Cândva, un tovarăș mi-a adresat o întrebare care mi-a transformat întreaga viață.
-Dacă vrei să cânți un blues, știi ce e trebuie să faci?
-Habar n-am! I-am răspuns intrigată.
-E necesar să suferi căci doar o suferință te face să cânți autentic și din adâncul inimii o astfel de melodie...
În acea clipă, am conștientizat că exact asta se întâmplă și în viața noastră de toate zilele: doar o suferință ne poate deschide ochii și ne poate face să vedem, să auzim, să simțim totul la un alt nivel de conștientizare. Ne poate trezi din somnul adânc al „conștiinței colective” în care suntem prinși ca într-o plasă de păianjen.
E adevărat că suferința, de cele mai multe ori, ne împiedică să vedem lumina de la capătul tunelului, dar e nevoie ca undeva, într-un colț al inimii, să ne păstrăm vie credința că Dumnezeu niciodată nu ne dă mai mult decât putem duce.
Cineva spunea că se întâmplă ca lumina să plece pentru o perioadă de timp, pentru a face loc întunericului și chiar dacă uneori acesta din urmă pare că ne cuprinde, el are totuși rostul său, căci dacă nu am ști ce este întunericul, nu am putea privi lumina cu ochii sufletului. Doar
experimentând deznădejdea, disperarea, suferința, tristețea, putem simți cu adevărat speranța, nădejdea, bucuria, recunoștința, pacea, iubirea.
Pentru că nimic nu este permanent, vine și momentul în care întunericul e alungat de zorii dimineții, iar soarele își face apariția pe cer, luminându-ne calea spre adevăr. În acest moment noi ne deschidem ochii, după lunga perioadă întunecată, însă acest lucru se poate dovedi a fi destul de dureros, fiind posibil ca lumina soarelui să ne orbească.
Și Iisus Hristos a venit în lume, le-a deschis oamenilor ochii minții și inimile, dar nu toți l-au putut vedea. Ei erau în întuneric, iar Lumina Lui i-a orbit.
Puțini dintre aceștia L-au privit, au simțit durerea, și-au văzut păcatele, au plâns, s-au bucurat și au hotărât să meargă pe Calea Luminii, chiar dacă drumul ales era plin de obstacole. Alții nu L-au putut privi. Șocul adevărului era prea mare, astfel că au ales să închidă ochii înapoi și să doarmă în continuare, pentru că uneori e mai ușor să dormi, să te lași dus de val, în voia sorții și dacă lucrurile nu merg așa cum te așteptai, să dai vina pe soartă și să exclami cu durere: „Așa mi-a fost scris!...”
Este mai dureros să luptăm, să înfruntăm obstacolele, să fim atenți la drum, însă atunci când înțelegem că Dumnezeu întotdeauna este alături de noi și ne răspunde tuturor rugăminților pe care i le adresăm, nu vom mai fi orbi, ci vom fi pregătiți să înțelegem Creația. Astfel, sufletele noastre vor vedea că putem alege să rămânem cu capul plecat în jos, cufundați în întuneric, dar putem alege și să ne deschidem ochii, să umblăm pe valurile vieții, chiar și prin furtună, să cădem, să ne ridicăm, să ne îmbrățișăm suferințele, apoi să privim curcubeul și să ne deschidem, cât de mult putem, ferestrele inimii pentru ca soarele să-i mângâie cu blândețe durerile spuse și nespuse...
(Fugees - Killing Me Softly (Radio Edit) HQ - https://www.youtube.com/watch?v=8ppz-cwLeqo)
( imagine preluată de la: http://www.universdecopil.ro/images/stories/educatie/enciclopedie/pictura/vladimir-volegov-copii-picturi/?ND) M-am pierdut în Copilărie.
Mânuțele-mi firave
mângâiau cu duioșie pietrele
îmbrățișându-le tristețile nespuse.
Ochii mei curioși căutau neîncetat
strălucirea din privirile senine
ale sufletelor trezite din somnul uitării...
Gura mea cunoștea graiul Cerului
Al Pământului, al Soarelui,
al Timpului...
Vorbea cu toate fără să spună nimic.
Urechile mele Îl ascultau pe El
Străine de minciună și ură
Ele înțelegeau
Adevărul, Dreptatea, Pacea și Dragostea.
Comunicarea reprezintă unul dintre cele mai importante aspecte din viețile noastre. A comunica înseamnă a crea o punte între tine și celălalt, permițându-i acestuia să vină în lumea ta interioară, iar tu, la rândul tău, să călătorești pe tărâmul celuilalt, pentru a-l putea înțelege, auzi, simți și vedea cu adevărat, dincolo de orice mască.
Din păcate, oamenii evită să comunice cu adevărat, să-și transmită gânduri, păreri, idei proprii, emoții și sentimente, de teamă că nu ar mai fi acceptați de ceilalți, de grupul social din care fac parte sau chiar de întreaga societate. De fapt, nici nu suntem învățați să comunicăm autentic. De cele mai multe ori, atât în familie, cât și în școală ni se spune că e bine să fim într-un anume fel, să avem un anumit tip de comportament, să împlinim diferite cerințe, așteptări impuse din exteriorul nostru, de cine oare??? Desigur că de SOCIETATE, atotștiutoarea societate...
Astfel, cu trecerea timpului, devenim omuleții „docili” și ușor de manipulat care comunică politicos, frumos, respectuos, dar care, din nefericire, nu vorbesc din adevărul inimii, lucru cât se poate de grav și de dureros.
Cuvântul, ca și instrument al comunicării, poate genera bucurii, poate stinge conflicte, sau poate cauza războaie. Acesta poate fi folosit pentru a transmite binele, frumosul, adevărul, iubirea, fericirea, dar poate transmite și răutatea, durerea, invidia, tristețea etc.
Din păcate, problemele care apar în viețile noastre sunt generate de COMUNICAREA defectuoasă, aceasta intrerpretând cu succes rolul de cutie a Pandorei.
Unii doresc să spună ceva, dar nu o fac. Alții nu pot recepta corect mesajele transmise de cei din jur, având bariere puternice în comunicare. Unii folosesc diferite cuvinte care judecă, jignesc, provocând durere celor din jur. Alții vorbesc, povestesc, discută despre ceilalți,dar despre ei înșiși nu pot spune nici măcar câteva cuvinte pentru a se prezenta, pentru a-și descrie stările, a-și explica anumite comportamente, emoții etc. Vorbesc fără a comunica autentic.
Și unii și alții din exemplele anterioare au probleme de comunicare, probleme care, la nivel fizic se manifestă ca dureri în zona gâtului, declanșând diverse boli, precum; laringită, hipertiroidie, amigdalită.
Revenind la ideea de mai sus, potrivit căreia CUVÂNTUL este un puternic instrument al comunicării interumane, mi-ar plăcea să scriu câteva cuvinte „magice” care m-au ajutat nespus de mult în drumul meu de până acum: „IARTĂ-MĂ!”, „ÎMI PARE RĂU”, „MULȚUMESC”, „TE IUBESC!”. ( tehnica ho-oponopono)
E destul de greu să le folosești atunci când omenii de lângă tine sunt dificili și au inimile închise, dar e bine să nu te gândești cu teamă la posibila reacție a celuilalt, ci la faptul că prin acele cuvinte se produce o anumită stare de bine și o eliberare a ta de emoții toxice.
Dacă totuși nu poți spune aceste cuvinte oamenilor, le poți rosti către Dumnezeu. El ascultă răbdător și iubitor orice rugăciune, apoi te învață cum să comunici adevărul inimii tale cu dragoste și înțelepciune. Căci nu poți să iubești fără să spui adevărul și nici adevărul nu-l poți spune celuilalt decât cu iubire, cu o mare și nemăsurată iubire.
-Doamne, mulțumesc pentru că ai îngăduit să mă trezesc și mi-ai oferit încă o zi minunată! Mulțumesc pentru îngerul pe care mi l-ai dăruit să mă ocrotească și să-mi vegheze pașii prin viață!
Doamne, îmi pare rău că nu am știut să trăiesc fiecare clipă cu bucurie, cu smerenie, cu iubire, cu pace!
Doamne, iartă-mă pentru că am irosit darurile pe care mi le-ai oferit cu atâta dragoste! Iartă-mă pentru vorbele spuse fără rost, pentru că nu mi-am dat seama că ne iubești atât de mult!!!
Doamne! Doamneee! Te iubesc, Doamne! În nepriceperea mea, chiar te iubesc! Așa cum pot eu... în felul meu copilăresc... Te iubesc, Tată și-ți mulțumesc!
Restul, ce urmează de acum încolo, e o poveste, o poveste cu final fericit. Așa este și așa va fi!
( imagine preluată de la: https://b3tty.sunphoto.ro/poze_inimy/48571910)
Atunci când te îndrăgostești, te pierzi în celălalt și te rătăcești. Nu mai poți găsi drumul înapoi spre tine. Bucăți din sufletul tău se pierd în adâncul celuilalt care, de cele mai multe ori, nu poate înțelege și nici nu poate primi dragostea ta. Astfel, te zbați într-o pânză de păianjen și începi să deznădăjduiești. Uiți de Dumnezeu, de Calea spre El, de Calea spre tine, iar de aici pornesc toate nenorocirile care te duc cu pași grăbiți spre „Valea Plângerii”.
Atunci când iubești nu există pierdere și nici rătăcire. Te abandonezi în celălalt și te regăsești mai luminos ca niciodată. Nu mai lupți împotriva curentului, ci lași să curgă dragostea, să-ți inunde toate celulele și să se manifeste cu grație în gândurile tale, în cuvinte și în orice gest pe care îl faci, fără a aștepta ceva în schimb. Iubind, te scufunzi în adâncul inimii tale și îl redescoperi pe Dumnezeu, pe Dumnezeul mântuirii.
De cele mai multe ori, pe parcursul vieții ne implicăm în diferite relații și suntem nevoiți să facem anumite alegeri, care se bazează pe principiul renunțării. Astfel, renunțăm la visuri, la oameni dragi și la părți din noi înșine, urmând ca apoi să căutăm bucățile lipsă, pentru a ne completa puzzle-ul inimii.
Se spune că „îndrăgosteala” este o boală a sufletului, tocmai pentru faptul că ne aflăm în continuă căutare a părților lipsă din noi și credem că le găsim în exteriorul nostru. Nimic mai neadevărat pentru că noi, de fapt, putem vedea în altcineva ceea ce există în noi înșine sau a existat cândva și am renunțat pe parcursul vieții.
Te poți îndrăgosti de un chip, de un trup, de o minte frumoasă, de un fel de-a fi al cuiva, însă dragostea pe care i-o oferi nu se poate revărsa din preaplinul tău pentru că sufletul tău este incomplet. Astfel, atragi în viața ta tot un suflet care își caută cu disperare părțile lipsă, care tânjește după „jumătatea” sa.
Atâta timp cât vezi partea luminoasă a celuilalt, totul e în regulă. Însă vine un moment când îi descoperi și latura întunecată, lucru care îți provoacă teamă și îți vine să fugi cât mai departe,
mâncând pământul și gândindu-te cu groază: „Oare atât de orb/oarbă am putut fi???” Astfel, are loc procesul de DEZÎNDRĂGOSTIRE, acel proces dureros și binecunoscut de fiecare dintre noi.... :)
Pe de altă parte, când iubești, vezi atât frumusețea și lumina celui drag, cât și întunericul său. Cu toate astea, nu bați în retragere pentru că dragostea te ajută să îl accepți așa cum este el cu adevărat, fără să îți dorești să se schimbe, sau mai rău, să fie asemeni ție. Dragostea ta se revarsă din preaplinul inimii și îi dai celuilalt posibilitatea de a se manifesta și exprima într-un mod autentic.
Atunci când se simte abandonat de celălalt, un îndrăgostit va spune dezamăgit: „Ți-am dat inima, dar mi-ai călcat-o în picioare!”, pe când un suflet care iubește va spune: „Poarta inimii mele îți va fi întotdeauna deschisă. Poți intra, poți sta afară, poți aștepta, sau poți
pleca, chiar dacă mă doare. Fă ceea ce vrei, atâta timp cât te știu fericit/ă. Ai libertatea de a alege.”
Un îndrăgostit va spune: „În inima mea rămâi tu, chiar dacă acum sunt cu altcineva. ” Sigur că în felul lui are dreptate pentru că golul din inima sa are nevoie să fie umplut mereu. Astfel, acesta va găsi în permanență un înlocuitor. Nu vei fi tu, va fi altcineva.
La rândul său,un suflet care iubește știe că Inima sa nu-i mai aparține. Este a celui pe care îl iubește. Chiar dacă partenerul său alege un alt drum, acesta știe în adâncul ființei sale că dragostea nu are început și nici sfârșit. Dragostea este și atât!
Un îndrăgostit vede orice provocare ca pe o luptă, iar un iubit o vede ca pe o oportunitate de
a se cunoaște mai bine.
ÎNDRĂGOSTEALA te face să simți fluturași în stomac. Din păcate, la prima adiere a vântului, fluturii zboară și îți lasă un imens pustiu... La rândul său, IUBIREA te face să vezi fluturi peste tot, să zbori cu ei departe spre văzduh, iar atunci când noaptea se lasă, ea îți luminează calea spre cel iubit.
Îndrăgosteala este asemeni MAGICIANULUI din cărțile tarotului, iar IUBIREA poate fi asemănată cu Marea Preoteasă. Magicianului ( îndrăgostirii) îi plac poveștile atractive și misterioase, îi place să se dea în spectacol, să fie în centrul atenției și să uimească.
Marea Preoteasă este tăcută, umilă, sensibilă și totuși atât de puternică! Mireasa Cerului, fiica stelelor, ea este cea care păzește cu smerenie intrarea în Templul Cunoașterii. Mulți doresc să intre, dar puțini dintre aceștia pot trece. Puțini intră în templu dar și mai puțini pot vedea în spatele voalului Stăpânei care păzește cele mai tainice mistere.
Îndrăgosteala va spune: „Te iubesc! Nu te las să pleci! Avem nevoie unul de celălalt.” Însă după ce toate acestea se vor termina, vei fi înlocuit cu altcineva care va corespunde noilor standarde ale partenerului.
Iubirea va învăța să tacă uneori pentru că este răbdătoare și grijulie. Înainte de a-i spune celui drag „Te iubesc!” ea se va întreba: „Oare ce aș putea face pentru tine? Ce îți este bine cu adevărat? Să îți țin calea sau să te las în pace?” . Abia după aceea va șopti celui iubit:
„Te iubesc și tu știi asta!”
Iubirea nu înseamnă sacrificiu, ci înseamnă să renunți la ego-ul tău, să-i săruți inima celui drag, să-i înțelegi necesitățile și să alegi să-l servești, chiar și în tăcere, când uneori te alungă din viața lui.
Iubirea nu este pentru cei care stau în turnul de control și privesc lumea de departe, crezând astfel că sunt detașați și calmi... Detașarea nu înseamnă să nu-ți pese, ci înseamnă să acționezi, să trăiești, să iubești, indiferent de rezultate, de ceea ce primești înapoi. Iubirea e pentru cei care au curaj să se arunce în valurile vieții și să-și trăiască povestea așa cum se pricep mai bine. Unii pot înota, alții se pot scufunda în adâncuri, alții pot face pluta și desigur, există o categorie de privilegiați care pot merge pe deasupra valurilor. Cu toate astea, apele sunt cucerite doar de cei care primesc coroana smereniei în iubire, după îndelungi lupte cu demonii ego-ului.
Uneori există oameni care spun: „Mi-e teamă să nu mă îndrăgostesc!”, astfel, ei refuzând să trăiască povești care ar putea deveni minunate.
E bine să fim conștienți că e posibil să ne îndrăgostim oricând. Cu toate astea, întrebarea pe care ar fi bine să ne-o punem este următoarea: „Atunci când îndrăgosteala va trece, va rămâne totuși iubirea, dincolo de tot și de toate?” Dacă nu, atunci mergi mai departe. Dacă da, rămâi acolo unde ești și ai încredere că steaua iubirii va lumina calea voastră chiar și în cea mai neagră noapte.
În îndrăgostire se pot întâlni doi orbi, două suflete fragmentate, două ego-uri.
În iubire se întâlnesc doi stăpâni care aleg să își ocrotească unii altora inimile, să se sprijine și să fie împreună atunci când soarele le mângâie chipurile senine, dar și atunci când apele tulburi ale vieții le încearcă dragostea, căci nimic din toate cele pământești ori cerești nu poate întrece
măreția IUBIRII.
1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. (Imnul dragostei - I Cor. 13;1-8)
(MEHDI - Flight of the Butterfly - https://www.youtube.com/watch?v=CP0POpxFpUU)
