(imagine preluată de la: https://boabedincafea.ro/category/smerenie/)
Da. El există, e viu, e asemeni nouă. Și mai mult nu vă pot spune, decât că trăiește în „Smerenie”.
Seară caldă, în apus, pace, liniște deplină,
O alee ca în vis, cu flori sufletul alină,
Și ce să-ți dorești mai mult, viața tu așa trăind,
Decât sufletul curat, să ți-l mângâi tot privind.
Calcă-ncet și lin pe-alee, pașii parcă măsurând,
Dar așa i-e obiceiul, cu smerenie călcând.
Când ajunge lângă flori, se oprește blând și zice
„Mari să fiți în veci, surori! Domnul mândre vă ridice!”
Tot așa de-n calea sa, om sau lucru întâlnește,
Binecuvântează tot, fiindcă toate le iubește.
Toate el astfel le face, așa-i este însăși viața
Trece zilnic lângă noi, la toate-ntorcându-și fața.
N-am știut în veci eu dar, ce înseamn-a fi smerit,
Îns-am înțeles întâi, când pasul i l-am privit.
Și de-atunci cu totul sper, urma pasului să-i iau,
Și-n a vieții urmă vreau, de-aș putea mereu să-i stau.
( Dan A. Danțiș - volum de poezii „Să nu răniți cuvântul!”, ed. Eikon, București, 2016)
(SMERENIA - CALEA RENUNȚĂRII ȘI A PLECĂCIUNII - https://www.youtube.com/watch?v=srv2ueIEUns)
