Îngerul Digital partea 1 Documentar - Digital Angel part 1 Documentary RO

documentar preluat de pe site-ul youtube - https://www.youtube.com/watch?v=kzGoiDBcETE&spfreload=1

Îngerul Digital partea 2 Documentar - Digital Angel part 2 Documentary RO

(preluat de pe site-ul https://www.youtube.com/watch?v=z-KKy8JrXIY )

Cântecul Iubirii

imagine preluată de pe site-ul  http://www.rogoblen.ro/forum/viewtopic.php?f=66&t=513 )

lasă-mă să-ți citesc în suflet

Iubire

să-ți cioplesc fericirea în piatră

să-ți alin ochiul trist

netrezit

 care ar vrea atâtea să vadă

lasă-mă să-ți citesc în suflet

Iubire

să-ți mângâi fruntea-ntunecată

să-ți sărut  rănile sacre

când inima ți-e-ndoliată

lasă-mă să-ți citesc în suflet

Iubire

să -ți cânt psalmul din taină

să te descânt

să-ți fie somnul lin și visul senin

să-ți ghicesc

gândurile ce se ascund uneori

de ochii mei prea curioși

și mult prea-ntrebători

lasă-mă să-ți citesc în suflet

Iubire

să-ți onorez mâinile

cu care mă strângi la piept

când vreau să fug departe

când ridic ziduri

între inimile noastre

când  mi-e greu și nu știu

să-ți spun că fără tine sunt nimic

Iubire

Andrea Bocelli and Katherine Jenkins - I believe (versuri romana)

(https://www.youtube.com/watch?v=QLmQ56Y1yJ0 )

Scrisoare de dragoste

( imagine preluată de la link-ul http://www.cuvantul-ortodox.ro/tag/distractie/ ) 

          Azi poștașul mi-a adus o scrisoare. Mi-a spus că e trimisă din depărtări, de către cineva care mă iubește nespus de mult. Mi-a zâmbit, mi-a dat un plic șters, îngălbenit ce părea din timpuri străvechi, apoi a plecat fără să mai privească în urmă.

Curioasă, m-am uitat la expeditor, însă nu scria nimic, fapt care mi-a stârnit mai mult interesul. Fără să stau prea mult pe gânduri, am deschis plicul și am descoperit o scrisoare de dragoste al cărei conținut îl redau mai jos:

                                                               „Draga mea iubită,

Mi-e foarte dor de tine și mi-aș dori din tot sufletul să ne revedem!

               Mi-e dor de clipele când ne plimbam toamna pe aleile înguste dintre castani. Tu admirai spectacolul de culori și sunete, iar eu te priveam cum te jucai, asemeni unui copil, printre frunzele căzute. Îți plăcea atât de mult foșnetul lor! 

De fiecare dată îmi spuneai entuziasmată: „Știi, fiecare frunză are povestea sa.  Trebuie doar să o privești cu atenție, să o simți și să o lași să-ți vorbească.  Ea ți se va deschide bucuroasă asemeni unei cărți ce așteaptă să-i descoperi tainele ascunse printre paginile uitate de vreme.”

          Mi-e dor de iernile petrecute la gura sobei printre povești din alte timpuri, de trântele prin zăpadă și de alunecările tale spectaculoase pe gheață care te enervau la culme, dar care reușeau atât de bine să te facă să mai cobori un pic din lumea gândurilor în care te aflai mai tot timpul.

               Mi-e dor de primăverile senine în care mă luai la braț și mergeam împreună agale prin oraș. Ochii tăi își îndreptau privirile către castanii înfloriți, apoi se înălțau tot mai sus către cer. Aveai atâta lumină în priviri! Te urmăream amuzându-mă de felul tău copilăros de a te bucura și de a fi surprinsă chiar și de norii care păreau că te invită la un joc de-a ghicitul chipurilor. Îmi spuneai: „Uite! Vezi norul acela? Seamănă cu un delfin.  Ooo! Nu! Acum seamănă cu un balon mare. Cât de repede se schimbă!...”

            Mi-e dor de serile de vară petrecute în mijlocul naturii, când te descălțai și pășeai cu sfială prin iarbă, apoi îmbrățișai fiecare copac, spunându-mi: „Știi că fiecare copac are povestea sa?” Știam, bineînțeles că știam, dar voiam să te-aud pe tine și, Doamne, cu cât entuziasm o spuneai!

               Cândva erai îndrăgostită de mine, mă iubeai și mă priveai cu încredere, cu optimism, cu pasiune, însă, cu timpul, ți-ai închis inima și te-ai ascuns. Cu cât încercam să-ți vorbesc, cu atât mai mult te îndepărtai. Ai ales să negi, să respingi, să fugi, să uiți.

                   Iubito, mi-aș dori să-ți văd din nou privirea senină, să-ți ascult râsetele care-mi colorau zilele, să mă amuz de micile gafe pe care le faci din neatenție, să te-mbrățișez atunci când te simți singură și neajutorată, să-ți sărut fruntea când mă privești cu insistență și îmi pui întrebări „întrebătoare” care au o logică doar de tine știută și, cel mai mult, mi-aș dori ca atunci când te pierzi în copilărie, să te iau de mână și să alergăm împreună printre zilele ce vor urma de-acum încolo. 

                                                                                                                                                Cu drag,

Cineva care te știe dinainte de a te naște

și care  îți va rămâne alături pentru o eternitate întreagă

P.S. Dacă încă nu ți-ai dat seama, pe plic ar fi trebuit să scrie așa:

EXPEDITOR: Viața

ADRESA: Tărâmul Bucuriei, Calea Inimii, Blocul Copilăriei, Etajul Zâmbetelor Șugubețe, Apartamentul Iubirii Divine

***

           Azi poștașul mi-a adus o scrisoare. Azi poștașul mi-a bătut la poarta sufletului, iar inima mea s-a bucurat. Azi am dansat cu Viața prin foșnetul frunzelor, printre picăturile de ploaie, printre zâmbete și amintiri, în ritmuri de acordeon. Azi mi-am amintit adresa corectă și m-am întors în inimă.

(IL POSTINO - POSTMAN - MI MANCHERAI - Romantic Italian accordion film mu... )

( https://www.youtube.com/watch?v=Rg1LhiTQ8MQ)

Visul

      ( imagine preluată e la link-ul    http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/imagini-vise-de-copii-vedeti-ce-a-reusit-un-fotograf-sa-realizeze--100285.html )         

                 

            Era zarvă mare printre prichindei. Fiecare dorea să vorbească și să se facă auzit, mai ales că printre copii se aflau și colegi noi care aveau atâtea de spus!

Educatoarea știa că pentru a readuce liniștea în sala de grupă și pentru a le capta atenția tuturor pentru activitatea care urma să se desfășoare, ar fi trebuit să găsească urgent o soluție salvatoare.

-         Copii, am o surpriză pentru voi.

-         Unde? Unde? Unde e surpriza? Întrebară toți în cor, cercetând din priviri întreaga sală de grupă.Poate, poate se ascunde ceva pe undeva. Cine știe?

-         E altfel de surpriză. Nu se vede cu ochiul liber.

-         Aaa! E invizibilă? Spuse un puști de vreo 6 anișori sărind de pe un picior pe altul. Yupiii! Îmi plac misterele! Haideți, copii, în acțiune! Să căutăm surpriza invizibilă.

-         N-o veți găsi! Dacă veți fi atenți, veți afla despre ce este vorba. Surpriza mea este, de fapt, un joc pe care nu l-ați mai jucat niciodată până acum și care se numește VISUL.

Știți cu toții că seara după ce vă rugați la Doamne - Doamne și la îngerașii noștri, mergeți la culcare. După ce închideți ochișorii, moș Ene, cel care vine pe la gene, vă duce în lumea minunată a viselor.  Vă amintiți că zilele trecute am discutat despre visele voastre? V-am spus atunci că toți visăm, chiar dacă unii dintre noi nu ne amintim ce am visat. Am mai discutat și despre faptul că fiecare dintre noi are visul său. Dacă sunt doi frați care dorm în același pat, nu înseamnă că visează la fel, nu-i așa?Unul visează ceva, celălalt altceva...

Să revenim însă la ale noastre. Ce este necesar să facem pentru a putea visa?

-         Să dormim.

-         Așa este. În jocul nostru, însă noi ne vom preface doar că dormim și vom visa împreună. Adică vom avea un singur vis. Interesant, nu-i așa?

-         Cum adică un singur vis? Întrebă o fetiță cu ochii migdalați.

-         Un vis comun în care veți apărea toți.

-         Chiar și dumneavoastră?

-         Chiar și eu. De ce nu?

 Deci, ce v-ar plăcea să visați?

     A urmat o avalanșă de răspunsuri care mai de care mai diferite și mai trăznite. Unul voia să conducă o motoretă, altul să dăruiască un buchet de flori unei colege, doi voiau să conducă o mașină, unii doreau să se uite la desene animate,  o fetiță voia să facă echitație, etc...

        După ce a reușit să-i facă să vorbească pe rând, educatoarea a notat cu mare atenție răspunsurile în agenda sa, le-a citit cu voce tare, a stat un pic pe gânduri, încercând să găsească un punct comun care să aducă împreună toți copiii. Aceasta știa că are o sarcină destul de dificilă pentru că scenariul trebuia să fie creat astfel încât fiecare dintre micuții preșcolari să aibă câte un rol într-un vis în care bucuria, prietenia, voia bună și armonia erau ingredientele principale. După câteva momente de reflecție s-a dat start jocului. Nerăbdători, copiii au închis ochii, iar educatoarea a început povestea:

      „Este o zi frumoasă de toamnă. Vremea e călduță. Adie un pic vântul, iar pe cer

câțiva nori jucăuși tocmai și-au făcut apariția.”

-          Plouă? Întrebă curios un copil.

-         Nu. Nicidecum. Norișorii zburdă pe cer. Au doar chef de joacă și atât.

-          Ce bine! Nu-mi place ploaia. Mă udă și răcesc.

-          Mie-mi place! Mie-mi place! Spuse entuziasmat alt băiețel. Când plouă ies afară și sar în bălți. Doamnaaa! Să știți că odată am băut picături de ploaie. Am scos limba și am stat așa să-mi plouă în gură. completă copilul, gesticulând pentru a demonstra cele spuse.

-          Vom discuta altă dată și despre asta, însă acum haideți să continuăm visul nostru fără să-l mai întrerupem!

„Este ziua Albei-ca Zăpada, iar piticii dau o petrecere mare în cinstea sa. Aceștia au fost invitat toți copiii de la grădiniță în căsuța lor din pădure.

Gheorghiță s-a hotărât să meargă la petrecere cu motoreta sa cea nouă. El conduce cu atenție și fără viteză prea mare pentru că nu vrea să lovească vreun iepuraș, vreun arici sau cine știe ce altă viețuitoare aflată în drumul spre căsuța piticilor. 

Maria vine călare pe căluțul său roz pe care-l cheamă Amadeus. A luat-o și pe Alina.

-         Dii, Amadeus! spune Maria. Fugi ca  vântul și ca gândul! Du-ne repede în pădurea din poveste!

              Observând zâmbetul Mariei, educatoarea își aduse aminte de  băiețelul său pe care-l privea

noaptea când dormea, iar uneori zâmbea prin somn. Se întâmpla câteodată ca acesta să se  trezească în hohote de râs și bineînțeles s-o întrebe curios dacă știe ce a visat fiindcă el nu-și aduce aminte și chiar și-ar dori să afle de ce a râs cu așa poftă. De parcă mama ar fi trebuit să le cunoască pe toate...

Hmm! Mai bine ar fi să continui povestea, gândi educatoarea. Altfel, copiii se vor trezi și visul se va termina prea devreme. Oare cine mai e pe listă? Aaa! Petruț. Buun! Să mergem mai departe!

         „Petruț a ajuns demult la căsuța piticilor și așteaptă să vină și ceilalți. Ca să nu se plictisească, el se uită împreună cu Nicoleta la desene animate. Adelina repetă o melodie pe care ar dori  să i-o cânte Albei-ca Zăpada.  Iulică se dă în leagăn cu sora lui mai mică.  Marius conduce un camion. Alături de el este Adrian.  Ar dori și el să șofeze, însă a hotărât împreună cu colegul său că va conduce camionul când se vor întoarce de la petrecere. Astfel vor fi amândoi mulțumiți.

        Iată că a venit și Dănuț cu un buchet mare de flori pe care-l va dărui sărbătoritei. Bineînțeles că i-a pregătit  și o dedicație muzicală, căci doar el e trubadurul grupei noastre care zi de zi ne încântă cu câte un moment muzical. (...)”

Fiecare copil era atent să-și audă numele. Toți erau fericiți. Cu ochișorii închiși zâmbeau și trăiau împreună un vis frumos.

                 Tocmai când petrecerea era în toi, educatoarea se trezi privită insistent de doi ochi mari și pătrunzători:

-          Doamna! Dumneavoastră ce visați când erați mică?

O avalanșă de amintiri începură să-i ruleze prin minte cu o viteză extraordinară. Își aminti că uneori visa că zboară departe... atât de departe încât vedea planeta de sus și i se făcea frică.  Alteori se visa plutind în derivă prin Univers. Era atât de rece acolo printre aștri! Se întâmpla să se viseze desculță, mergând pe cărări care se înfundau. De fiecare dată o lua de la capăt pe alte drumuri, căutând ceva ce nici ea nu știa. 

Cele mai frumoase vise erau cele în care  putea să leviteze, fără să se depărteze însă  prea mult de pământ. Când se trezea era foarte dezamăgită că totul nu fusese decât un vis și încercând să vadă dacă nu cumva ar putea să-l transforme în realitate, își lua avânt și sărea din pat, sperând din toată inima că ar putea pluti măcar vreo câteva secunde. De fiecare dată acțiunea se finaliza cu o bătaie în țevile caloriferelor de la vecinii de la etajul de dedesubt și cu vreo câteva înjurături de rigoare pentru pedepsirea infracțiunii de a le „zgâlțâna” lustra acestora din toate încheieturile și de a le deranja tavanul plicitisit care avea nevoie uneori de câte o zdruncinătură zdravănă să-și revină. Cu toate astea, reproșurile vecinilor n-o afectau prea mult, fapt pentru care de câte ori avea acel vis, se repetau și tentativele de „zbor”. După ce eșua, ca să-și ridice moralul, se urca pe șifonier și stătea întinsă pe burtă, privind la pătratele de pe covorul din dormitor, mulțumită că avea o viziune de ansamblu asupra întregii camere. Când se deschidea ușa brusc, pentru a nu fi prinsă, a încercat diverse variante: se prăbușea direct în pat asemeni unei păsări rănite în zbor, se ghemuia și se dădea jos încet, strecurându-se tiptil și sperând că va scăpa basma curată sau, varianta de  criză, făcea pe moarta, lipindu-se de perete ca și cum ar fi făcut parte din el și nu vedea, nu auzea, nu răspundea și nici măcar nu respira... prea tare. Ce urma după aceste peripeții, e lesne de înțeles... Cu toate astea, nu a renunțat la experimentarea „zborului”, sau mai bine spus a „prăbușirilor”, luând-o de la capăt ori de câte ori era nevoie, până într-o bună zi când a avut surpriza neplăcută de a vedea că deasupra

șifonierului erau depozitate diverse lucruri. 

       După o luptă acerbă, mama ieșise, în sfârșit, învingătoare. Putea să iasă liniștită pe scară fără a mai fi apostrofată de vecinii prea serioși și fără chef de glume de la etajul al II-lea.

-          Doamna, răspundeți, vă rog! Ce visați???întrebă copilul curios.

-         Visam frumos, așa ca și voi. O să-ți povestesc altă dată, când vom discuta din nou despre vise. răspunse educatoarea, pregătindu-se să anunțe activitatea care urma să se desfășoare .

În aceeași zi, după o scurtă perioadă de timp, în curtea grădiniței, Petruț și Adrian se jucau de-a prinse-lea.

-         Hai să ne jucăm de-a visul! spuse Adrian.

-         Nu putem. N-avem povestitor. Eu nu știu să povestesc. Îi răspunse celălalt copil continuând să alerge și să strige: „Prinde-mă! Prinde-mă!”

                   Observându-i în tăcere, educatoarea auzi cuvintele copilului, zâmbi și își dădu seama că viața îi oferi din nou  daruri minunate. De data asta, lecția fusese despre rolul esențial pe care îl poate avea un povestitor în crearea unui vis comun în care cuvinte precum „accident”, „violență”, „teroare”, etc. nu au ce căuta într-o lume a iubirii și a compasiunii, unde e loc pentru toți, indiferent de rolul pe care fiecare alege să-l interpreteze. Atâta timp cât există un povestitor care să vadă legăturile subtile dintre oameni și care să creeze, atunci când este necesar, chiar și un pod între prăpastii, „imposibilul” se transformă în posibilități infinite.

***

Vrei să faci parte dintr-un  vis frumos?

Închide ochii și deschide-ți inima!  

Vei curge prin vis asemeni unui izvor limpede care-și susură cu drag povestea minunată.  Visează, trăiește, zâmbește, apoi trezește-te și împărtășește celor din jur darurile cu care Dumnezeu, în nemărginita  Sa iubire, te-a binecuvântat.  Caută povestitorul din tine și cere-i Domnului să-ți vină în ajutor pentru a-ți  crea povestea aici și acum.

 Dacă nu te consideri prea talentat în arta povestitului, rămâi cu inima deschisă și păstrează-ți credința vie că Dumnezeu va trimite la momentul potrivit un povestitor ce te va ajuta să pășești într-un un vis care-ți va permite să-ți deschizi aripile și să te înalți încrezător spre cel care ai fost menit să fii

dintotdeauna.  Îndrăznește să zbori și vei vedea că multe posibilități se vor ivi în viața ta. Cu toate astea, rămâi bine ancorat în realitate, căci dacă se va întâmpla ca vreo ușă să se deschidă prea brusc și să te ia prin surprindere, să nu te sperii. Alege să-ți asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce gândești, ce simți, ce vorbești, ce faci în fiecare moment și amintește-ți să fii recunoscător pentru că azi ți s-a oferit șansa de a scrie încă o pagină în cartea vieții tale.

( Randi - Visator (Official Video) by Famous Production)

https://www.youtube.com/watch?v=nJ4u4yB4Wk8

Balanța „perfectă”

( http://www.fastimo.com/cum-imblanzesti-spiritul-casei-tale/balanta/ )

-Off! Cât de supărat sunt, mamă! spuse băiețelul, prăbușindu-se pe canapea. 

Azi am avut o zi proastă la școală. 

- Care e motivul supărării? întrebă mama.

-Îți amintești de balanța pe care am confecționat-o împreună zilele trecute pentru ora de Știință?

-Desigur, cea pe care am făcut-o din materiale reciclabile. 

-Daaa... Să știi că majoritatea copiilor aveau balanțe din plastic și alții din lemn. Oricum, le-au cumpărat și erau frumoase, bineînțeles. 

Ce crezi că s-a întâmplat când am prezentat eu balanța – invenția pe care eu o credeam „perfectă”???

-...

-Au început toți să râdă. M-am simțit ultimul om! Îmi venea să intru în pământ de rușine. 

Mama îl ascultă fără să-l întrerupă și-l îmbrățișă în cea mai adâncă tăcere. 

- Știi, ar fi putut măcar să aprecieze faptul că m-am străduit să fac ceva...

Apoi, după ore, am luat balanța și am trântit-o de nervi  că m-au făcut ceilalți de râs din cauza ei. Acum e stricată. Ești supărată, nu-i așa? 

-De ce aș fi supărată?

-Pentru că m-ai ajutat și tu la confecționarea ei. spuse copilul, încercând să „intuiască” posibilele reacții ale mamei.

Dându-și seama că un discurs moralizator ar face mai mult rău decât bine, mama se gândi să conducă discuția într-o manieră diferită și începu astfel:

- Ții minte că zilele trecute doamna învățătoare a invitat părinții să asiste la lecție? 

-Da, dar nu înțeleg ce treabă are asta cu balanța...

-Vei înțelege. Ascultă doar...

 Știi că doamna a dat fiecărui părinte testele voastre de evaluare inițială.  

Atunci când am văzut punctajul mic pe care l-ai obținut la testul de la matematică, prima mea reacție a fost să ascund pagina cu punctajul de privirile celorlalți părinți, simțindu-mă un pic stingherită.  Pentru câteva momente am simțit că mi-e rușine, însă mi-am făcut curaj și am scos foaia la vedere, zâmbind. Mi-am dat seama că valoarea ta nu avea de-a face cu părerea celor din jur și că indiferent de rezultate, tu erai același. Cu toate astea, mintea mea tot încerca să caute o explicație pentru punctajul pe care l-ai obținut.  Știam că te descurci foarte bine la matematică și mă tot întrebam care o fi fost cauza.

Bineînțeles că răspunsul a venit imediat, observându-te cu atenție, cum te foiai în bancă, nu aveai stare, iar mintea ta era cu totul în altă parte, numai la lecție nu era prezentă... Atunci  m-a bușit râsul, imaginându-mi că așa te-ai comportat și atunci când ai dat testarea. Din doi timpi și trei mișcări ai făcut lucrarea „praf” J

-         Așa este! Uneori, mă grăbesc și sunt atât de neatent! spuse băiețelul zâmbind rușinat.

-         Ideea era că deși am avut câteva momente în care mi-a fost rușine de privirile celor din jur, mi-am revenit repede, fiindcă doar eu știam mai bine decât ei cine ești tu și ce potențial ai. Am avut încredere în tine și am în continuare, astfel, ceilalți nu mă pot influența. Nu ești „perfect” și nici eu nu sunt, dar ne putem îmbunătăți pe zi ce trece.

Dacă te-aș fi comparat cu colegii tăi, tu ai fi fost nefericit iar eu aș fi fost veșnic nemulțumită. Am ales totuși să te compar cu un singur copil: copilul care ai fost ieri este un copil foarte bun, mai bun decât el este copilul care ești azi și mult mai bun decât acesta ar putea fi cel care vei deveni mâine.

Sunt  zile în care și eu mă simt tristă  datorită remarcilor pe care le fac unii sau alții privind stilul de educație pe care ți-l ofer.  Uneori mi-e rușine când sunt apostrofată din pricina gafelor pe care le faci. Cu toate astea, indiferent cât de greu îmi este uneori când văd că rezultatele muncii noastre întârzie să apară, aleg să-mi păstrez încrederea, să învăț și eu pe parcurs, să te înțeleg și să te ajut să devii cel care ești menit să fii: un om frumos, nu „perfect”,  nu-i așa?

              Băiețelul începu să plângă și, strângându-și mama în brațe, îi spuse, printre suspine:

-         Nu am stricat balanța! Mi-am dorit s-o fac, dar apoi m-am gândit că era creația mea, a noastră și nu merita asta, chiar dacă m-am simțit foarte rău când au râs colegii de mine. M-am gândit că nu are rost să mă răzbun pe ea și că aș putea să o îmbunătățesc. Mă ajuți și tu, nu-i așa?

-         Desigur! spuse mama bucuroasă. Mâine va fi mai frumoasă decât este azi. Sunt convinsă că vei avea idei minunate!

***

             În viață,  lucrurile nu ies întotdeauna așa cum ne-am dori. Ca să ne fie și mai greu, pot apărea diverse obstacole care  ne „testează” încrederea în vocea interioară. Astfel, începem să ne lăsăm influențați de cei din jurul nostru, deși fiecare are propria viziune despre viață, în funcție de trecut, educație, credințe, convingeri și multe altele.

          Societatea ne învață să ne proiectăm fericirea în exterior, comparându-ne viețile cu ale celor din jur, fascinați de o lume a iluziilor în care ni se bagă pe gât fără să ne dăm seama „povestea perfectă” unde nu e durere, nu e tristețe, nici suferință. Din păcate, unii dintre noi își dau seama târziu de faptul că povestea e „contrafăcută”, creată special pentru a ne menține în starea de „visare” la viața perfectă, la job-ul perfect, la silueta perfectă, la familia perfectă, etc. Bineînțeles că mulți sunt cei care își dispută supremația în topul perfecțiuniiJ  și totodată mulți sunt cei care suferă enorm dându-și seama că n-ar putea trăi niciodată o astfel de poveste după standardele actuale...

Puțini sunt cei care aleg să vadă că fericirea adevărată se află în interiorul lor și, din păcate, mult mai puțini sunt cei care aleg să creadă în continuare în viziunea lor, chiar și atunci când  toate situațiile par să le fie potrivnice. Aceștia sunt cei care au puterea de a-și asuma orice eșec, fără a da vina pe ceilalți  și de a se bucura cu smerenie atunci când viața le răsplătește eforturile. Când cei din jur le laudă succesul, ei își amintesc de momentele potrivnice și se bucură că au crezut într-un vis de care alții râdeau. Acești „vizionari nebuni” au ales la un moment dat să aibă încredere în „balanța” lor, îmbunătățind-o în fiecare zi.

        Partea frumoasă este că fiecare dintre noi poate decide ce și cum dorește să fie. 

Tu ce alegi să fii: cumpărător sau vizionar? Vrei să cumperi o balanță din comerț sau vrei să creezi o balanță imPerfectă? În ce parte se înclină talerul?

Omar Akram - Never let go & Sergey Cherkasov - paintings

https://www.youtube.com/watch?v=xdabY4TSOxo

Poveste de iubire

             Am fost împreună de la începuturile vremii, pe când timpul era măsurat în iubire. Ne-am jucat copilăria sufletelor noastre printre stele și ne-am ținut de mână privind luna.

         Au trecut mii de vieți de când ne-am despărțit, dar praful uitării s-a dus în clipa în care ochii noștri s-au regăsit. Atunci inimile  s-au îmbrățișat și au făcut dragoste . Cuvintele și-au pierdut orice valoare fiindcă  doar tăcerea putea spune  atât de frumos povestea noastră.

În priviri ni s-a derulat filmul vieților trecute - un joc de lumini și umbre pe peretele timpului. Am râs, am oftat, am plâns, ne-am îmbrățișat, ne-am ascuns unul de celălalt, ne-am alungat, ne-am căutat și ne-am iubit mai mult ca niciodată.

       Te-am ascuns de mine în adâncul inimii ca ochii mei să nu-ți ducă dorul și gândurile să nu-mi umble desculțe hoinărind pe aleile trecutului. Te-am frământat din lutul  iubirii,  mi-am plimbat degetele tremurânde peste inima ta, te-am sărutat și te-am iertat pentru toate viețile pe care ai ales să le trăiești fără mine.

      Tu mă vezi, eu sunt oarbă, dar te simt atât de aproape!

 Ia-mă de mână! Hai să ne plimbăm pe Calea Iubirii și  să dansăm printre zilele ce vor urma.

Îmi vei spune cum mai arată luna, iar inima mea îți va cânta duios și tandru, așa cum este scris să ne iubim.  ( 14.10.2014.)





♥ OMAR AKRAM  - Passage into midnight ♥