Cerșetorii Vieții

 

( sursă imagine:https://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Stefan_Luchian_-_Batran_cersetor.jpg )

        Stătea zgribulit, undeva, la un colț de stradă. Bătrânul se uita în jos și părea pierdut printre gândurile triste care hoinăreau prin amintiri.

M-am apropiat de el și, ca de fiecare dată când văd un cerșetor, am așteptat să ridice privirea din pământ ca să-i pot vedea ochii, să-i simt durerea și să-i îmbrățișez sufletul rătăcitor.

La început s-a încruntat, m-a privit suspicios. Își muta privirea din colț în colț, dorind să evite contactul vizual cu mine, fapt ce mi-a adus aminte de copilașii care vin pentru prima dată la grădiniță și se feresc să se uite în ochii mei. Își ascund privirile de mine, apoi, cu coada ochiului, verifică dacă mă uit în continuare la ei. În cele din urmă, încep și ei să zâmbească, ochișorii li se înseninează și mă privesc încrezători, devenind astfel buni prieteni.   

           De când mă știu, am avut o compasiune aparte pentru cerșetori. Era ceva din mine care mă împingea nu doar să le dau câțiva bănuți (care erau, oricum, mult prea puțini), ci mă făcea să mă opresc pentru un timp și să îi privesc în ochi. Cumva, simțeam că dincolo de hainele zdrențuroase, de mâinile tremurânde și de privirile pierdute, erau sufletele căzute în tristețe și deznădejde, erau oamenii debusolați, confuzi care pluteau în derivă pe valurile vieții. Și pentru că își pierduseră busola care le arăta calea spre Dumnezeu, se simțeau abandonați, singuri și nefericiți.  

 Îi priveam cu iubire, fără să-i judec, ori să mă sperii de aparenta lor înfățișare, pentru că știam că dincolo de masca „cerșetorului”, acele suflete, acei oameni, aveau, fiecare, câte o poveste de viață. Pe unele le-am aflat, pe altele, nu, însă majoritatea acestora vorbeau despre nevoia uriașă de iubire...

        Un prieten drag și grijuliu chiar m-a sfătuit  la un moment dat să nu mai empatizez cu cerșetorii atât de mult pentru că există riscul să le preiau soarta...

-Și ce dacă? Mi-am spus. Oricum, nu toți suntem, de cele mai multe ori, cerșetori deghizați în stăpâni ai lumii în care trăim?

Vrem să părem încrezători, puternici, optimiști, curajoși, dar inimile noastre cerșesc atenție, iubire, fericire...

 Câți dintre noi ajung să își dea jos măștile „sociale” și să ceară efectiv ce au nevoie cu adevărat, să comunice sincer, autentic, fără a se rușina de ceilalți, fără a se teme că nu vor mai fi iubiți și acceptați dacă se comportă într-un anume fel sau pretind numite lucruri? Oare câți dintre noi  își dau la o parte voalul care le ascunde emoțiile și sentimentele pe care le au, dar pe care nu le împărtășesc cu ceilalți, tot din anumite temeri, sau din credințe limitative, înrădăcinate adânc în subconștient?

Oare vom alege vreodată să ne păstrăm inimile deschise, indiferent de ceea ce primim de la ceilalți?

O, daaa! Undeva, în adâncul sufletului, mi-am păstrat vie credința că va veni o zi în care vom uita să ne mințim din politețe, sau din comoditate și ne vom aminti să ne privim mai mult în ochi. Vom uita să ne ascundem sentimentele și ne vom aminti drumul spre inimile noastre și ale celor din jur, învățând să oferim și să primim iubire. Vom uita să ne zgribulim în fața vieții, cerșind milă și ne vom aminti de cărarea spre Dumnezeu. Vom uita să privim atât de mult în pământ, apăsați de grijile cotidiene și ne vom aminti să privim cerul mai des...

E-așa de trist să cugeți că-ntr-o zi,

poate chiar mâine, pomii de pe-alee

acolo unde-i vezi or să mai stee

voioși, în vreme ce vom putrezi.

Atâta soare, Doamne, - atâta soare

o să mai fie-n lume după noi;

cortegii de-anotimpuri și de ploi,

cu păr din care șiruie răcoare...

Și iarba asta o să mai răsară,

iar luna tot așa o să se plece,

mirată, peste apa care trece-

noi singuri n-o să fim a doua oară.

Și-mi pare-așa ciudat că se mai poate

găsi atâta vreme pentru ură,

când viața e de-abia o picătură

între minutu-acesta care bate

și celălalt - și-mi pare nențeles

și trist că nu privim la cer mai des, 

că nu culegem flori și nu zâmbim,

 noi, care-așa de repede murim.

(MURIM...CA MÂINE, de Magda Isanoș)

(Gheorghe Iovu - Impacare - https://www.youtube.com/watch?v=W-Px1ceGfPw)

Dacă vrei să cânți un blues...

    

(sursă imagine: internet)

       Cândva, un tovarăș mi-a adresat o întrebare care mi-a transformat întreaga viață.

-Dacă vrei să cânți un blues, știi ce e trebuie să faci?

-Habar n-am! I-am răspuns intrigată.

-E necesar să suferi căci doar o suferință te face să cânți autentic și din adâncul inimii o astfel de melodie...

            În acea clipă, am conștientizat că exact asta se întâmplă și în viața noastră de toate zilele: doar o suferință  ne poate deschide ochii și ne poate face să vedem, să auzim, să simțim totul la un alt nivel de conștientizare. Ne poate trezi din somnul adânc al „conștiinței colective” în care suntem prinși ca într-o plasă de păianjen.

        E adevărat că suferința, de cele mai multe ori, ne împiedică să vedem lumina de la capătul tunelului, dar e nevoie ca undeva, într-un colț al inimii, să ne păstrăm vie credința că Dumnezeu niciodată nu ne dă mai mult decât putem duce.

Cineva spunea că se întâmplă ca lumina să plece pentru o perioadă de timp, pentru a face loc întunericului și chiar dacă uneori acesta din urmă pare că ne cuprinde, el are totuși rostul său, căci dacă nu am ști ce este întunericul, nu am putea privi lumina cu ochii sufletului. Doar
experimentând deznădejdea, disperarea, suferința, tristețea, putem simți cu adevărat speranța, nădejdea, bucuria, recunoștința, pacea, iubirea.

        Pentru că nimic nu este permanent, vine și momentul în care întunericul e alungat de zorii dimineții, iar soarele își face apariția pe cer, luminându-ne calea spre adevăr. În acest moment noi ne deschidem ochii, după lunga perioadă întunecată, însă acest lucru se poate dovedi a fi destul de dureros, fiind posibil ca lumina soarelui să ne orbească.

       Și Iisus Hristos a venit în lume, le-a deschis oamenilor ochii minții și inimile, dar nu toți l-au putut vedea. Ei erau în întuneric, iar Lumina Lui i-a orbit.

Puțini dintre aceștia L-au privit, au simțit durerea, și-au văzut păcatele, au plâns, s-au bucurat și au hotărât să meargă pe Calea Luminii, chiar dacă drumul ales era plin de obstacole. Alții nu L-au putut privi. Șocul adevărului era prea mare, astfel că au ales să închidă ochii înapoi și să doarmă în continuare, pentru că uneori e mai ușor să dormi, să te lași dus de val, în voia sorții și dacă lucrurile nu merg așa cum te așteptai, să dai vina pe soartă și să exclami cu durere: „Așa mi-a fost scris!...”

        Este mai dureros să luptăm, să înfruntăm obstacolele, să fim atenți la drum, însă atunci când înțelegem că Dumnezeu întotdeauna este alături de noi și ne răspunde tuturor rugăminților pe care i le adresăm, nu vom mai fi orbi, ci vom fi pregătiți să înțelegem Creația. Astfel, sufletele noastre vor vedea că putem alege să rămânem cu capul plecat în jos, cufundați în întuneric, dar putem alege și să ne deschidem ochii, să umblăm pe valurile vieții, chiar și prin furtună, să cădem, să ne ridicăm, să ne îmbrățișăm suferințele, apoi să privim curcubeul și să ne deschidem, cât de mult putem, ferestrele inimii pentru ca soarele să-i mângâie cu blândețe durerile spuse și nespuse... 

(Fugees - Killing Me Softly (Radio Edit) HQ - https://www.youtube.com/watch?v=8ppz-cwLeqo)

Pierdută în Copilărie

( imagine preluată de la: http://www.universdecopil.ro/images/stories/educatie/enciclopedie/pictura/vladimir-volegov-copii-picturi/?ND)

M-am pierdut în Copilărie.

Mânuțele-mi firave

mângâiau cu duioșie pietrele

îmbrățișându-le tristețile nespuse.

Ochii mei curioși căutau neîncetat

strălucirea din privirile senine

ale sufletelor trezite din somnul uitării...

Gura mea cunoștea graiul Cerului

Al Pământului, al Soarelui,

al Timpului...

Vorbea cu toate fără să spună nimic.

Urechile mele Îl ascultau pe El

Străine de minciună și ură

Ele înțelegeau
Adevărul, Dreptatea, Pacea și Dragostea.

M-am pierdut în Copilărie

și pentru că chipul meu a vrut să fie regăsit,

m-am privit în oglinda iubirii.

Cocoțată pe un gard

strigam către avioanele în zbor

 și  le rugam să mă ducă departe, departe de tot...

Să mă ducă acasă, dincolo de nori,

către iubirea desăvârșită,

fără de-nceput și fără de sfârșit...

M-am pierdut în Copilărie

și m-am regăsit într-o inimă fericită

a unui copil care privea spre cer

cu-atâta dragoste și dor...

(♫ Dziecinstwo (Childhood) - https://www.youtube.com/watch?v=aIgbq0rhsto)

Cuvinte magice în comunicare

 

( sursă imagine: http://www.theshiningearth.com/individualitate-si-comuniune/)

       Comunicarea  reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte din viețile noastre. A comunica înseamnă a crea o punte între tine și celălalt, permițându-i acestuia să vină în lumea ta interioară, iar tu, la rândul tău, să călătorești pe tărâmul celuilalt, pentru a-l putea înțelege, auzi, simți și vedea cu adevărat, dincolo de orice mască.

Din păcate, oamenii evită să comunice cu adevărat, să-și transmită gânduri, păreri, idei proprii, emoții și sentimente, de teamă că nu ar mai fi acceptați de ceilalți, de grupul social din care fac parte sau chiar de întreaga societate. De fapt, nici nu suntem învățați să comunicăm autentic. De cele mai multe ori, atât în familie, cât și în școală ni se spune că e bine să fim într-un anume fel, să avem un anumit tip de comportament, să împlinim diferite cerințe, așteptări impuse din exteriorul nostru, de cine oare??? Desigur că de SOCIETATE, atotștiutoarea societate...

 Astfel, cu trecerea timpului, devenim omuleții „docili” și ușor de manipulat care comunică politicos, frumos, respectuos, dar care, din nefericire, nu vorbesc  din adevărul inimii, lucru cât se poate de grav și de dureros.

Cuvântul, ca și instrument al comunicării, poate  genera bucurii, poate stinge conflicte, sau poate cauza războaie. Acesta poate fi folosit pentru a transmite binele, frumosul, adevărul, iubirea, fericirea, dar poate transmite și răutatea, durerea, invidia, tristețea etc.

Din păcate, problemele care apar în viețile noastre sunt generate de COMUNICAREA defectuoasă, aceasta intrerpretând cu succes rolul de cutie a Pandorei.

Unii doresc să spună ceva, dar nu o fac. Alții nu pot recepta corect mesajele transmise de cei din jur, având bariere puternice în comunicare. Unii folosesc diferite cuvinte care judecă, jignesc, provocând durere celor din jur. Alții vorbesc, povestesc, discută despre ceilalți,dar despre ei înșiși nu pot spune nici măcar câteva cuvinte pentru a se prezenta, pentru a-și descrie stările, a-și explica anumite comportamente, emoții etc.  Vorbesc fără a comunica autentic.

Și unii și alții din exemplele anterioare au probleme de comunicare, probleme care, la nivel fizic se manifestă ca dureri în zona gâtului, declanșând diverse boli, precum; laringită, hipertiroidie, amigdalită.

Revenind la ideea de mai sus, potrivit căreia  CUVÂNTUL este un puternic  instrument  al comunicării interumane,  mi-ar plăcea să scriu câteva cuvinte „magice” care m-au ajutat nespus de mult în drumul meu de până acum: „IARTĂ-MĂ!”,  „ÎMI PARE RĂU”, „MULȚUMESC”,  „TE IUBESC!”. ( tehnica ho-oponopono)

E destul de greu să le folosești atunci când omenii de lângă tine sunt dificili și au inimile închise, dar e bine să nu te gândești cu teamă la posibila reacție a celuilalt, ci la faptul că prin acele cuvinte se produce o anumită stare de bine și o eliberare a ta de emoții toxice.

Dacă totuși nu poți spune aceste cuvinte oamenilor, le poți rosti către Dumnezeu. El ascultă răbdător și iubitor orice rugăciune, apoi te învață cum să comunici adevărul inimii tale cu dragoste și înțelepciune. Căci nu poți să iubești fără să spui adevărul și nici adevărul nu-l poți spune celuilalt decât cu iubire, cu o mare și nemăsurată iubire.

-Doamne, mulțumesc pentru că ai îngăduit să mă trezesc și mi-ai oferit încă o zi minunată! Mulțumesc pentru îngerul pe care mi l-ai dăruit să mă ocrotească  și să-mi vegheze pașii prin viață!

Doamne, îmi pare rău că nu am știut să trăiesc fiecare clipă cu bucurie, cu smerenie, cu iubire, cu pace!

Doamne, iartă-mă pentru că am irosit darurile pe care mi le-ai oferit cu atâta dragoste! Iartă-mă pentru vorbele spuse fără rost, pentru că nu mi-am dat seama că ne iubești atât de mult!!!

Doamne! Doamneee! Te iubesc, Doamne! În nepriceperea mea, chiar te iubesc! Așa cum pot eu... în felul meu copilăresc... Te iubesc, Tată și-ți mulțumesc!

Restul, ce urmează de acum încolo, e o poveste, o  poveste cu final fericit. Așa este și așa va fi!

SMERENIE ( autor Dan A. Danțiș)

(imagine preluată de la: https://boabedincafea.ro/category/smerenie/)

Da. El există, e viu, e asemeni nouă. Și mai mult nu vă pot spune, decât că trăiește în „Smerenie”.

Seară caldă, în apus, pace, liniște deplină,

O alee ca în vis, cu flori sufletul alină,

Și ce să-ți dorești mai mult, viața tu așa trăind,

Decât sufletul curat, să ți-l mângâi tot privind.

Calcă-ncet și lin pe-alee, pașii parcă măsurând,

Dar așa i-e obiceiul, cu smerenie călcând.

Când ajunge lângă flori, se oprește blând și zice

„Mari să fiți în veci, surori! Domnul mândre vă ridice!”

Tot așa de-n calea sa, om sau lucru întâlnește,

Binecuvântează tot, fiindcă toate le iubește.

Toate el astfel le face, așa-i este însăși viața

Trece zilnic lângă noi, la toate-ntorcându-și fața.

N-am știut în veci eu dar, ce înseamn-a fi smerit,

Îns-am înțeles întâi, când pasul i l-am privit.

Și de-atunci cu totul sper, urma pasului să-i iau,

Și-n a vieții urmă vreau, de-aș putea mereu să-i stau.

( Dan A. Danțiș - volum de poezii „Să nu răniți cuvântul!”, ed. Eikon, București, 2016)

(SMERENIA - CALEA  RENUNȚĂRII  ȘI  A  PLECĂCIUNII - https://www.youtube.com/watch?v=srv2ueIEUns)

Eu

( imagine preluată de la: http://lluuccee.blogspot.ro/)

Port stelele pe umeri

și luna-n tâmpla stângă

dar cuvintele au înghețat pe cerul gurii...

Port sute de războaie cu suflete pierdute.

Încă n-am aflat cine a ieșit învingător

În lupta cu joaca de-a viața.

Mi-e trupul cimitir de îngeri

Căzuți în eternul întuneric al uitării

Mi-e sufletul praf de stele

presărat în adâncul mării

Doar ochii au rămas aceiași negri luceferi

Ce străbat nestingheriți

Cerul visurilor demult apuse...

( octombrie, 2012, Nereju) 

        (GOODBYE, MY DREAMS - Yakuro - https://www.youtube.com/watch?v=1kRS48VjYnE)

                 

De ce scriu?

(imagine preluată de la: http://ro.bigpoint.com/farmerama/board/index.php?threads/concurs-cuvinte-cu-suflet.8892/)

Scriu pentru că zâmbetul inocent al Copilăriei

se joacă de-a prinse-lea 

prin freamăt de priviri.

Are chef de joacă.

Cine sunt eu să-l condamn?

Scriu pentru că izvorul vieții mele

s-a întrupat din pântecele cuvintelor

uneori poate prea dureroase

alteori vesele, jucăușe,

atingând ca o vindecare

fiecare ungher al sufletului meu.

Scriu pentru că stelele luminează

fiecare colț întunecat al firii

pentru că soarele îmi mângâie

urmele pașilor rătăciți uneori

pe cărări curios de străine...

Scriu pentru că pietrele
 au îngropat cuvintele

undeva în centrul pământului

și o duc atât de bine!

Nici măcar nu se revoltă

când le clintește vreun ochi curios.

Scriu pentru că am gravat sărutul iubirii

în inima eternității

și am despletit întâia noapte de dragoste.

Ca pe o fecioară, am scăldat-o 
în roua dimineților.

Scriu pentru că poveștile străbunilor mei

au picioare prea scurte

pentru zilele prea repezi

ce aleargă pe lângă noi...

Scriu pentru că sufletul meu

Are atâtea să-mi povestească!

(Garden Of Dreams - Giovanni Marradi - https://www.youtube.com/watch?v=y7Q2mWZmThs)