( imagine preluată de la: https://hasma09.wordpress.com/2014/04/23/timpul/)
Am învățat să mă nasc
din pântecul viselor ucise prea devreme.
Am învățat să respir
în întunericul neîndurător.
Am învățat să văd
cu fruntea apăsată de fantasmele gândurilor
sinucise de plictiseală.
Am învățat să vorbesc
aprinzând câte o stea pe cerul gurii
încleștate de dor.
Am învățat să merg
atunci când timpul pare
că se oprește în locuri depărtate mie.
Am învățat să alerg
Când pământul și cerul
Mă strivesc cu neputința lor.
Am învățat să visez
la umbra unei rădăcini uscate de stejar
Am învățat să iubesc
Acolo unde mă doare iar și iar...
Am învățat să rătăcesc
Când pașii mei nu au urechi de auzit.
A învățat să mor în fiecare clipă
și să renasc în fiecare ceas
zdrobit de minutele agoniei.
Timp! Lasă-mă singură cu o secundă
să o privesc în ochi și să-i spun
că e prea târziu...
Într-o lume condusă de iluzii, ne depărtăm tot mai mult de esența noastră, înțelegând uneori destul de greu lecțiile care ni se predau în drumul nostru spre Dumnezeu.
Fie ca niciodată să nu fim nevoiți să spunem: „E târziu! E prea târziu!...
