Ce faci când ți-e frică de Dumnezeu?

            

            ( imagine preluată de la link-ul http://www.4jesus.ro/imagini/2011-9-10/prin-harul-lui-dumnezeu )

          Un prieten drag m-a întrebat:

- Ce faci când ți-e frică de Dumnezeu?

- ...??? 

A urmat o tăcere adâncă... dar mi-am amintit că frica mă condusese ani buni din viața mea, în majoritatea deciziilor  pe care le luam. Mi-am dat seama că frica înseamnă necunoaștere și neîncredere. Frica se opune iubirii, iar Dumnezeu nu ne-a creat pentru a ne chinui, ci ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, dăruindu-ne o viață pentru iubire, nu pentru teamă și nefericire. Îl putem asculta pe Dumnezeu și ne putem supune voinței Sale divine din frică sau din iubire...

      Oare care din cei doi fii își iubește tatăl mai mult? Cel care îl ascultă de teamă sau fiul risipitor care se întoarce rușinat către părintele său drag, recunoscându-și  greșala și durerea neascultării? Deși se revoltă, acesta poate percepe și înțelege în cele din urmă iubirea fără de margini, necondiționată, pe care un părinte o oferă copilului său mult iubit. După o astfel de experiență nu ai cum să uiți că iubirea nu cere nimic, nu obligă pe nimeni la nimic, nu forțează pe celălalt, nu încearcă să-l schimbe, ci îi acceptă individualitatea și îi vede partea divină, ascunsă în spatele măștilor ego-ului.  Iubirea este și atât...

     În relația de cuplu e posibil ca două suflete să aleagă să trăiască împreună ani întregi, dar să nu se iubească.  Tot la fel, e posibil ca din iubire, să-l lași pe cel de lângă tine să fie liber să plece oricând dorește, să zboare spre absolut, dacă asta e calea sa...

      Revenind la întrebarea pusă, când mi-e frică de Dumnezeu, încep să râd. Da. Râd de cât de naivă pot fi uneori... Și încep să îmi iubesc teama, să-mi cunosc limitele și să mă accept așa cum sunt: nedesăvârșită în ochii lumii, dar minunată în fața Domnului. Ăsta e primul pas pe calea către iubire. Odată intrată pe cale, știu că nu am cum să mai cad, ci doar mă înalț tot mai sus, spre  inima sacră a unui cer fără nori și fără ceață.

        Tu ce faci când ți-e frică de Dumnezeu? Ai curaj să faci primul pas? 

Manose Singh

Pictorița care nu putea picta chipuri

             

              

( imagine preluată de la  https://igalis.wordpress.com/tag/minuni/ ) 

              A fost odată o pictoriță foarte talentată. Indiferent de starea de spirit pe care o avea, își găsea liniștea și împlinirea doar atunci când picta și o făcea atât de frumos!...Prin tablourile sale crea  peisaje  fantastice, desprinse parcă din basme, însă pictorița nu era niciodată pe deplin mulțumită de acestea. Atât de perfecționistă era, încât a renunțat să mai picteze.

              Cu fiecare zi de trecea, tânăra deveni tot mai tristă și mai retrasă. Știa că singura cale de a-și regăsi bucuria interioară  ar fi fost să se așeze din nou la șevalet și să se lase purtată de valul inspirației, dar ceva o împiedica să facă asta.

              Într-una din zile veni în vizită sora sa, care, văzând-o abătută și cunoscând cauza nefericirii sale, o întrebă:

- Știi că la naștere fiecare primește de la Dumnezeu anumite daruri pe care va trebui să le folosească la un moment dat atât pentru el, cât și pentru ceilalți?

Harul tău e pictura. Dacă nu vei folosi acest talent, cândva vei da socoteală. Tablourile tale sunt minunate! Ori de câte ori le privesc am o senzație de fericire, dar tu le ții ascunse și nu lași pe nimeni să se bucure de frumusețea lor.

- Așa este, dar sunt incomplete.

- Ce anume le lipsește?

- Lipsesc oamenii...

- Păi și ce mai aștepți?

- Nu pot picta chipuri. spuse pictorița cu o tristețe profundă în priviri.

- Aaa! Poate că încă nu simți omul, dar nu trebuie să te descurajezi.

- Așa este! Ai perfectă dreptate! spuse tânăra entuziasmată.

  Eu creez raiuri, iar omul n-a ajuns încă în rai. Voi picta oamenii fără chipuri, dar le voi dărui aripi. Astfel, își vor găsi ei singuri chipul.

***

       Dăruiește-le aripi tuturor celor din viața ta. Astfel, îi vei aduce în raiul tău.