M-am născut dintr-o idee ivită în zorii primei zile
A doua zi m-am hrănit cu gândul
A treia zi a fost rostit Cuvântul întrupării mele
Mi-am îmbrățișat mama în pântecele iubirii divine
Mi-am văzut bătrânul tată, stăpânul focului sacru
Promițându-le că voi păstra vie amintirea lor, am pornit la drum
Ghidată de legile Inimii, am pășit pe calea suferinței
învățând să transform durerea în putere, egoismul în lepădare de sine
frica în iubire, ignoranța în cunoaștere
Am căutat, am cercetat, am dărâmat, am zidit, am crezut, m-am îndoit, m-am pierdut, m-am regăsit, am mers drept, am ocolit, am căzut, m-am ridicat, Te-am aflat, m-am cunoscut cu adevărat, am văzut, am simțit și am iubit
Am iubit atât de mult cuvântul până când a devenit Cuvânt...
(imagine preluată de la: http://noulpamant.ro/articole/spiritualitate/yggdrasil-copacul-vietii-in-mitologia-norse/)
Când am coborât în Valea Plângerii, Cerul
s-a întunecat.
Îngerii au vărsat câte o lacrimăpentru cele ce aveau să vină,
dorind să vindece sufletele de veninul șarpelui cel viclean
Când am coborât în Valea Plângerii, pământul s-a cutremurat.
Bătrânul copac aștepta de mii de ani să elibereze sufletele căzute
în uitare
și să le-nalțe spre Ceruri...
M-am așezat la umbra lui, i-am ascultat poveștile,
i-am mângâiat rănile, i-am îmbrățișat durerile,
l-am sărutat, i-am zâmbit și l-am binecuvântat.
Dar sufletul meu căuta
altceva, căci se întrupase cu amintirea Ta.
Născută din dorul unei iubiri nepământene,
Inima mea voia să-Ți audă glasul blând, să Te vadă, să te
simtă,
Să Te iubească și să se lase iubită...
***
Am rătăcit prin cele nouă lumi, căutându-Ți chipul
Visându-ți ochii cei iubitori, milostivi și drepți.
Am băut paharul suferinței, până la ultima picătură,
sperând că așa voi fi ucenicul
Inimii.
Te-am căutat, Te-am așteptat, iar atunci când am obosit să
alerg, am adormit.
Am căzut în visul uitării, m-am însingurat, m-am înstrăinat,
Te-am prigonit, Te-am răstignit, Te-am abandonat,
Am rătăcit în pustiu și pentru că mă simțeam nevrednică de
iubirea Ta,
nu îndrăzneam să Te mai caut...
În cea mai adâncă și întunecată noapte, Îngerii m-au trezit,
vestindu-mi că drumul meu abia atunci începea cu adevărat.
Văzându-și fiul risipitor întors acasă, tatăl
a înjungheat „vițelul cel gras”.
În deșertul vieții,
leul a început să răcnească printre rătăcitori
vestind Împărăția Luminii
Inima mea a vărsat lacrimi de bucurie și râuri de apă vie au izvorât din adâncul
ochilor Tăi.
Porumbița și-a adăpat setea din izvorul cel veșnic al Vieții.
Atunci mi-am dorit să devin vultur, să zbor spre țările
Cerului
și să cânt duioasele melodii ale iubirii celei de Sus.
COPACUL CEL BĂTRÂN mă aștepta în tăcere...
M-am așezat la rădăcina lui , mi-am odihnit bolnava inimă,
m-am trezit și am început
să văd cu adevărat.
Am văzut cum lupii îmi sfâșiaseră trupul, iar Tu mi-ai vindecat rănile,
Am văzut cum furii îmi jefuiseră inima, legând-o cu lanțuri
grele,
iar Tu mi-ai eliberat-o din robie, dăruindu-i mângâiere și
pace.
Am văzut cum Întunericul îmi cuprinsese mintea, iar Tu mi-ai adus lumina cunoștinței.
Am văzut cum acuzatorul judeca faptele mele, fără să-mi
cunoască durerea și boala
iar Tu m-ai învățat că nimic nu e de neiertat
și că o inimă care iubește cu adevărat nu acuză, nu judecă,
nu-și caută voia sa,
ea plânge pentru neputința aproapelui și se roagă ca acesta
să nu fie ispitit peste puterile sale.
Mi-ai amintit că eu nu-mi aparțineam mie și nici lumii
ci eram a Ta, doar a Ta... chiar și așa: nepricepută, plină
de frici și neîncrezătoare...
Te-am văzut, Te-am auzit, Te-am simțit și am înțeles că
niciodată nu mă abandonaseși,
Când te strigam, Tu răpundeai cu blândețe, când nu puteam
merge, Tu mă purtai în brațe,
Când te alungam, Tu te ascundeai în felurite chipuri, doar ca
să-mi fii aproape.
Erai în rugăciunea mamei, în privirea copilului, în tânguirea
cerșetorului, în lacrimile văduvei, în suferința orfanului, în durerea celui
necăjit, în bucuria celui prigonit
Pretutindeni Tu erai...Doamne, cât am fost de oarbă!
Te-am răstignit de mii de ori și tot de atâtea ori ai murit
și-ai înviat,
vindecându-mi sufletul de patimi, de întunericul necredinței,
Iubindu-mă, iertându-mi neputințele...
***
Când am coborât în Valea Plângerii, Cerul s-a întunecat.
Lumina Ta mi-a călăuzit sufletul înapoi spre casă.
Când am coborât în Valea Plângerii pământul s-a cutremurat
Inima Ta m-a purtat
în pântecele Iubirii și al Adevărului
până când mi-am
amintit cine sunt eu cu adevărat.
EU SUNT foc și aer, apă și pământ, ochiul care vede noul
soare arzând,
EU
SUNT floare și Sămânță, Întuneric și lumină.
EU
SUNT război și pace, început și sfârșit,
Punctul,
izvorul sferei, al cubului și al rombului EU SUNT.
EU SUNT ființa care ființează la granița dintre prezent, trecut
și viitor.
EU SUNT sufletul scăldat în râul Timpului, hrănit cu roua dintre
anotimpuri
EU SUNT Întregul, pulberea de vânt.
Firul de nisip care naște deșertul brazdat de Iubire și
deșertăciune EU SUNT...
(imagine preluată de la:https://l0v3s.wordpress.com/tag/cheltuim-timpul-altora/)
TIMP... timp...timp...
Uneori, e considerat prieten înțelept, un sfetnic de nădejde, un bun învățător și vindecător, alteori el devine o povară, un dușman necruțător care ne cere socoteală pentru fiecare clipă petrecută fără rost, trăită înafara adevărului inimii.
TIMPUL rămâne unul dintre cele mai profunde mistere ale omenirii. Fie că este considerat a fi liniar ori ciclic, TIMPUL nu trece cu adevărat. Noi trecem prin timp. Unii călătoresc cu viteză mai redusă, alții cu viteză maximă. Uneori se întâmplă chiar și să rămânem blocați în așa-zisele bucle temporale. Timpul liniar (calendaristic) este cel inventat de mintea omenească pentru a ne ține captivi în iluzia limitărilor din realitatea 3 D.
Aspectul liniarității timpului a fost surprins într-un mod excepțional de către personajul principal din romanul „ZGOMOTUL ȘI FURIA” (Wiliam Faulkner - 1929):
„Ceasurile omoară timpul. Timpul este mort atâta timp cât este împins de niște roți mici; timpul revine la viață doar când ceasul se oprește.”
Pe de altă parte, timpul „circular” este cel în care nu există trecut, prezent sau viitor. Este timpul unui prezent continuu, al momentului ACUM, al eternității și absolutului (Timpul Sacru - M. Eliade)
Totuși, indiferent de modul în care ne raportăm la timp și de experiențele pe care le avem de-a lungul vieții, important este să nu lăsăm uitarea să ne cuprindă mintea și inima, ci să ne amintim cine suntem noi cu adevărat.
Mai mult decât atât, să ne amintim mereu să onorăm fiecare ființă pe care o întâlnim în călătoria noastră, indiferent de rolul pe care îl interpretează. Fie că este prinț, războinic, vindecător, ori cerșetor, orice ființă păstrează în adâncul său scânteia divină care, mai devreme sau mai târziu, va lumina în toată splendoarea sa. Astfel, indiferent de ceea ce alegem să fim, între noi există o asemănare desăvârșită ca și ființe, așa cum spunea marele MIHAI EMINESCU în binecunoscuta poezie „Ta twam asi” „două vieți în două inimi , dar o singură femeie”. (poezia „Ta twam asi”, de Mihai Eminescu poate fi accesată aici: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/145332/Ta_twam_asi )
Privește în oglinda Inimii tale și vezi clar ce ți se arată despre tine! Acceptă-te așa cum ești și spune:
- Da! Eu sunt acesta! Eu sunt cel ce sunt!
Eu sunt scânteie divină și experiențele prin care am trecut m-au ajutat să îmi descopăr adevărata esență, adevăratul Sine. Drumul nu a fost ușor, dar obstacolele și lecțiile prin care am trecut mi-au fost de folos pentru eliberarea de vechiul EU, plin de constrângeri, limitări, suferințe și ignoranță.
Eu nu sunt experiențele mele de viață, eu nu sunt gândurile, convingerile, emoțiile, sentimentele pe care le-am trăit, simțit și experimentat la un moment dat.
Eu sunt Iubire.
Eu sunt Fericire.
Eu sunt Pace.
Eu sunt Adevăr.
Eu sunt cel ce sunt.
Eu sunt acesta!
Aici și Acum Hristos trăiește prin mine, iar în inima mea se află Împărăția Luminii, mai mică decât un grăunte de de muștar, dar mai mare decât toate lumile întregului Univers.
„M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa mea de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.” (Galateni 2,20)
Mai jos am postat un clip care conține o poezioară foarte dragă inimii mele.
(imagine preluată de la: https://ganduriarhivate.wordpress.com/2017/02/02/iertarea/)
“Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră.
Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare
să piară de la voi, împreună cu orice răutate.
Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia,
precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos.”
(Efeseni 4)
Primul pas
pentru a trăi o viață în adevăr, lumină, iubire și pace este IERTAREA. Dar cât
de greu este să ierți cu adevărat!!!
De multe ori credem că ne iertăm
aproapele, pentru ca, apoi, după ceva timp, să-i reproșăm acestuia „greșelile”
trecutului. Din nefericire, unii pomenesc greșelile celuilalt la fiecare
contrazicere, indiferent cât de nesemnificativă ar părea. Aceștia suferă enorm
de mult pentru că inimile lor sunt pline de resentimente și de neiertări. Rănile trecutului și reprimarea emoțiilor îi
împiedică să își deschidă cu adevărat inimile în fața iubirii.
Adevărata
iertare începe de la iertarea de sine. Abia când te ierți pe tine pentru diferite
lucruri făcute conștient sau mai puțin conștient, care ți-au provocat anumite
dezechilibre, ți-au produs durere, suferință, îndepărtându-te de adevărata ta
esență, abia atunci poți spune că IERȚI cu adevărat și te accepți așa cum ești,
cu lumina și întunericul din tine, cu speranțele și neputințele tale, cu felul
tău de a fi, de a gândi, de a simți și cu temerile care uneori încearcă să stea
la cârma vieții tale. Până la urmă, fiecare hotărăște dacă alege să permită materializarea fricii ori a iubirii, dacă
vrea să fie un instrument al întunericului care să producă frică, neliniște,
suferință, ori să fie un instrument al Luminii, iubind cu inima plină de
Hristos.
Drumul e
dificil. Obstacole sunt multe. Important este să ne străduim mereu și nu cădem
în deznădejde, ci să cerem ajutorul Domnului, căci ceea ce la om pare a fi cu
neputință, la Dumnezeu totul este posibil.
Ai căzut?
Ridică-te și mergi mai departe!
Ai căzut
iar? Ridică-te din nou! Continuă-ți drumul!
Închei prin
câteva cuvinte pline de har pe care părintele meu spiritual mi le-a spus cândva,
pe vremea când eram „o mică gâză”, pornită în căutarea adevărului, iubirii și
păcii: „Pe Hristos nu-L întristează cel mai mult căderile
noastre, ci faptul că nu vrem să ne ridicăm.”
Să învățăm
deci, lecția IERTĂRII, o lecție care, pe cât de dureroasă ar putea fi, pe atât
de măreață este, încununându-ne inimile cu laurii Păcii!
Mai jos este redat un filmul ortodox „De 70 de ori câte șapte”.
( imagine preluată de la: http://www.dichisdeco.ro/handmade/tablouri/tablou-vintage-fetita-cu-papusa.html)
DRAGOSTEA față de aproape, SACRIFICIUL făcut din iubire și CREDINȚA sunt adevărate virtuți necesare fiecăruia dintre noi în calea spre mântuire.
Sigur că acestea nu se dobândesc cu ușurință, căci nimic din ce e cu adevărat folositor sufletului nu e ușor de realizat. Așa cum spunea cândva un înțelept:
Știți cum se deosebește calea care te ridică de cea care te coboară?
Cea care te coboară pare simplă, frumoasă și te atrage. Calea care te ridică este grea, anevoioasă și te sperie.
Pe cărarea aceasta „strâmtă” e bine să ținem minte că niciodată nu suntem singuri, indiferent de crucea pe care o purtăm. Avem alături de noi îngerii și, desigur, oamenii potriviți, trimiși de Dumnezeu ca să ne ajute în drumul nostru. Important este să CREDEM în Pronia divină și să ne amintim să spunem: „Doamne, facă-se voia Ta în viața mea!” Astfel, pacea va rămâne în inimile noastre.
Filmul de mai jos face parte din colecția de filme ortodoxe pe care le prețuiesc mult, ele fiind un profund izvor de înțelepciune și o sursă de inspirație pentru adevărata introspecție.
Recunosc faptul că atunci când am vizionat pentru prima dată acest film, am fost emoționată până la lacrimi de frumusețea și puritatea inimioarei micuței copile.
(imagine preluată de la: http://zonadefoc.com/%E2%80%9Cpeaceful-warrior%E2%80%9D-luptatorul-pasnic/)
Cândva, un suflet
drag mi-a spus: „Deschide-ți inima! Lasă frica!”
l-am privit cu
nedumirire, dar nu am spus nimic. Deși purtase multe războaie până atunci, inima
mea era deschisă. Cel puțin, așa credeam eu. Cât privește teama, mă consideram o ființă curajoasă,
lucru pe care cei din jur mi-l confirmau destul de des.
Iată că mă aflam în fața unei ființe care
mă privea în ochi și vedea atât de clar ceea ce eu aveam să văd și să pricep abia
după mult, mult timp. E bine și mai târziu decât niciodată...
La nivel intuitiv, simțeam că există o
conexiune între ființe și o comunicare telepatică între inimi, însă m-am tot
întrebat oare de ce se întrerupe conexiunea (comuniunea) dintre două ființe? Ce
anume produce acest blocaj și nu mai permite comunicarea sufletelor? De ce ne
simțim deconectați dintr-odată?
Răspunsul a fost cât
se poate de simplu și a venit tot de la această ființă luminoasă, dedicată
vieții trăite în iubire, care mi-a spus la un moment dat că „teama și
neîncrederea blochează ființa. Chiar și Iisus era înconjurat de oameni
neîncrezători.”
Atunci nu prea am
înțeles ce voia să spună, dar timpul a așezat bine acele cuvinte în inima mea
și iată că la un moment dat am conștientizat că FRICA este cauza multor
probleme apărute pe parcursul vieții noastre.
Frica te poate face
să te îndepărtezi de adevărata esență a ta, împiedicându-te să te manifești așa
cum ești cu adevărat, ca să nu fii respins de cei din jur. Astfel, pentru a fi
acceptat, începi să adopți anumite comportamente care te fac să te îndepărtezi
tot mai mult de tine. Teama te împiedică
să trăiești în prezent, făcându-te să te gândești cu regret la trecut, ori să
te îngrijorezi permanent pentru viitorul ce urmează să vină.
FRICA te însingurează
și te înstrăinează de lumea din jur. Astfel, pierzi conexiunea cu celălalt,
căci în momentul în care începi să te temi din ce în ce mai tare, devii neîncrezător
și, fără să îți dai seama, lași ca acea frică să te conducă.
Pentru că frica
aparține minții, o poți observa și o poți înțelege pentru a te elibera de ea.
Astfel, ai putea să
te întrebi:
-Care e cea mai
mare frică a mea? Acum trăiesc în iubire sau în teamă?
Du-te în trecutul tău și vezi ce
frici nevindecate ai! Ajută-le să iasă la suprafață!
Amintește-ți! Cu
cât frica e mai veche, cu atât ești mai vulnerabil!
E o luptă dificilă de purtat cu tine
însuți(însăți), dar poate fi câștigată!
Alege să FII un
luptător pașnic!
Iar atunci când totul pare a-ți fi potrivnic, tu să CREZI în
continuare în Iubire, în Lumină și în Viață!
Postez mai jos un scurt clip din „Calea luptătorului pașnic”, un film care m-a inspirat mult. Varianta completă a filmului poate fi accesată aici: https://www.youtube.com/watch?v=Np2b-JWe6ig (din păcate, nu este subtitrată).
Tocmai a început Postul Nașterii Domnului și urmează o perioadă minunată prin care Dumnezeu ne dă posibilitatea de a ne curăți trupește și sufletește.
Pentru că nu suntem scutiți de încercări, am ales să postez trei povestioare folositoare pentru minte, inimă și suflet.
Prima poveste se numește „ASCULTAREA ȘI NEOBIȘNUINȚA.”
Învățătura cuprinsă în această pildă este următoarea: Fie că ești LĂUDAT, fie că ești CERTAT, tu să îți păstrezi liniștea interioară, fără să te mândrești peste măsură, ori să te mânii.Nu lăsa laudele deșarte și nici supărările (care duc deseori către deznădejde) să îți smintească sufletul!
A doua poveste se numește „RUGĂCIUNEA MUTĂ” și surprinde adevărata esență a rugăciunii creștinului.
Cea mai frumoasă și mai bine primită rugăciune este cea făcută pentru aproapele nostru, rugăciunea izvorâtă din iubire și compasiune față de acesta.
A treia poveste se numește „CUM MÂNTUITORUL UMBLĂ ÎN OSPEȚIE” și ne amintește de faptul că Hristos bate mereu la ușa inimii noastre, dar noi suntem surzi de cele mai multe ori. El se arată în cele mai frumoase chipuri, dar noi suntem orbi în fața ADEVĂRATEI frumuseți.
VIZIONARE plăcută! Să ne fie de folos! Doamne ajută!
(PILDE - FILM ORTODOX -https://www.youtube.com/watch?v=KH0ZrwTI0Zk&index=6&list=PLbpfenYCS3pEbzDHq5fkwhEeGORhrUIlr)
