Amândoi priveau cerul înstelat, se priveau în ochi, se țineau în brațe, dar fiecare era în lumea lui. El adora în tăcere Luna, căutând echilibrul, armonia, cunoașterea, fericirea. Ea privea stelele, se gândea la măreția Soarelui și îi mulțumea Lui Dumnezeu că l-a adus în viața sa. Ea căuta smerenia și iubirea. Adevărata iubire... Dar pentru că nu au știut să iubească, și-au frânt inimile în mii și mii de bucăți. El a dăruit câte o părticică din inima sa fiecărui suflet trist pe care-l întâlnea. Ea și-a căutat bucățile pierdute, le-a lipit cu răbdare, punându-le la locul potrivit, a vindecat rănile și a început să cânte pentru inimile triste, mângâindu-le durerile. Cântecul ei era despre lună, despre stele, despre soare, despre lumină și iubire:
Cât de frumoasă ești tu, Lună! Dar cât de frumos e soarele care îți dăruiește cu iubire lumina sa! Minunată ești tu femeie! Dar numai un bărbat te poate face să luminezi mai tare decât stelele de pe cer! Cel care știe să îți aducă strălucirea în priviri, chiar și atunci când norii tristeții te încearcă, cel care este alături de sufletul tău chiar și atunci când mintea îi spune să fugă departe, cât mai departe, acel bărbat este soarele din viața ta. Restul, sunt luceferi ai nopții care odată cu primele raze ale dimineții dispar ca și cum niciodată n-ar fi existat, pentru că fiecare Lună are Soarele său...
(Fancy Flame Of Love - https://www.youtube.com/watch?v=CXyZN0fxRl0)
( imagine preluată de la: http://citatemaxime.ro/citat-imagine/nu-stiu-unde-duce-drumul-meu-dar-merg-mai-bine-cand-te-tin-de-mana/)
„Dragostea îmbracă multe forme, iar inima care n-o recunoște e o inimă cu adevărat săracă.”
Hans Christian Andersen
Iubirea nu alege parteneri frumoși, bogați material, deștepți, descurcăreți, echilibrați, înțelepți, blânzi, „perfecți”...Ea nu-și dorește ca celălalt să fie într-un anume fel. Nu are standarde, tipare și nici criterii de selecție. Iubirea are doar o inimă deschisă, o conștiință îndreptată spre lumina cunoașterii, două aripi și un felinar care licărește cu emoție atunci când întunericul nopții se lasă peste omenirea cufundată în visare, iar câte un suflet curajos și „nebun” mai caută din când în când drumul spre inima celui pe care îl iubește.
Iubirea se bucură cu adevărat atunci când poate oferi și nu așteaptă să primească ceva anume în schimbul darului său. Cu toate astea, ea nu respinge nimic din ceea ce vine înspre ea, aceasta acceptând să primească de dragul de a-i face celuilalt bucuria de a oferi, chiar și atunci când darul poate aduce tristețe.
Chiar dacă Iubirea nu poate împiedica o cădere a celui drag, aceasta îl ajută să se ridice, îl privește în ochi, îi zâmbește, îl ia de mână și alege să meargă împreună pe drumul vieții, indiferent de greutățile care le apar în cale.
Iubirea nu abandonează, nu închide uși. Ea rămâne cu brațele deschise în fața tuturor, strângând la pieptul său atât zâmbetele, bucuriile, cuvintele de dragoste, cât și lacrimile, suferințele, reproșurile, jignirile și batjocura celor care ignoră chemarea sa.
Un suflet care iubește se întristează doar pentru că simte că nu a știut să-l iubească pe celălalt mai mult.
Atunci când îi aude doina inimii, vântul, care îi este un sfetnic de nădejde, îi șoptește prietenos la ureche:
- Ai timp de acum încolo să iubești cât de mult vrei. Nu e târziu. Niciodată nu e târziu. În Iubire timpul nu contează. În iubire, depărtarea, timpul, spațiul, neputința, frica, toate se anulează. Iubirea, suflete drag, e singura care poate aduce lumina, pacea, nădejdea și viața chiar și în cea mai întunecată inimă...
Acum câteva săptămâni, am făcut o scurtă drumeție cu preșcolarii în pădurea din împrejurimile grădiniței pentru a colecta frunze și diverse materiale din natură, dar și pentru a ne bucura privirile de minunatele culori ale toamnei.
La un moment dat, m-am oprit lângă un arbore, am zâmbit și l-am luat în brațe. Preșcolarii de grupă mare știau deja din anii trecuți despre efectele miraculoase ale îmbrățișării copacilor, astfel că au căutat fiecare câte un copac și au început să-l „iubească” muuult, muult de tot!
Dintr-o dată, am văzut cum doi ochișori mă priveau cu o mare curiozitate. Fiind primul an al lui la grădiniță, puștiulică era destul de nedumirit de ceea ce făceam noi acolo, așa că se uita la mine, la colegii săi, la copaci și tot ridica din umeri, încercând să înțeleagă ce se petrecea. După câteva clipe, m-a întrebat:
-Doamnaaa, copacul ăsta e prietenul tău? Îl cunoști???
-Sigur! I-am răspuns zâmbind. Toți copacii sunt prietenii mei. Aceștia sunt cei mai buni prieteni ai oamenilor. Lor le putem spune cele mai tainice secrete, fără să ne fie teamă că le vor povesti altora sau că vor râde de noi. Ei ne iubesc, ne ascultă în tăcere, fără să ne judece. Nici măcar nu se răzbună atunci când cineva le zgârie scoarța, le rupe crengile sau îi taie. Copacii nu lovesc niciodată. Ei iubesc și atât.
După scurta discuție cu piticul, mi-am amintit dintr-odată de infinita iubire pe care o simțeam de fiecare dată când mă aflam în prejma vreunui copac. Veneau spre mine valuri, valuri de iubire, de liniște, de lumină și pace care îmi alinau fiecare colțișor al inimii, făcându-mă să mă întreb: „Pe voi cine vă iubește? Cine vă iubește doar de dragul de-a vă iubi? Fără să vă ceară ceva în schimb?”
Unii oameni primesc energia lor vindecătoare, apoi pleacă mai departe, fără să mulțumească și fără să privească în urmă. Asta nu-i determină pe copaci să-și condiționeze iubirea, ci, dimpotrivă, rămân deschiși, indiferent de ceea ce primesc. Această lecție a iubirii necondiționate am putea-o învăța și noi dacă am fi atenți și am vedea prin ochii inimii!
Spune-i unui om „Te iubesc!”. El s-ar putea speria și ar putea gândi: „Oare ce vrea de la mine?”. Sau poate se va mândri peste măsură și va spune în sinea sa: „E în regulă. Dacă mă iubește, atunci îmi permit să fac orice.”
Spune-i unui copac „Te iubesc!”, iar el te va învălui în nemăsurata sa iubire pe care, oricum ți-o oferă, fără să aștepte ceva în schimb.
Omule drag, poate unii îți vor spune „Nu fi copac!”. E treaba lor...Fiecare cu viziunea sa.
Eu însă, te îndemn din toată inima: „Fii copac! Iubește! Ascultă în tăcere! Primește fiecare lovitură ca pe un mare dar! Deschide-ți inima și lasă iubirea să curgă, să te vindece și să-ți lumineze calea prin viață!
("Tree"-Justin Rizzo with lyrics - https://www.youtube.com/watch?v=YPuzJFzXgU4)
Acum ceva vreme, cineva m-a întrebat: - Ce faci când inima ți-e frântă? O lași deschisă? Mai poți iubi?... - Nu știu să iubesc cu adevărat. I-am răspuns. Dar voi învăța... Voi învăța pentru că inima mea întotdeauna va rămâne deschisă, indiferent dacă va primi flori ori spini în dar.
Fiecare dintre noi are propriile povești de viață, obstacole, greutăți, necazuri. Fie că trăim stări de abandon, de tristețe, de așteptări neîmplinite, de furie, regret sau deznădejde, în fața problemelor care apar, avem două variante de a ne manifesta: - Să ne închidem inimile
- Să rămânem cu inimile deschise E adevărat că în urma unor experiențe dureroase, majoritatea oamenilor au tendința de a-și închide inimile și de a respinge tot ce vine înspre ei, de teama de a nu mai repeta starea de suferință. E o reacție normală de autoapărare, dar care, din păcate, produce multe răni și traume pentru că deciziile sunt luate din frică, din neîncredere, iar nu din iubire. Frica paralizează ființa, o împiedică să se manifeste la adevărata sa valoare și să-și atingă potențialul maxim.
Pe de altă parte, însă, există oameni care, indiferent de greutățile prin care trec, aleg să rămână cu inimile deschise și să îmbrățișeze cu iubire orice experiență de viață. Aceștia consideră durerea ca fiind un mare dar pentru suflet și o adevărată lecție din care desprinde învățături neprețuite, pe care le oferă cu drag și altora, atunci când este cazul. Ei sunt recunoscători pentru orice vine înspre ei și spun cu bucurie: „Mulțumesc pentru darul pe care mi-l oferi! Mulțumesc! Accept să primesc!” Știind că iubirea este un act de curaj în care îți deschizi inima în fața celorlalți, acești oameni aleg să meargă pe Calea Iubirii, o cale pe cât de minunată, pe atât de dificilă de parcurs...
În continuare, postez câteva rânduri dintr-o carte scrisă de binecunoscutul autor de cărți motivaționale, Alan H. Cohen și care se numește „Viața ca o țeapă – mic tratat antiratare” (Ed. Nemira, 2013). Aceasta poate oferi un real suport tuturor celor care se află în diferite etape grele din viață. Astfel, la finalul cărții, autorul scrie următoarele:
„ Poți alege un drum ușor și plin de lumină; important este să fie al tău. În „Învățăturile lui Don Juan”, mentorul Don Juan Matus îl învață pe autorul Carlos Castaneda că există doar două drumuri în viață: drumul INIMII și drumul FĂRĂ INIMĂ. Dacă alegi calea inimii, explică Don Juan, când ajungi la capăt îți vei binecuvânta viața. Dacă urmezi calea fără inimă, când ajungi la capăt vei blestema ceea ce ai făcut. În orice clipă alegi o cale cu sau fără inimă. Nimeni nu-ți cunoaște calea inimii mai bine decât ți-o cunoști tu. Dacă ai încredere în sentimentele, visurile și valorile tale, viața îți va străluci. Dacă le tăgăduiești, viața îți va fi plină de țepe. În cele din urmă, puterea se află în mâinile tale.”
Tu ce alegi? Calea Inimii sau pe cea fără inimă?
(Heavens Rain - Mehdi - https://www.youtube.com/watch?v=-5_YttgLb9c
Atâția îngeri, Doamne, atâția îngeri printre noi! Iar noi suntem atât de orbi și surzi...
Cum am putea oare să-i vedem dacă ochii noștri sunt fermecați de strălucirea trecătoare a lumii? Cum am putea să-i auzim dacă ei vorbesc în șoaptă inimilor noastre atunci când mințile ne sunt zgomotoase și nestatornice?
Îngerii nu se laudă și nu se mândresc atunci când alegem să facem voia Lui Dumnezeu. Nu ne spun: „Vezi? Am avut dreptate! Ce bine te-am învățat!” Îngerii privesc smeriți în pământ și se bucură pentru sufletele noastre, mulțumiți că au putut fi de folos. Ei îl slăvesc pe Dumnezeu, învățându-ne și pe noi să facem asta.
Îngerii plâng odată cu noi. Când suntem nefericiți, ne vindecă durerile, ne sărută inimile și ne îmbrățișează în taină, oferindu-ne bucurii nepieritoare.
Îngerii nu strălucesc prin lume, ci strălucesc în inimile fiecăruia dintre noi.
Pe pământ, uneori îngerii se îmbracă în negru tocmai ca să nu ne orbească și să ne facă să-i admirăm prea mult. Îngerii nu doresc nicidecum asta. Ei vor doar să facă voia Tatălui: vor să ne conducă acasă și atât...
Atunci când am obosit alergând, când am încetat să mai caut, când m-am oprit să mai înțeleg lumea, m-am descoperit în toată splendoarea mea. Eram completă! Eram frumoasă! Eram luminoasă!
M-am deschis și am plâns. Am curs asemeni râului printre pietrele tăcute, apoi ți-am spus:
-Nu-mi lua dreptul de a vorbi, de a-ți spune ce simt! Dacă te vei ascunde de mine și nu-mi vei asculta șoaptele, cândva, până și pietrele îți vor striga povestea mea. O vei auzi fără să vrei.
Amintește-ți mereu că nu-l poți vedea pe Dumnezeu printr-un vizor neșters al minții omenești așa cum nici frumusețea și miracolul vieții nu le poți vedea printr-o inimă necurățată de patimi, de doruri, de tristeți și suferințe.
Ți-am vorbit, te-am îmbrățișat, te-am mângâiat, te-am sărutat pe frunte, m-am arătat ție așa cum eram cu adevărat, dar tu nu m-ai auzit, nu m-ai simțit, nu m-ai văzut că eram eu, cea care te-a iubit dintotdeauna, chiar dacă tu ai ales de-atâtea ori să mă ignori și să mă rănești prin gânduri, cuvinte, fapte...
Stătea zgribulit, undeva, la un colț de stradă. Bătrânul se uita în jos și părea pierdut printre gândurile triste care hoinăreau prin amintiri.
M-am apropiat de el și, ca de fiecare dată când văd un cerșetor, am așteptat să ridice privirea din pământ ca să-i pot vedea ochii, să-i simt durerea și să-i îmbrățișez sufletul rătăcitor.
La început s-a încruntat, m-a privit suspicios. Își muta privirea din colț în colț, dorind să evite contactul vizual cu mine, fapt ce mi-a adus aminte de copilașii care vin pentru prima dată la grădiniță și se feresc să se uite în ochii mei. Își ascund privirile de mine, apoi, cu coada ochiului, verifică dacă mă uit în continuare la ei. În cele din urmă, încep și ei să zâmbească, ochișorii li se înseninează și mă privesc încrezători, devenind astfel buni prieteni.
De când mă știu, am avut o compasiune aparte pentru cerșetori. Era ceva din mine care mă împingea nu doar să le dau câțiva bănuți (care erau, oricum, mult prea puțini), ci mă făcea să mă opresc pentru un timp și să îi privesc în ochi. Cumva, simțeam că dincolo de hainele zdrențuroase, de mâinile tremurânde și de privirile pierdute, erau sufletele căzute în tristețe și deznădejde, erau oamenii debusolați, confuzi care pluteau în derivă pe valurile vieții. Și pentru că își pierduseră busola care le arăta calea spre Dumnezeu, se simțeau abandonați, singuri și nefericiți.
Îi priveam cu iubire, fără să-i judec, ori să mă sperii de aparenta lor înfățișare, pentru că știam că dincolo de masca „cerșetorului”, acele suflete, acei oameni, aveau, fiecare, câte o poveste de viață. Pe unele le-am aflat, pe altele, nu, însă majoritatea acestora vorbeau despre nevoia uriașă de iubire...
Un prieten drag și grijuliu chiar m-a sfătuit la un moment dat să nu mai empatizez cu cerșetorii atât de mult pentru că există riscul să le preiau soarta...
-Și ce dacă? Mi-am spus. Oricum, nu toți suntem, de cele mai multe ori, cerșetori deghizați în stăpâni ai lumii în care trăim?
Vrem să părem încrezători, puternici, optimiști, curajoși, dar inimile noastre cerșesc atenție, iubire, fericire...
Câți dintre noi ajung să își dea jos măștile „sociale” și să ceară efectiv ce au nevoie cu adevărat, să comunice sincer, autentic, fără a se rușina de ceilalți, fără a se teme că nu vor mai fi iubiți și acceptați dacă se comportă într-un anume fel sau pretind numite lucruri? Oare câți dintre noi își dau la o parte voalul care le ascunde emoțiile și sentimentele pe care le au, dar pe care nu le împărtășesc cu ceilalți, tot din anumite temeri, sau din credințe limitative, înrădăcinate adânc în subconștient?
Oare vom alege vreodată să ne păstrăm inimile deschise, indiferent de ceea ce primim de la ceilalți?
O, daaa! Undeva, în adâncul sufletului, mi-am păstrat vie credința că va veni o zi în care vom uita să ne mințim din politețe, sau din comoditate și ne vom aminti să ne privim mai mult în ochi. Vom uita să ne ascundem sentimentele și ne vom aminti drumul spre inimile noastre și ale celor din jur, învățând să oferim și să primim iubire. Vom uita să ne zgribulim în fața vieții, cerșind milă și ne vom aminti de cărarea spre Dumnezeu. Vom uita să privim atât de mult în pământ, apăsați de grijile cotidiene și ne vom aminti să privim cerul mai des...
