sâmbătă, 13 iulie 2019

Adevăratul Învățător

   Imagine similară
  (sursă imagine: INTERNET)
  

    Odată, demult, într-un sat liniștit, desprins parcă din poveștile cu eroi și zâne, ascuns printre crestele munților, trăia un tânăr ce își dorea nespus de mult să găsească un învățător care să-l ajute să descopere tainele ascunse muritorilor de rând.
            Însetat de cunoaștere, tânărul simțea că dincolo de realitatea văzută cu ochii se află o lume subtilă a ideilor, a gândurilor și emoțiilor, o altă lume, profundă care, deși este deschisă fiecăruia, nu e accesibilă tuturor. Această lume este una specială, diferită, fiind văzută doar prin ochii sufletului. 
            Negăsind răspuns frământărilor sale, într-o bună zi, tânărul nostru s-a hotărât să plece în lume ca să-l afle pe adevăratul său învățător.
            A mers el vreme de trei zile până când a ajuns într-un sătuc de la poalele munților, unde a întâlnit un bătrân înțelept care le vorbea oamenilor despre durere.
            Impresionat de cele auzite, tânărul intră în vorbă cu el, zicându-i:  Am ascultat când le-ai vorbit oamenilor și mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul înțelept pe care eu îl caut de multă vreme! Sunt un tânăr pentru care viața are încă multe taine! Mi-aș dori să aflu mai multe despre ceea ce cunoști! Aș fi foarte bucuros să fii învățătorul meu!
            Bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a spus: TREZEȘTE-TE, COPILE! E ATÂTA SUFERINȚĂ ÎN TINE!           
            Atunci, el s-a trezit ca dintr-un somn adânc și, pentru prima oară, a văzut cu adevărat.
            Tânărul a rămas pentru o vreme ucenic al blândului învățător iar, după ceva timp,  acesta a înțeles că în lume există durere și că împotrivirea la durere provoacă suferința. A mai înțeles că atunci când accepți durerea ca parte naturală, firească a vieții, te poți elibera cu adevărat de ea și, cu siguranță vei putea trece de pe calea suferinței pe calea asumării, aceasta din urmă fiind calea împlinirii Poruncilor, a legilor spirituale.
            Tânărul ucenic se comporta, de cele mai multe ori, asemeni unui copil curios, naiv și chiar îndărătnic. Cu toate acestea, înțeleptul îl iubea ca pe propriul fiu, amuzându-se, uneori, de  micile prostioare ale discipolului său.
            Într-una din zile, simțind că venise timpul ca învățăcelul să-și ia zborul, Învățătorul Durerii și-a chemat ucenicul și i-a spus:
- Drumurile noastre se vor despărți aici, copile drag! Vei pleca în căutarea adevăratului tău învățător.
- Tu ești adevăratul meu învățător! sări ca un arc tânărul, îngrijorat de cele auzite.
- Eu ți-am arătat ceea ce știu, dar calea ta este alta. Drum bun, copile! Să ne revedem cu bine atunci când va fi voia Domnului! Până atunci, Dumnezeu să te aibă în paza Sa!
- Rămâi cu bine, învățătorule! răspunse tânărul, gândindu-se cu teamă dar și cu speranță la drumul ce se arăta în calea lui.
            Nu bănuia încotro aveau să-l ducă pașii, dar simțea că inima lui se va bucura nespus de mult atunci când îl va întâlni pe adevăratul învățător.
            A plecat peste mări și țări, colindând lumea în lung și în lat, iar într-o bună zi a ajuns pe o insulă din mijlocul oceanului. În fața lui se înfățișa un tărâm minunat ce părea întruchiparea basmelor pe care i le spunea bunicul în nopțile copilăriei. Florile înmiresmau întregul ținut scăldat în razele aurii ale soarelui blând și iubitor; arborii seculari vegheau și sfătuiau cu înțelepciune pe locuitorii acelor locuri; izvoarele susurau poveștile unor iubiri străvechi înțelese doar de inimile pure, altruiste, înflăcărate de dorința de a dărui și de a se dărui pe ele însele.
            În acel colț de Rai, tânărul a întâlnit un bărbat întins pe iarbă, care privea cerul, absorbit de continua transformare a norilor zburdalnici care păreau că se jucau de-a v-ați ascunselea, ca niște copii fără griji.
            Deși era un om în toată firea, bărbatul părea un copilaș ce se bucura de fiecare lucru, oricât de mic și neînsemnat ar fi fost acela. În preajma sa, tânărul simțea o căldură ce-i cuprindea inima și întreg trupul. Liniștea profundă în care se cufunda alături de noul său învățător îl făcea pe ucenic să simtă o iubire necondiționată, pură, dumnezeiască.  
            Timpul petrecut alături de Învățătorul Inimii l-a ajutat pe tânăr să-și deschidă inima și să iubească tot, fără să aștepte ceva în schimb. Mai mult decât atât, el a descoperit minunatul limbaj al iubirii, comunicând cu cea mai mare ușurință cu orice piatră, orice plantă sau vietate.
            Spre surprinderea tânărului, într-o zi, înțeleptul și-a anunțat ucenicul că venise vremea ca acesta să își continuie drumul în căutarea adevăratului său învățător.
- Ți-am arătat ceea ce îți trebuia. Acum e timpul  să mergi mai departe!
La auzul acestor cuvinte, tânărul s-a întristat.
- De ce să plec, învățătorule, dacă aici îmi e bine? Inima mea tresaltă de bucurie, căci ea bate în ritmul iubirii.
- A venit vremea să mergi pe drumul tău, copile! continuă învățătorul, fără să se lase înduplecat de întristarea învățăcelului.
Sufletele noastre sunt asemeni apei, în continuă mișcare. O apă stătută miroase urât. La rândul său, sufletul care refuză să își urmeze cursul firesc e ca o piatră de pe marginea drumului, răspândind durere în jurul său și ajungând chiar să fie ocolit de ceilalți.
            În cele din urmă, tânărul a părăsit minunatul tărâm care i-a făcut posibilă călătoria mistică în adâncul  propriei inimi. A mers multă vreme, a străbătut cale lungă, până când a ajuns în ținuturile secetoase ale deșertului.
            Într-una din zile, pe când călătorul nostru rătăcea prin deșert, s-a iscat o furtună de nisip, din care a apărut dintr-o dată un om care ținea în mână un bici de foc. Acela era Învățătorul Conștiinței, stăpânul vântului, un înțelept ce avea darul de a porunci naturii.  El a pocnit din bici și a strigat: „Oprește-te!” Iar furtuna s-a potolit ca prin minune.
            Minunea pe care tocmai o văzuse îl făcu pe tânăr să-l roage pe învățător să-i descopere și lui tainele pe care le cunoștea, dar înțeleptul l-a privit lung, pătrunzându-l parcă până în adâncul inimii și a plecat mai departe, fără a spune ceva. Tânărul nu a renunțat. A mers după stăpânul vântului, rugându-l să-l primească și pe el în ucenicie.
            După multe clipe de tăcere și chibzuială adâncă, învățătorul  i-a spus: Cândva, un mare înțelept a spus așa: „ ... pentru a căpăta putere, trebuie să te supui legii forţelor universale şi să fii pătruns de conştiinţa că ele sunt ale tale".  (Rabindarath Tagore). Să ții minte aceste cuvinte, pentru că au o forță de neînchipuit! Atunci când ele îți vor pătrunde adânc minte și în inimă, vei fi pregătit să folosești Cuvântul și să poruncești cu adevărat! Până atunci, avem multe de învățat. Deocamdată, eu îți spun: „Bine ai venit! Te așteptam, călătorule!” continuă, zâmbind, înțeleptul, în timp ce atingea cu blândețe ochii tânărului, curățându-i mintea încețoșată.
            Timpul petrecut în compania Învățătorului Conștiinței, l-a ajutat pe tânărul ucenic să înțeleagă că nu mintea trebuie să îl stăpânească  pe om, ci omul este cel care trebuie să-și stăpânească mintea.
 Observând toate gândurile care-i zburdau prin minte, asemeni unui stol de păsări ce-l împiedicau să-și afle liniștea, el  porni pe un drum anevoios în afara haosului, devenind stăpânul propriei sale minți. 
Conștient de efectele fiecărei fapte, fiecărui cuvânt pe care îl va rosti, chiar și gând, atât în lumea materială, cât și în lumea subtilă, tânărul a învățat să-și folosească puterea cu pricepere și înțelepciune, dar, mai mult decât atât, a înțeles că numai cel care știe cu adevărat să slujească, acela poate fi  un bun stăpân. 
            În cele din urmă, Învățătorul Conștiinței, la fel ca și ceilalți înțelepți, l-a îndrumat pe ucenicul nostru să își continuie drumul spre adevăratul său învățător.
             Tânărul a cutreierat lumea și a ajuns pe crestele cele mai înalte ale munților, acolo unde, ziua, cerul sărută vârfurile semețe ale brazilor, iar noaptea stelele veghetoare sunt scrise de penița vântului cu literele de aur ale iubirii, compasiunii, sacrificiului și lepădării de sine.  
            Învățătorul pe care l-a găsit era cufundat în  rugăciune. Părea că plutea printre norii cenușii, îndreptându-se către cer.
Acest înțelept răspândea în jurul său o pace pe care tânărul o simți de cum îl văzu în fața sa:
- Învățătorule, spune-mi, te rog, de unde ai atâta lumină în priviri?  Învață-mă și pe mine să dobândesc această liniște, această pace pe care o transmiți tuturor celor care se află în preajma ta!
 - Ce aș putea eu să te învăț? Răspunse înțeleptul. Eu știu atât de puține, fiul meu! Pacea din inima mea nu depinde de mine. Ea este un Dar de la Domnul nostru Iisus Hristos.
- Cum aș putea să-l cunosc și eu pe Hristos, învățătorule? Crezi că l-aș putea întâlni?
- La momentul potrivit Îl vei întâlni. Trebuie doar să ceri asta. Să te rogi.
-Atunci, învață-mă să mă rog!
***
            Pentru o vreme, bărbatul a rămas acolo, pe crestele munților, alături de bătrânul înțelept care l-a ajutat să descopere o lume minunată a iubirii și înțelepciunii. Acolo a aflat despre îngeri și arhangheli, despre Maica Domnului - stăpâna cerurilor, a pământului și a inimilor noastre, despre Iisus Hristos - Mântuitorul lumii și apostolii săi, despre sfinți și drumul anevoios al acestora către sfințenie, despre credință, durere, cădere, lepădare de sine, slujire, adevăr, pace,  iubire și multe alte lucruri despre care nu știa până atunci.
            În cele din urmă, a înțeles că IUBIREA NU ERA CEEA CE CREZUSE EL până atunci. Și-a dat seama că, de fapt, el nu știuse să iubească desăvârșit căci dragostea cea adevărată nu caută voia sa, ea se bucură mai mult când se oferă celui iubit și nu când primește ceva în schimb. Dragostea nu se privește în oglindă, nu se admiră singură, nu se recunoaște pe ea însăși, nu se laudă, așa cum nici florile nu spun despre ele însele că sunt frumoase și ne îmbie cu miresmele lor minunate. Iubirea nu e comerț: te iubesc pentru că mă iubești, iar dacă nu mă mai iubești, nu te mai iubesc nici eu. Iubirea înseamnă devotament, credință, compasiune, dar, mai presus de toate, înseamnă slujirea aproapelui.
            Într-o zi, bătrânul i-a spus că venise vremea să își ia rămas bun.
- Întoarce-te la casa ta! Acolo te așteaptă adevăratul tău învățător! i-a spus acesta ucenicului său.
- Cum îmi voi da seama că va fi cel adevărat? De atâtea ori am crezut că l-am găsit și tot de atâtea ori am fost departe de el... spuse, cu dezamăgire în glas, bărbatul.
 - Fii liniștit! Când ochii tăi vor fi pregătiți să vadă, atunci vor vedea. Nici mai devreme, nici mai târziu, toate vor veni la momentul potrivit. Nu e nevoie să afli anumite răspunsuri doar pentru a-ți satisface întrebările minții. Nu e necesar să știi lucruri care nu te ajută la nimic, pentru că ele ți-ar produce o stare de agitație, tulburându-ți sau chiar întunecându-ți mintea, iar luciditatea ta în gândire ar avea de suferit.
- Dar pe Hristos crezi că Îl voi putea vedea vreodată? Întrebă bărbatul.
- La timpul potrivit, fiule, la timpul potrivit....
- Acum mergi în pace, copile al lui Hristos și când te vei simți singur și neajutorat, să ceri ajutorul Maicii Domnului! Ea are mare trecere la fiul ei. Când toți te părăsesc, Maica Sfântă rămâne alături de tine, căci inima ei e plină de iubire, cunoscând suferința mai bine decât oricine. Ca să-ți înfrângi orgoliul și îndreptățirea de sine, poți spune așa: MAICA DOMNULUI, MERGI TU ÎNAINTEA MEA ȘI VORBEȘTE TU PRIN GURA MEA!”
Drum bun, copile! Dumnezeu să îți lumineze calea! Să fii tare ca piatra în credință, gingaș ca o floare în iubire, înțelept ca un șarpe, agil cu păcatul ca un vultur, blând ca un porumbel și iertător cu greșelile semenilor ca un prunc!
            Bărbatul a plecat spre casă. Începuse să simtă din ce în ce mai mult dorul de meleagurile natale. Trecuse atâta vreme de când plecase în călătorie, de parcă ar fi trecut o eternitate!...
            În drumul său l-a revăzut pe Învățătorul Conștiinței, căruia i-a mulțumit pentru că îi curățase mintea.
- Eu îți mulțumesc, prietene drag! i-a răspuns acesta, îmbrățișându-l.
Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat că pot iubi necondiționat.
            Cei doi au făcut un legmânt prin care să își amintească unul de celălalt atunci când vor  trece prin clipe grele, când se vor depărta de ei înșiși, neputând să se accepte așa cum sunt, ori să ierte cu adevărat.. Pentru că drumul de la minte la inimă e lung și anevoios, cei doi au hotărât să își facă timp în fiecare zi să creeze momente care să-i aducă în prezent: să respire conștient, să asculte cu adevărat, să privească în ochi semenii, să scrie, să cânte, să danseze, să se învăluie în iubire,  să se bucure și să fie recunoscători pentru momentul prezent care îi însoțește pentru totdeauna în scurta lor călătorie prin viață. 
            Bărbatul și-a continuat apoi drumul spre casă și într-o după-amiază senină de toamnă, când razele jucăușe ale soarelui mângâiau frunzele curajoase, nescuturate încă de aprigul vânt, s-a întâlnit cu Învățătorul Inimii căruia i-a mulțumit pentru că îi deschisese inima în iubire.
- Și eu îți mulțumesc! i-a răspuns acesta cu bucurie. Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat că era atâta suferință în mine, atât de mult întuneric!
Mi-am descoperit cele mai profunde răni care, odată ieșite la suprafață, au putut să fie vindecate.
            Cei doi și-au luat rămas bun și au hotărât ca atunci când întunericul le va cuprinde inimile, să nu cadă în deznădejde, să accepte că fiecare dintre noi este supus căderilor în permanență și să-și amintească următoarele cuvinte: „ (..) chiar şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de care nu poţi scăpa.” (Alexandr Isaievici Soljenițîn)
            După un timp, bărbatul l-a întâlnit pe primul său învățător care l-a întâmpinat cu brațele deschise și cu privirea senină, asemeni cerului de vară.
- Mi-a fost dor de tine, învățătorule! spuse tânărul, bucuros de revederea scumpului său  prieten. Îți mulțumesc pentru că m-ai învățat că durerea există, fie că o acceptăm sau nu!
- Eu îți mulțumesc, prietene drag pentru că mi-ai amintit de copilul meu înterior! Eram înțelept, dar simțeam că îmi lipsea ceva. Eram liniștit și, cu toate acestea, tristețea nu-mi dădea pace. Văzându-te pe tine, mi-am amintit de copilul meu interior care aștepta de atâta vreme să îl văd, să îl ascult, să îl îmbrățișez și să îl accept așa cum este el: uneori dezamăgit, întristat, speriat, alteori vesel, jucăuș, neînfricat.
            De atunci, zi de zi discut cu el, îl încurajez, îl rog să se exprime și îl fac să înțeleagă că este iubit așa cum este el, apreciindu-l pentru ceea ce face.
            Cei doi și-au luat bun rămas și au făcut un legământ: atunci când simt că ceva le lipsește, când durerea este din ce în ce mai mare, să își caute copiii interiori care, cu siguranță, se simt singuri, triști, abandonați, ori sunt speriați de necunoscut și de schimbările apărute în viețile lor. .
***
            În cele din urmă, tânărul a ajuns acasă, istovit după drumul lung și anevoios pe care l-a parcurs vreme de atâția ani.
Totuși, el nu a intrat în curte. S-a oprit pentru câteva clipe și s-a așezat pe băncuța din fața porții, prietenul său de nădejde care-i știa toate gândurile pe care le trimitea în depărtări să zboare, să se înalțe spre zările albastre, să cutreiere cerul și pământul și să se întoarcă triumfătoare acasă. Uneori, cei doi așteptau mult și bine ca acestea să revină. Unele se rătăceau pe drum...
  De această dată el era cel care ajunsese acasă după multe rătăciri și căutări, iar băncuța părea că se bucura nespus de mult de întoarcerea tovarășului său drag, așteptând cu nerăbdare ca acesta să îi povestească despre minunatele sale peripeții prin lume.
            A privit curtea în care se plimba cu drag în tinerețea sa, casa părintească, legănul ce i-a alinat întreaga viață, ulița copilăriei și a celor mai năstrușnice pățanii. Nimic nu se schimbase. Până și cerul părea că avea aceeași culoare ca odinioară. Toate erau așa cum le lăsase: livada cu meri i se înfățișa la fel de frumoasă ca pe vremea când se plimba fără griji printre pomii înmiresmați cu parfum de Rai; camera sa îl aștepta neschimbată, de parcă ar fi trecut câteva clipe și nu ani întregi de când el plecase în lume, într-o călătorie ce avea să-i poarte pașii atât de departe de casă...
            Măsuța unde își așternuse cele mai tainice gânduri încă mai păstra o peniță și câteva coli de scris. Fotoliul de lângă fereastră îl invita să se așeze și să privească împreună lumea, așa cum o făceau altădată. Bătrânul pat din lemn de stejar îl chema să se odihnească, dar el voia să se plimbe prin cameră, să scrie și să trăiască din nou emoțiile celor mai frumoase clipe petrecute acolo.
            Privindu-și chipul în oglindă, văzu un om cu barba căruntă și cu părul nins...  Doar ochii, neschimbați și tineri, mai tineri ca niciodată, păreau că îl chemau la un joc de-a viața și de-a trecerea timpului:
- Vino, prietene drag! Hai să ne jucăm! Avem tot timpul din lume. Viața noastră abia astăzi începe.
O fi începând ea, spuse un gând mai răzvrătit, dar eu sunt cam obosit. Cred că voi adormi. Iată că nu am aflat niciun învățător aici! Mi s-a spus că îl voi găsi acasă, că mă așteaptă, dar cred că, până la urmă, totul a fost o amăgire și uite cum s-a scurs viața mea printre degete, alergând după himere!.. continuă gândul să vorbească tot mai tare și mai supărător.
            Dintr-odată, un alt gând îi trecu prin minte ca un fulger, spunându-i inimii sale întristate: Oare nu cumva eu sunt adevăratul meu învățător?
 - EU SUNT! EU SUNT! Strigă trufia, bucuroasă că a ieșit învingătoare în apriga luptă cu smerenia. Dar o șoaptă lină asemeni unui zbor de înger i-a spus: „Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă pe mine, păcătosul!”
            A îngenuncheat la icoana Maicii Domnului, rugând-o să-l ridice din întunericul deznădejdii, să-i arate calea cea adevărată și să-i lumineze mintea și inima pentru a-L vedea pe învățătorul său.
            În taina nopții, stolul gândurilor a istovit, iar somnul l-a purtat pe aripile unui vis.
            Se făcea că rătăcea prin deșert, în inima pustietății. Soarele ardea ucigător, iar el mergea printre dunele de nisip, prăfuite de timpul necruțător ce părea îmbrăcat în straie de un galben roșcat.  Arșița îl amețise, gura îi era uscată. Avea nevoie de apă... O picătură de apă ar fi fost de ajuns ca să-i potolească setea. A căzut la pământ.
            Dintr-odată, a simțit o adiere plăcută pe creștet, asemeni mângâierii unei mame iubitoare. A deschis ochii și a văzut-o pe Maica Domnului. Aceasta i-a dăruit apă vie. O căldură liniștitoare i-a cuprins inima, iar în mintea lui s-a așternut, în toată sfințenia ei, pacea mult așteptată și izbăvitoare de suflete.
 I-a mulțumit Fecioarei Sfinte pentru ajutorul său, dar un gând răzleț al unei vechi dorințe încă i se mai zbătea în adâncul inimii.
 - De ce nu am reușit să Îl văd pe Hristos? Unde a fost în tot timpul în care L-am căutat cu atâta înflăcărare? A întrebat el dezamăgit.
- Copile drag, a spus Maica Domnului, fiul meu a fost mereu lângă tine. Te-a însoțit cu pașii desculți în toată călătoria ta de până acum. Uneori ați mers împreună pe valurile mării, iar el mult s-a bucurat, când te lăsai prins de mână și mergeai cu încredere în drumul ce ți se deshidea în cale, alteori ați mers pe spini, iar El te-a luat în brațe și ți-a purtat fiecare durere ca să nu sângerezi prea mult. Dacă nu poți vedea ceea este lângă tine, nu înseamnă că nu există, continuă Maica Domnului, arătându-i câteva momente în care Hristos i S-a arătat, dar acesta încă nu îl putea vedea, căci ochii lui nu fuseseră încă deschiși. Chipul fiului meu era în privirea orfanului pe care l-ai întâlnit la începutul călătoriei tale și i-ai dăruit mâncarea ta. Fiul meu se ascundea și în bucuria cerșetorului căruia i-ai oferit haine și încălțăminte. Când Învățătorul Durerii s-a îmbolnăvit, iar tu l-ai îngrijit, tot fiul meu era acolo, fericit pentru că văzuse în tine un adevărat prieten și un slujitor al aproapelui.
            Când vecinul tău ți-a vorbit urât și te-a umilit, tu nu te-ai supărat, nu i-ai răspuns în niciun fel și te-ai rugat : „Iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune! Ajută-l să înțeleagă cât de mult contează cuvântul!” Ei bine, dacă vrei să știi, atunci tot Fiul meu, Hristos, era cel care stătea alături de tine în tăcere, bucurându-se că ți-ai înfrânt orgoliul.
            Când te-ai întâlnit cu acei oameni fără de rușine, care făceau fapte josnice, tu nu i-ai judecat, ci ai spus în sinea ta: „Cine știe ce durere îi determină să facă asta?Luminează-le Doamne, mintea!” Atunci tot fiul meu te însoțea în călătoria ta, șoptindu-ți cu blândețe că acelea erau vorbele unui ucenic al iubirii desăvârșite.
- Îmi pare bine că am reușit să îl bucur pe Hristos! Spuse tânărul, mulțumit de ceea ce auzise.
- Nu a fost mereu așa! Fiul meu nu s-a bucurat tot timpul. Au fost și momente când s-a întristat și a plâns pentru tine, pentru gândurile tale, pentru cuvintele tale, pentru faptele tale, El știind suferința pe care urma să o simți, în urma celor întâmplate.
Dacă ai ști câte nopți a stat în întuneric, la poarta inimii tale și a bătut, dar tu nu i-ai deschis!... Totuși, Hristos a așteptat cu răbdare acolo, pentru că știa că va veni momentul în care vei auzi chemarea Sa.
            În zorii dimineții, tânărul s-a trezit din visul său ca dintr-un somn adânc, s-a ridicat din pat, și-a făcut cruce și a deschis ușa, spunând:
-Intră, Hristoase al meu! Iartă-mă că m-am trezit atât de târziu! Am fost surd și orb în fața adevărului, dar îți mulțumesc pentru că nu m-ai lăsat să mă chinui singur în noaptea vieții mele!       
***

În loc de încheiere,

Călătorule, ceea ce cauți există deja, doar că încă nu poți vedea cu adevărat.
La timpul potrivit, INIMA TA SE VA DESCHIDE ȘI VA VEDEA CLAR.
Înainte de a merge, învață să te oprești!
Așează-te și poposește în inima ta, odihnește-te în ea, căci drumul tău abia acum începe cu adevărat.
Când furtuna va veni, mergi alături de Hristos deasupra valurilor!
Când nu vei putea să vezi clar, amintește-ți de glasul Adevărului care te va călăuzi pe timp de ceață!
Nu-ți fie frică de ispite, nici de căderi!
Asemeni morții, ispita ne însoțește la tot pasul.
Călătoria mea nu e diferită de a ta.
Drumul are aceeași destinație finală, indiferent pe ce cale vei alege să mergi
Mai devreme sau mai târziu, ne vom întâlni în inima înțelepciunii.
Până atunci, eu îți doresc să ai un zbor lin, călătorule drag!
Folosește-ți clipele cu măiestrie, cu iubire și cu credință!
Drum  bun, Omule binecuvântat!


                                                                         Maria Chiriac, 3.06.2019., Chiricari, Vrancea,            

   Mai jos am postat o minunată  PILDĂ ORTODOXĂ despre DRAGOSTE și CREDINȚĂ, o povestioară care ne amintește tuturor că niciodată nu suntem siguri și că Dumnezeu e alături de noi în fiecare clipă a vieții noastre, dăruindu-ne întotdeauna ceea ce Îi cerem (de cele mai multe ori, ne dăruiește chiar și mai mult) , doar că se întâmplă destul de des să fim  orbiți de propriile noastre așteptări și de propria noastră viziune asupra Vieții, o viziune care, din păcate, își caută voia sa, uitând de Pronia Dumnezeiască. Căci „fără îndoială că Dumnezeu rânduiește faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înșine.” ( Sf. Vasile cel Mare)
                                                  
 ( videoclip preluat de la: https://www.youtube.com/watch?v=QKkcL0-hZ_M )

La fermă - imagini pentru activități despre animale domestice

 Materiale didactice pentru activități despre animale domestice