În Valea Plângerii

(imagine preluată de la: http://noulpamant.ro/articole/spiritualitate/yggdrasil-copacul-vietii-in-mitologia-norse/) 

Când am coborât în Valea Plângerii, Cerul s-a întunecat.

Îngerii au vărsat câte o lacrimă pentru cele ce aveau să vină,

dorind să vindece sufletele de veninul șarpelui cel viclean

Când am coborât în Valea Plângerii, pământul s-a cutremurat.

Bătrânul copac aștepta de mii de ani să elibereze sufletele căzute în uitare

și să le-nalțe spre Ceruri...

M-am așezat la umbra lui, i-am ascultat poveștile,

i-am mângâiat rănile, i-am îmbrățișat durerile,

l-am sărutat, i-am zâmbit și l-am binecuvântat.

Dar  sufletul meu căuta altceva, căci se întrupase cu amintirea Ta.

Născută din dorul unei iubiri nepământene,

Inima mea voia să-Ți audă glasul blând, să Te vadă, să te simtă,

Să Te iubească și să se lase iubită...

***

Am rătăcit prin cele nouă lumi, căutându-Ți chipul

Visându-ți ochii cei iubitori, milostivi și drepți.

Am băut paharul suferinței, până la ultima picătură,

sperând că  așa voi fi ucenicul Inimii.

Te-am căutat, Te-am așteptat, iar atunci când am obosit să alerg, am adormit.

Am căzut în visul uitării, m-am însingurat,  m-am înstrăinat,

Te-am prigonit, Te-am răstignit, Te-am abandonat,

Am rătăcit în pustiu și pentru că mă simțeam nevrednică de iubirea Ta,

nu îndrăzneam să Te mai caut...

În cea mai adâncă și întunecată noapte, Îngerii m-au trezit,

vestindu-mi că drumul meu abia atunci începea cu adevărat.

Văzându-și fiul risipitor întors acasă, tatăl  a înjungheat „vițelul cel gras”.

 În deșertul vieții, leul a început să răcnească printre rătăcitori

vestind Împărăția Luminii

Inima mea a vărsat lacrimi de bucurie și râuri de apă vie au izvorât din adâncul ochilor Tăi.

Porumbița și-a adăpat setea din izvorul cel veșnic al Vieții.

Atunci mi-am dorit să devin vultur, să zbor spre țările Cerului

și să cânt duioasele melodii ale iubirii celei de Sus.

COPACUL CEL BĂTRÂN mă aștepta în tăcere...

M-am așezat la rădăcina lui , mi-am odihnit bolnava inimă,

m-am trezit  și am început să văd cu adevărat.

Am văzut cum lupii îmi sfâșiaseră trupul, iar Tu mi-ai vindecat rănile,

Am văzut cum furii îmi jefuiseră inima, legând-o cu lanțuri grele,

iar Tu mi-ai eliberat-o din robie, dăruindu-i mângâiere și pace.

Am văzut cum Întunericul îmi cuprinsese mintea, iar Tu mi-ai adus lumina cunoștinței.

Am văzut cum acuzatorul judeca faptele mele, fără să-mi cunoască durerea și boala

iar Tu m-ai învățat că nimic nu e de neiertat

și că o inimă care iubește cu adevărat nu acuză, nu judecă, nu-și caută voia sa,

ea plânge pentru neputința aproapelui și se roagă ca acesta să nu fie ispitit peste puterile sale.

Mi-ai amintit că eu nu-mi aparțineam mie și nici lumii

ci eram a Ta, doar a Ta... chiar și așa: nepricepută, plină de frici și neîncrezătoare...

Te-am văzut, Te-am auzit, Te-am simțit și am înțeles că niciodată nu mă abandonaseși,

Când te strigam, Tu răpundeai cu blândețe, când nu puteam merge, Tu mă purtai  în brațe,

Când te alungam, Tu te ascundeai în felurite chipuri, doar ca să-mi fii aproape.

Erai în rugăciunea mamei, în privirea copilului, în tânguirea cerșetorului, în lacrimile văduvei, în suferința orfanului, în durerea celui necăjit, în bucuria celui prigonit

Pretutindeni Tu erai...Doamne, cât am fost de oarbă!

Te-am răstignit de mii de ori și tot de atâtea ori ai murit și-ai înviat,

vindecându-mi sufletul de patimi, de întunericul necredinței,

Iubindu-mă,  iertându-mi neputințele...

***

Când am coborât în Valea Plângerii, Cerul s-a întunecat.

Lumina Ta mi-a călăuzit sufletul înapoi spre casă.

Când am coborât în Valea Plângerii pământul s-a cutremurat

  Inima Ta m-a purtat în pântecele Iubirii și al Adevărului

 până când mi-am amintit cine sunt eu cu adevărat.

EU SUNT foc și aer, apă și pământ, ochiul care vede noul soare arzând,

EU SUNT floare și Sămânță, Întuneric și lumină.

EU SUNT război și pace, început și sfârșit,

Punctul, izvorul sferei, al cubului și al rombului EU SUNT.

EU SUNT ființa care ființează la granița dintre prezent, trecut și viitor.

EU SUNT sufletul scăldat în râul Timpului, hrănit cu roua dintre anotimpuri

EU SUNT Întregul, pulberea de vânt.

Firul de nisip care naște deșertul brazdat de Iubire și deșertăciune EU SUNT...

EU

SUNT

 Totul și Nimic.

( Georgiana Lobont- Iisuse-al meu, prieten drag - https://www.youtube.com/watch?v=MorBFMug-g0 )