Mi-e dor...

Mi-e dor de libertate ! a suspinat pasărea din colivia de la fereastra deschisă spre zarea albastră.

Copilul i-a înțeles tristețea, a mângâiat-o și i-a dat drumul să zboare în înaltul cerului.

 Mi-e dor de soare! A strigat pasărea nemulțumită de priveliștea pe care o vedea.

Norii au auzit-o, au zâmbit și cerul s-a înseninat.

Mi-e dor de primăvară! se tângui pasărea privind melancolică frunzele îngălbenite, copacii triști și cerul întunecat.

Vântul i-a auzit plânsetul, a îmbrățișat-o și i-a șoptit să nu-și piardă speranța.

Mi-e dor de cuibul meu! spuse pasărea, obosită, privind tristă spre depărtări.

Copacii i-au sculptat câte un adăpost în inimile lor.

***

Vântul i-a spus tinerei o poveste despre o pasăre și despre dorurile sale. Fata îl ascultă cu atenție, își aminti un cântec străvechi, zâmbi și începu să cânte duios:

Mi-e dor

de naivitatea copilului

de altădată,

de privitul spre soare

mi-e dor,

de cuvintele mamei,

păsări în zbor

 pe lângă urechile mele opace

totul era alb și luminos

atunci...

Mi-e dor

de nopțile când așteptam în
taină

ca luna să-și îmbrace cămașa de
noapte

să pot evada pe tărâmul

cu Feți frumoși, cu Ilene Cosânzene...

totul părea o poveste cu final fericit

atunci...

Mi-e dor

de primele săruturi pătimașe

dăruite ofrandă

petalelor de
Rochița-rândunicii,

așteptând cu ochii strâns închiși

să vină  zâna fermecată.

Niciodată nu apărea

dar îi simțeam mirosul
de primăvară senină.

Trăiam în împărăția
posibilităților multiple

atunci...

Mi-e dor

de coronițele din păpădie,

podoabe de preț

puse la loc de cinste

în cufărul copilăriei.

De pietrele mele „mângâiete”

 mi-e dor

-prietene misterioase, tăcute, cumpătate-

Alții le călcau în picioare,

eu le alintam și le  lăsam

să-mi mângâie sufletul

într-o tăcere absolută,

socotindu-le comori tăinuite

ochiului neîncrezător.

Cât de mult prețuiam cuvintele

atunci...! 

                Vântul, păsările, cerul, copacii, florile și marea au ascultat cântecul și s-au bucurat. Simțind că pe ea o chemase tânăra, IUBIREA a zâmbit,  i-a sărutat fruntea, șoptindu-i duios și tandru: „E-atâta cer în tine, suflete!... Când îți va fi dor de mine, să mă cauți în inimă! Acolo te luminez ca să poți merge pe calea ta.”

-          Off, micuțo, nu știai că Florile n-au de-a face cu Anotimpurile și nici Anotimpurile cu Timpul? șopti magnolia mângâindu-i chipul senin.

        
            Tânăra a înțeles că tot ce avea de făcut era să cânte despre iubire și despre doruri care înalță  ființa spre cerul din inima sa... Abia atunci a început adevărata simfonie.

DESPRE  FRUSTRARE  ȘI  DOR - https://www.youtube.com/watch?v=7CiVrMxjd5o 

O  descriere foarte interesantă și frumoasă a dorului

(montaj realizat de Condor C, text: Maria Timuc)