Cerșetorii Vieții

 

( sursă imagine:https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Stefan_Luchian_-_Batran_cersetor.jpg )

        Stătea zgribulit, undeva, la un colț de stradă. Bătrânul se uita în jos și părea pierdut printre gândurile triste care hoinăreau prin amintiri.

M-am apropiat de el și, ca de fiecare dată când văd un cerșetor, am așteptat să ridice privirea din pământ ca să-i pot vedea ochii, să-i simt durerea și să-i îmbrățișez sufletul rătăcitor.

La început s-a încruntat, m-a privit suspicios. Își muta privirea din colț în colț, dorind să evite contactul vizual cu mine, fapt ce mi-a adus aminte de copilașii care vin pentru prima dată la grădiniță și se feresc să se uite în ochii mei. Își ascund privirile de mine, apoi, cu coada ochiului, verifică dacă mă uit în continuare la ei. În cele din urmă, încep și ei să zâmbească, ochișorii li se înseninează și mă privesc încrezători, devenind astfel buni prieteni.   

           De când mă știu, am avut o compasiune aparte pentru cerșetori. Era ceva din mine care mă împingea nu doar să le dau câțiva bănuți (care erau, oricum, mult prea puțini), ci mă făcea să mă opresc pentru un timp și să îi privesc în ochi. Cumva, simțeam că dincolo de hainele zdrențuroase, de mâinile tremurânde și de privirile pierdute, erau sufletele căzute în tristețe și deznădejde, erau oamenii debusolați, confuzi care pluteau în derivă pe valurile vieții. Și pentru că își pierduseră busola care le arăta calea spre Dumnezeu, se simțeau abandonați, singuri și nefericiți.  

 Îi priveam cu iubire, fără să-i judec, ori să mă sperii de aparenta lor înfățișare, pentru că știam că dincolo de masca „cerșetorului”, acele suflete, acei oameni, aveau, fiecare, câte o poveste de viață. Pe unele le-am aflat, pe altele, nu, însă majoritatea acestora vorbeau despre nevoia uriașă de iubire...

        Un prieten drag și grijuliu chiar m-a sfătuit  la un moment dat să nu mai empatizez cu cerșetorii atât de mult pentru că există riscul să le preiau soarta...

-Și ce dacă? Mi-am spus. Oricum, nu toți suntem, de cele mai multe ori, cerșetori deghizați în stăpâni ai lumii în care trăim?

Vrem să părem încrezători, puternici, optimiști, curajoși, dar inimile noastre cerșesc atenție, iubire, fericire...

 Câți dintre noi ajung să își dea jos măștile „sociale” și să ceară efectiv ce au nevoie cu adevărat, să comunice sincer, autentic, fără a se rușina de ceilalți, fără a se teme că nu vor mai fi iubiți și acceptați dacă se comportă într-un anume fel sau pretind numite lucruri? Oare câți dintre noi  își dau la o parte voalul care le ascunde emoțiile și sentimentele pe care le au, dar pe care nu le împărtășesc cu ceilalți, tot din anumite temeri, sau din credințe limitative, înrădăcinate adânc în subconștient?

Oare vom alege vreodată să ne păstrăm inimile deschise, indiferent de ceea ce primim de la ceilalți?

O, daaa! Undeva, în adâncul sufletului, mi-am păstrat vie credința că va veni o zi în care vom uita să ne mințim din politețe, sau din comoditate și ne vom aminti să ne privim mai mult în ochi. Vom uita să ne ascundem sentimentele și ne vom aminti drumul spre inimile noastre și ale celor din jur, învățând să oferim și să primim iubire. Vom uita să ne zgribulim în fața vieții, cerșind milă și ne vom aminti de cărarea spre Dumnezeu. Vom uita să privim atât de mult în pământ, apăsați de grijile cotidiene și ne vom aminti să privim cerul mai des...

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, - atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri și de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențeles

și trist că nu privim la cer mai des, 

că nu culegem flori și nu zâmbim,

 noi, care-așa de repede murim.

(MURIM...CA MÂINE, de Magda Isanoș)

(Gheorghe Iovu - Impacare - https://www.youtube.com/watch?v=W-Px1ceGfPw)