DIA păpădia și Soarele

                           

          Într-o dimineață senină de vară, în grădina cu flori a unui gospodar a răsărit din senin o micuță păpădie.

Florile aveau graiul lor special și vorbeau între ele, folosind  cuvinte fermecate, mângâietoare, iubitoare și înțelepte, care le ajutau să trăiască fericite într-o împărăție a luminii, armoniei, păcii și a dragostei.

Pentru că fiecare dintre acestea avea câte un nume secret, necunoscut de lumea oamenilor, florile mai bătrâne au hotărât ca păpădia să poarte numele de DIA.

Micuța Dia privea cu admirație cerul, norii, firele de iarbă, copacii, gărgărițele, fluturii, păsările, dar mai mult decât pe toate acestea, ea îl adora pe multiubitul soare care o mângâia blând cu razele-i dulci și iubitoare.

Păpădia își dorea cu nerăbdare să-și deschidă petalele și să „crească mare”, cât mai „maare!,... Exact așa  facem și noi, oamenii: Când suntem mici, vrem să fim mai repede adulți, iar când suntem bătrâni, ne-am dori să fim din nou copii.

Celelalte flori erau intrigate de apariția misterioasei „surate” care nu fusese sădită și nici plantată de mâinile grădinarului, așa cum fuseseră ele. Ea, Dia, cea apărută din senin, născută parcă din roua unei dimineți de vară, era altfel.

-          Este o floare specială! a spus o tufă bătrână de liliac. Ea era cunoscută ca fiind înțeleapta grădinii. Cred că e regina florilor. continuă aceasta pe un ton hotărât. După cum se vede, bulbul cel verde seamănă cu o coroană de împărat. Sunt curioasă să-i văd petalele! Cu siguranță vor fi deosebite! Vor întrece în frumusețe multe flori!...

Atunci când a venit vremea ca Dia să-și deschidă petalele, florile au fost foarte dezamăgite că așteptările le fuseseră înșelate. Ea nu avea nici frumusețea trandafirilor, nici sensibilitatea crinilor, nici culoarea panseluțelor vesele, nici parfumul garofițelor, nici delicatețea lăcrămioarelor. Păpădia era ca o minge galbenă cu țepi, ciufulită și zgribulită.

Toate florile au început să râdă de ea, fiindu-le rușine că au crezut atâta timp în vorbele tufei de liliac. Asfel, Dia a devenit din ce în ce mai tristă și mai neîncrezătoare.

          Într-una din zile, pe când micuța păpădie se gândea la soarta sa nefericită, Soarele i-a șoptit drăgăstos:

-         Iubită Dia, nu te întrista! Ești printre flori cea mai frumoasă. Tu ești aleasa inimii mele. În petalele tale minunate îmi scald cu bucurie chipul. Sunt fericit să te văd în fiecare dimineață și Îi mulțumesc Tatălui pentru că ești.

-          Cum să mă iubești tu, cel care ești stăpânul Cerului și al pământului? Nici măcar oamenii nu mă iubesc și nici celelalte flori. spuse floarea mirată de cuvintele astrului ceresc.

-          Iubita mea, fiecare își iubește puiul. Oamenii îndrăgesc mai mult ceea ce plantează ei decât pe celelalte plante pe care le numesc „buruieni” și pe care nu le prețuiesc pentru că nu sunt copii lor. Natura, ca o mamă iubitoare, strânge la pieptul său, fără deosebire, toate florile și le iubește pe fiecare în parte, fără deosebire. Așa că, atunci când te simți neiubită, să îți amintești că ești copilul Mamei Natură și că ea te ocrotește în fiecare clipă a vieții tale.

-        Dar celelalte flori spun că le-am înșelat așteptările, sunt sălbatică și că nu am nicio valoare.
-                    Să ții minte că orice firișor de iarbă, indiferent de cât de mic și neînsemnat pare a fi, totuși are și el rostul său pe lumea asta! Iar tu, minune între minuni, crezi cumva că te-ai născut ca să împlinești așteptările celorlaltor flori? Ooo, nu! Sub nicio formă nu pentru asta ai venit pe lume. Rostul tău e să primești lumina mea și să o dai mai departe cu bucurie tuturor celor care te privesc. Credința ta să fie Iubirea, iar cei care vor avea ochi să vadă adevărata lumină o vor vedea.

Vremea a trecut, iar păpădia  a învățat multe de la cel pe care, de o viață întreagă, îl adora. Astfel, ea a aflat despre iubire, compasiune, recunoștință, adevăr, smerenie, răbdare și multe altele. În fiecare zi, ea se îmbrăca în hainele soarelui, iar nopțile adormea sub clarul de lună, așteptând cu nerăbdare o nouă dimineață.
                          

În grădină, au apărut și alte păpădii, astfel că Dia nu mai era singura „sălbatică” printre florile
 cultivate” și rafinate.  În sfârșit, avea și ea o „familie” adevărată.

Atunci când se întâmpla ca vreo floare rău-voitoare din grădină să râdă de  suratele sale mai mici, Dia le mângâia prin cuvintele blânde și iubitoare, ajutându-le să rămână încrezătoare, vesele, prietenoase, iubitoare și luminoase.

Cu timpul, păpădia a încărunțit, devenind un glob de „puf”.  Asta nu a întristat-o pe Dia, ci a bucurat-o mult căci a înțeles că era și ea, la rându-i o mică „mamă Natură”, iar puișorii ei erau petalele pe care le crescuse cu drag. Toate erau la fel în ochii Diei și toate se uneau într-un punct: în inima mamei lor, locul sacru de unde își trăgeau iubirea cea nemărginită.

Petalele au aflat de la mama lor că va veni timpul ca ele să plece în lume, dar să nu se simtă singure și abandonate pentru că Mama Natură le ocrotește. Niciun pui, nicio vietate nu e singură.  Păpădia le-a mai povestit că vor intra în crăpăturile pământului și, chiar dacă acolo va fi întuneric, ele nu trebuie să se teamă pentru că Tatăl lor le va învălui cu iubire și căldură, ajutându-le să crească.

-         Ce vom face fără tine, mamă? Eu nu mi-aș putea imagina să plec. Îmi va fi greu! Nu pot singură! Sunt prea mică și firavă. spuse îngrijorată  una dintre petale.

-          Așa este! Are dreptate! Suntem mici! Nu ne putem descurca în necunoscut, departe de tine. adăugară  celelalte speriate de ceea ce urma să se întâmple.
-                    Sunteți puternice și curajoase! Eu voi fi mereu cu voi. Atunci când o să vă fie frică, să vă amintiți de inima mea - sursa vieții voastre și căldura iubirii ce o să vă călăuzească mereu. Esența noastră e la fel, chiar dacă exteriorul e diferit, așa că, dacă veți întâlni în calea vostră flori care nu par a fi asemeni vouă, să vă amintiți mereu că TOȚI SUNTEM UNA. Indiferent de măștile pe care le folosim, dincolo de toate aceste aparențe suntem scânteie divină. Mai mult decât atât, toți suntem  conectați. Chiar dacă veți zbura în locuri diferite când vântul o să vă împrăștie în zare și fiecare dintre voi va avea propriul drum, să vă amintiți că sunteți conectați cu ceilalți în fiecare clipă. Alegeți să dăruiți iubire căci dragostea și compasiunea sunt izvoare nesecate ale fericirii!   

Într-una din zile, florile din grădină, „surorile vitrege” ale Diei și-au cerut iertare pentru toată suferințele pe care i le provocaseră. Ele au înțeles că aceasta le oferise multe daruri. Păpădia le-a învățat smerenia, iubirea, răbdarea, credința, compasiunea, slujirea aproapelui cu dragoste și cu înțelepciune. Dia, însă, nu era supărată pe acestea, ci le-a mulțumit, fiindu-le recunoscătoare pentru ajutorul pe care i l-au dat pentru a învăța lecțiile iubirii.

Singura mare nefericire a Diei era  faptul că soarele nu mai apăruse pe cer de ceva timp. Îi era dor de el, deși, cumva, în adâncul inimii sale, ea îl simțea prezent mereu, ca și cum erau nedespărțiți.

Când a venit seara, păpădia a avut un vis în care i s-a arătat soarele cel drag și mult adorat.

-          Die, Die, păpădie, nu ne-am mai putut vedea, dar să știi că întotdeauna te-am luminat, și te-am vegheat cu dragoste chiar și dincolo de norii cenușii, chiar și atunci când  ceața împiedica razele mele  să ajungă la tine ca să te mângâie.   Ne vom întâlni  dincolo de timp, iubită Dia, acolo unde este vară și lumină eternă:  în inima nesfârșitei iubiri.

      A doua zi, dis de dimineață, simțind că a rămas fără putere, păpădia și-a dat seama că venise timpul să le dea drumul copilașilor să plece ca să-și împlinească destinul.

La prima suflare a vântului, petalele s-au desprins una câte una, asemeni unor steluțe de lumină, zburând pe cerul arămiu ce părea că vestește începutul  toamnei.

Cu glasul tot mai stins, Dia le-a spus puișorilor săi dragi:

-          Zburați, copilași! Curaj, iubiții mei! Drum bun! Să fiți fericiți!

Din ceea ce fusese cândva o păpădie care radia iubire, a rămas doar un bumb ca un năsturel. Acel bumb era chiar inima sa: acolo unde începuse totul și tot acolo unde avea să se sfârșească povestea unei minunate flori. Și pentru că iubirea e magică, sfârșitul  a venit doar  pentru a deschide drumul către alte începuturi în care Soarele Dreptății, al Iubirii și al Păcii  luminează mai puternic și mai frumos  ca  niciodată.

                   

09.06.2017, Nereju

Postez mai jos un clip minunat care sper să vă mângâie inimile și să înflorească în IUBIRE!

(ERNESTO CORTAZAR  - Neither Time Or Distance - https://www.youtube.com/watch?v=EaGVohQlMHk)