima ei, fiecare dintre noi este o parte a inimii sale,
încredințându-ni-se, deci, o parte din durerea cosmică. TU ești părtaș la
totalitatea acelei dureri. Ești chemat să o întâmpini cu bucurie, nu
plângându-ți de milă.” (maestrul sufi Pir Vilayat Khan)
A fost odată ca
niciodată un băiețel cu privirea senină asemeni cerului de vară. Pentru că vedea
lumea prin ochii iubirii, toate erau
bune și frumoase în viața lui.
Într- una din zile, pe când micuțul se juca alături de alți copii de
vârsta sa, a văzut un cerșetor care se tânguia trecătorilor:
-Ajutați un om sărman, părăsit de soartă și de Dumnezeu! Ajutați, vă
rog, un om aflat în suferință!
Copleșit de cuvintele omului, micuțul
s-a apropiat de el și, vrând parcă să-i mângâie durerea, l-a întrebat:
-De ce sunteți trist?
- Pentru că viața a fost nedreaptă cu mine. Pentru că am suferit atât
de mult! Fericirea s-a ascuns de mine! Niciodată nu i-am văzut chipul!
-O să caut fericirea și o s-o aduc aici! Atunci veți zâmbi din nou.
Spuse încrezător micuțul.
- Ooo, copile naiv! Fericirea nu există! Astea sunt povești inventate ca să visăm frumos. Ca
să ne mințim singuri! Ha ha ha! Auzi! Fericirea... Ajutați un om sărman, părăsit de soartă și de
Dumnezeu! Ajutați, vă rog, un om aflat în suferință!
Copilul plecă spre casă,
dar în inima lui se strecurase un gând care nu-i dădea pace, un gând care-l
făcea să se tot întrebe: „Oare cum arată
chipul fericirii?”...
Din acea zi, ochii micuțului s-au tulburat, căci nu mai puteau să vadă liniștea, pacea, iubirea
din jur, ci căutau altceva. Astfel, băiatul și-a promis că indiferent cât de
mult îi va dura căutarea, el va găsi FERICIREA
și o va ține în viața lui pentru totdeauna.
La început a fost ușor, el descoperind-o în ochii iubitori ai mamei sale, în
sfaturile înțelepte ale tatălui său, în îmbrățișările și cuvintele frumoase ale
prietenilor. Cu toate astea, fericirea a durat o perioadă scurtă, apoi și-a
ascuns chipul și a plecat departe.
Vremea a trecut, copilul a crescut și odată cu el a crescut și visul
lui de-o viață. Nici o clipă nu se oprise din căutarea sa, însă cu cât fugea
mai mult după fericire, cu atât aceasta se depărta mai mult de el. Și-ar fi
dorit să o înțeleagă, să îi descifreze taina, așa că a început să studieze, să
cerceteze, să afle ce reprezintă aceasta și care sunt legile ei, dar a sfârșit
prin a deveni tot mai trist și mai abătut.
De-a lungul timpului, fericirea i s-a arătat tânărului în felurite
forme: în casa visurilor sale, în
vacanțe exotice, în mașini, bani, într-o profesie de succes, în prieteni
devotați, în chipul iubitei, în zâmbetele copiilor săi. Cu toate astea, el nu a
reușit să o păstreze în viața lui pentru multă vreme, pentru că, din păcate,
aceasta nu stătea mult. Era asemeni unei fete Morgana: dispărea în ceață, exact
atunci când bărbatul credea că a pus mâna pe ea.
Într-o zi de toamnă, pe când tânărul se plimba în
parcul din cartierul său, a văzut un bătrânel îmbrăcat în haine sărăcăcioase,
care stătea pe o bancă și privea cerul. Părea desprins de lumea din jurul său.
-
Of, sărmane
bătrân! Cred că ești foarte nefericit! Viața a fost grea cu tine, nu-i așa?
spuse tânărul, compătimindu-l.
-
Cu mine??? Ba
dimpotrivă! Răspunse bătrânul, cu o strălucire deosebită în priviri. Viața mi-a oferit daruri
minunate. De ce aș fi nefericit când e atâta bucurie în jur? Numai orbii nu pot
vedea fericirea care ne înconjoară zi de zi.
-
Văd că pari
bucuros și împăcat și dacă tot vorbești de fericire, spune-mi, ai văzut-o cum
arată? Îl întrebă curios tânărul, așezându-se lângă el.
-
Sigur, am
văzut-o, dar nu contează atât de mult
ceea ce am văzut eu, ci contează felul în care aceasta e privită. Pentru că
fiecare dintre noi are propria lume interioară, fericirea se poate vedea în
milioane de moduri.
-
Bătrâne, văd că
privirea ta e luminoasă și emani bucurie. Spune-mi, ai reușit să păstrezi
fericirea în viața dumitale?
-
Desigur.
-
Cum ai făcut
asta? Eu am încercat până acum, dar nu am reușit. Cu timpul am înțeles că fericirea
nu are cum să rămână acolo unde există durere. Indiferent cât de mult am
luptat, nu am putut să alung durerile din
viața mea.
-
Faptul că vrem
să alungăm tristețea, durerea, suferința, amărăciunea reprezintă unul dintre obstacolele care apar în calea
noastră și ne împiedică să vedem fericirea așa cum este ea cu adevărat. În loc
să ne deschidem în fața lor, să le acceptăm și să ascultăm lecțiile pe care ni
le oferă, ne speriem și ne ascundem, încercând să părem veseli, nepăsători și încrezători
în viitor, deși evităm, de cele mai multe ori, să trăim cu adevărat prezentul.
Dacă le permitem acestora să fie, fără să ne identificăm cu ele, ele se vindecă
de la sine. Atunci când ne acceptăm durerea și înțelegem rostul său, ne
eliberăm de căutarea fericirii. Astfel, ni se deschid ochii în adevăr și, în
sfârșit, după îndelungate „rătăciri”, putem vedea lumina bucuriei adevărate și
nepieritoare.
Știi care e cea mai grea piedică în drumul nostru spre fericire? Că în
marea parte a timpului, stăm în minte și uităm de inimă, iar mintea caută în
permanență în exterior, pe când inima ne îndeamnă să privim înlăuntrul nostru. Parcurgând
drumul de la minte spre inimă ( un drum pe cât de lung și anevoios, pe atât de
înălțător), descoperim că FERICIREA e în noi înșine. Căutând în exteriorul nostru,
nu facem altceva decât să ne depărtăm tot mai mult pentru că nu putem găsi
decât fericiri de moment. Acestea sunt asemeni frunzelor care se desprind
toamna de pe crengile copacilor, la cea mai ușoară adiere a vântului.
Pe de altă parte, căutând în inimă, găsești o poartă deschisă spre
tărâmul magic al fericirii.
Dacă te îngrijești ca inima ta să fie curată, atunci nimeni și nimic nu îți poate lua adevărata fericire.
Prietene drag, să ții minte aceste cuvinte: Așa cum un părinte nu
dorește ca al său copil să fie nefericit, nici Dumnezeu nu dorește să fim
triști, dar permite tristeții și durerii să existe ca să putem înțelege mai mult bucuria.
Cum am putea percepe armonia dacă nu există dezechilibrul, curajul dacă nu simțim
frica, credința dacă nu există momente de deznădejde și cum ne-am putea bucura
cu adevărat de lumină dacă nu orbecăim mai întâi prin întuneric?
FERICIREA e asemeni unei uși
care ne poate duce spre Împărăția Cerurilor.
Cheia care deschide această ușă este RECUNOȘTINȚA. Fii recunoscător
pentru ceea ce există în viața ta, în momentul de față și bucură-te cât de mult
poți de ceea ce primești, indiferent de forma pe care o are darul ce vine spre
tine! Ca să te poți bucura cu adevărat, lasă trecutul să plece, fără să-ți pară
rău că ai pierdut ceva, pentru că nimic nu se pierde cu adevărat, ci totul se
transformă. Ia din trecut doar învățăturile și mergi mai departe cu încredere!
Rămâi prezent în viața ta. Detașează-te gândurile care te poartă prea mult în
trecut sau în viitor, căci ele te împiedică să trăiești cu adevărat.
În fiecare dimineață ai două alegeri:
Să începi ziua posomorât, gândindu-te: „Off! O nouă zi de muncă! Oare
ce voi face azi? Oare cum mă voi descurca? Oare... ? Oare...?” Și de aici începe o avalanșă de gânduri care
îți limitează ființa.
Sau poți începe ziua cu bucurie, privind spre cer și spunând:
-Doamne, mulțumesc pentru ziua pe
care mi-ai dăruit-o! Nu știu cum o voi petrece până la capăt, dar îmi doresc să împart darurile primite cu
cei care apar în calea mea!
În final, alegerea
îți aparține doar ție.
(Sâmburele acestei povestioare a fost creat pe 17 aprilie 2016, la Sibiu, la un curs de formare care s-a numit „EDUCAȚIE PENTRU FERICIRE”, susținut de oameni minunați pentru oameni tot la fel de minunați, cărora le mulțumesc pentru momentele de fericire pe care le-am împărtășit împreună. :) )
(Gheorghe Iovu - Magia fericirii live @ Galeria Irecson - https://www.youtube.com/watch?v=RAqk5_xqzPc)
