( imagine preluată de la: https://ro.pinterest.com/pin/489485053227398533/?lp=true)
„N-am iubit pe nimeni niciodată. Dar pe tine te iubesc!
Mai iubesc și LIBERTATEA, dar pe ea o iubesc mai mult ca pe tine.”
(RADA)
Când zorile au mijit, ne-am jucat de-a v-ați ascuns.
Eu am dansat desculță, în cercul iubirii, sărutând roua dimineții,
căutându-ți chipul rătăcitor, prin cele șapte lumi,
iar tu, călare pe un cal negru,
mi-ai alergat visele fugărite de nerostitele-mi doruri.
Ți-am atins inima, răstignită în pieptul unui tâlhar.
M-ai numit Vindecătoarea...Am zâmbit.
Căci nu eu îți tămăduisem rănile, ci Iubirea.
Ea îți descuiase, cu răbdare, cele șapte lacăte ce-ți întunecaseră privirea.
Mi-ai cercetat sufletul și, cunoscându-l,
ai rostit numele sacru pe care muritorii nu-l puteau auzi
nici măcar atunci când dorul din tine îl striga atât de tare!...
Mi-ai dăruit un păzitor al sufletului și m-am bucurat ca un copil nevinovat!
Am dansat în cercul iubirii, trecând prin apă și prin foc,
împărtășindu-ne unul cu celălalt,
așteptând în cea mai adâncă taină
noaptea cea sfântă în care ne vom naște din nou.
Dar până atunci, eu voi pleca din gândurile tale,
spre țara fagilor și de acolo tot mai departe,
până la capătul pământului...
Să nu mă oprești din drumul meu! Să nu mă vrei doar pentru tine!
Dorințele sunt trecătoare și deșarte căci împlinirea lor le va aduce moarte.
Tu să mă iubești și să crezi că ne vom revedea atunci când ne va fi dat
iar destinul se va împlini cu adevărat
după ce treptele urcușului vor fi parcurse pas cu pas,
de sufletele noastre, eliberate de trăiri pătimașe.
Vei ști că vremea întoarcerii mele va fi aproape,
atunci când caii noștri, unul negru, iar celălalt alb,
scuturându-și coamele, întristate de zbucium și de dor,
se vor adăpa în apele limpezi ale timpului cel întrupat din focul Iubirii primordiale.
Atunci vom fi totul și nimic, vom fi doi și unul singur vom fi,
Vom fi liberi să cutreierăm lumea în zbor,
să trăim printre oameni, fără să aparținem lor...
(30.08.2017.)
Mai jos am postat un clip care aparține filmului „O șatră urcă la cer”, în care este prezentată povestea unei iubiri imposibile dintre Rada și Zobar. Sfârșitul tragic al acestei povești este cauzat, în primul rând, de lipsa de înțelegere reciprocă, de comunicare autentică dintre cele două personaje. Rada, deși, în aparență copilăroasă, avea acea siguranță de sine care presupunea un anumit proces de maturizare încheiat. Ea vedea lumea în mod magic, simbolic, mistic, dorind să-l inițieze pe Zobar în tainele iubirii. Acesta, la rândul său, vedea lumea prin prisma puterii materiale și nu spirituale, el observând mai mult frumusețea fizică a Radei, capacitățile mistice ale acesteia rămânându-i oarecum străine tânărului. Deși femeia știe că îi va fi fatală alegerea (spunând chiar la final, după ce este înjunghiată: „Mamă...mamă...știam”), ea decide să i se dăruiască bărbatului și să-l inițieze în tainele unei iubiri mistice. Zobar depășește primele două probe. Îi cunoaște făptura lăuntrică a acesteia (atunci când o recunoaște ca fiind fata cu patru codițe care îi vindecase rănile), îi dăruiește un păzitor al sufletelor (calul alb). Această a doua probă este peste puterile lui, el forțând lucrurile și plătind astfel, un preț uriaș. De mule ori atunci când intervii în curgerea lină a destinului și dorești să-l grăbești, să forțezi împlinirea unor dorințe, de fapt nu faci altceva decât să blochezi. Tânărul nu reușește să treacă de ultima probă pentru că nu-și poate învinge ego-ul pentru a-l face să se supună eului superior. Nu întâmplător femeia îi cere acestuia să îi sărute mâna dreaptă pentru că partea dreaptă a corpului omenesc simbolizează partea masculină. Astfel, ea vrea ca întreaga ființă a bărbatului să i se supună. Înfrânându-și ego-ul inferior, tânărul poate accede spre lumile superioare. Rada dorește sufletul lui (chiar îi și spune „Vei fi al meu trup și suflet!”), dar nu îl vrea într-un mod egoist, nu pentru a-l duce spre pieire, ci pentru a păși împreună pe cărarea către Dumnezeu, ca două suflete complete, și nu fragmentate de tot felul de dorințe egoiste. În fața unei astfel de iubiri nepământene unii se sperie și fug, iar alții se înfurie. Puțini sunt cei care au curajul să lupte până la final. Aceștia sunt conștienți că adevărata luptă este cea cu ego-ul lor, reușind astfel să câștige bătălia în numele IUBIRII, o iubire care nu cere sacrificii inutile și nu strigă în gura mare după eroi. Ea are nevoie doar de inimi curățite de patimi, pregătite să fie sălaș al dragostei divine.
Pentru că dialogul de la începutul filmului, dintre Zobar și bătrânul Ciudra, cuprinde sfaturi înțelepte, l-am redat mai jos:
„ – În văzduh se simte o umezeală de mormânt. De jumătate de an îmi miroase aşa… De ce-ai părăsit şatra, Ciudra?
– Nu mai sunt ţiganii cum erau… Au ajuns să-şi dea caii pe aur. Până şi sufletul!
– Cine ştie mai multe, prostul… sau înţeleptul?!
– Prostul, înţeleptul pune totul la îndoială…
– Mai bine să fii prost…
– Mintea prea multă aduce necazuri multe…
– Ce mă sfătuieşti, dacă nu ne-om mai vedea?
– Nu iubi banii. Te amăgesc. Nu iubi nici femeile… Te vor trăda. Dintre toate băuturile, libertatea e cea mai dulce. Scoală-te în zori şi nu uita: viaţa apune când nici nu te aştepţi… Să ai parte de viaţă lungă! Să mori când ţi-o veni sorocul…”
(imagine preluată de la: https://www.alexinwanderland.com/2015/02/10/yi-peng-chiang-mai-thailand/)
Ne naștem puri, cu inimile deschise, însă, pe măsură ce trece timpul, ne depărtăm de ESENȚA noastră, de ceea ce suntem noi cu adevărat.
Astfel, la un moment dat, ne dăm seama că ne-am pierdut puritatea undeva departe, în COPILĂRIE. A rămas acolo, pe tărâmul acela magic, în timp ce noi ne-am grăbit să devenim cât mai repede oameni „mari” și serioși, cu un scop precis în viață. Dar cum „socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg”, atunci când devenim adulți, devenim, fără să vrem, sclavi ai lumii, înrobiți de conștiința colectivă. Din nefericire, această conștiință colectivă ne face să trăim pe un nivel inferior al vieții, cel al FRICII. La acest nivel suntem ușor de manipulat, asemeni unor marionete.
Manipularea începe din fragedă copilărie. Mai întâi părinții, apoi școala, prietenii, societatea întreagă ne îndoctrinează, de multe ori chiar inconștient, cu fel de fel de convingeri limitative bazate pe frică, ori pe o falsă cunoaștere a realității. Preluând și acceptând aceste convingeri ca fiind reale, cu timpul, acestea devin CREDINȚELE noastre. Devin credințe care ne limitează și ne înlănțuie ființa. Ele nu aparțin adevărului din noi și ne trezim la un moment dat că ne comportăm asemeni roboților, ne conformăm regulilor, chiar dacă nu le înțelegem, ne proiectăm fericirea în exteriorul nostru, suntem triști, depresivi, în continuă agitație, fugind de adevărata noastră esență și fiindu-ne teamă de ÎNTÂLNIREA cu noi înșine.
Ca adult de multe ori mi s-a întâmplt să aud discuții de genul: „Iert, dar nu pot să uit! Nu pot uita. Voi ține minte și voi avea grijă data viitoare(...) ”
Trăind printre copii, am putut observa cât de repede se iartă unii pe ceilalți și nu își pierd încrederea în ceilalți atât de ușor (doar dacă li se sugerează diverse lucruri de către un adult). Noi numim asta la ei NAIVITATE.
Ei bine, prin această „naivitate”, copiii sunt liberi cu adevărat. Ei nu țin minte răul. Chiar dacă se supără, plâng, se privesc unul pe celălalt, dar după un timp scurt, se împacă și uită cele întâmplate.
Noi, adulții, nu uităm. De fapt, orgoliul din noi ne împiedică să uităm. Ego-ul este cel rănit și ține ranchiună, dușmănie. Astfel, inimile noastre sunt otrăvite, iar sufletele sunt ținute captive în cămașa de forță a orgoliului.
Când un copil se joacă, el se joacă și atât. Când un copil râde, el râde fără să își facă griji că ceilalți l-ar putea critica. Copilul râde cu gura până la urechi și, Doamne, ce glas cristalin asemeni unui clopoțel magic poate avea râsul unui copilaș!!!!
Trebuie să ai inima prea încuiată ca să nu te molpisești cu bucuria aceea imensă care vine din inima veselă a unui copil...
Acum ceva timp, cineva drag inimii mele a spus câteva cuvinte care m-au luminat mult: CÂT DE MULT OMUL NU-ȘI APARȚINE LUI ÎNSUȘI!” Câtă dreptate avea!!!!
Atunci am înțeles că așa cum omul îmbătrânește când uită de copilul său interior, tot așa el moare când nu este el însuși, când se depărtează de esența sa divină.
Adevărata libertate este să fii TU, să te manifești autentic, așa cum ești cu adevărat. Ce gândești, ce spui și ce faci să fie pe aceeași undă, pe aceeași direcție (axă), chiar dacă unora le va conveni sau nu felul tău de a fi, în final, rămân alături de tine cei care te iubesc necondiționat, acceptându-te așa cum ești, fără să te judece, fără să-și dorească să te schimbe în vreun fel.
Prețuiește-ți fiecare clipă a vieții! Onoreaz-o! Iubește-o! Trăiește autentic, pașnic, înțelept! În final, scurta-ți călătorie pe pământ se va termina. Până atunci însă, omule drag, să ții minte:
CA SĂ MORI E NEVOIE SĂ TRĂIEȘTI MAI ÎNTÂI, dar să trăiești cu adevărat, ca ființă liberă, nu ca și sclav.
Eliberează-te! Caută, cercetează! Întreabă-ți inima: Care sunt convngerile care îți limitează IUBIREA? Ce te împiedică, omule drag, să fii tu însuți?
După ce afli, să-ți amintești că viața e atât de scurtă și trece asemeni unui vis. Așa că, omule drag, IUBEȘTE, JOACĂ-TE, ZÂMBEȘTE, RÂZI CHIAR ȘI CU GURA PÂNĂ LA URECHI, DACĂ ASTA TE FACE FERICIT! Fii fericit și împlinit cu adevărat! Amintește-ți să zâmbești lumii întregi! Nu se va întoarce mereu zâmbetul tău, dar va prinde aripi și va zbura asemeni lampioanelor înălțate cu credință, de către copiii cu inimi vesele și curate, care privesc, fără a clipi, cum dorințele lor se înalță tot mai sus, în înaltul cerului, către Îngerii Luminii.
Postez mai jos un clip pe care mi l-a trimis astăzi un prieten drag.
Vă invit să-l vizionați prin ochii inimii!
Să ne fie de folos!
(Singurele lucruri care contează în viață... - https://www.youtube.com/watch?v=wQiNUg23EuA)
FEMEIA are un rol important aici, pe pământ și o uriașă responsabilitate de a susține bărbatul în drumul său prin viață. Ea este fiica Naturii și aparține simțirii, Inimii. FEMEIA, plină de iubire, compasiune, recunoștință, cercetează cu privirea sa întreg pământul, mulțumind pentru darurile pe care acesta le oferă tuturor.
La rândul său, bărbatul este Fiul Cerului. El aparține INTELECTULUI și, asemeni minții care dorește să se ridice pe cele mai înalte culmi, bărbatul dorește să se înalțe spre cer. El nu poate face asta de unul singur, ci doar cu ajutorul femeii.
Chiar exista cândva credința potrivit căreia se spunea că „o femeie va intra în rai sau în iad numai în spatele bărbatului pe care ea însăși l-a împins acolo.”
Este cunoscut faptul că acolo unde este atenția noastră, unde sunt îndreptate gândurile noastre, acolo ne trimitem energia. Femeia își oferă o parte din energie bărbatului său. Prin gândurile sale pline de iubire, îndreptate asupra acestuia, prin cuvintele izvorâte din adâncul inimii, prin fapte și gesturi care transmit dragoste, devotament, prietenie, grijă, femeia susține bărbatul pentru a se ridica. De aia există și zicala potrivit căreia în spatele unui bărbat puternic se află o femeie. Poate fi prietena, iubita, soția, mama; rolul nu contează atât de mult...
Pe de altă parte, femeia deține și puterea de a coborî bărbatul. Atunci când ea are gânduri negre, folosește cuvinte care critică, judecă și domină, când este vulgară în gesturi sau prefăcută și interesată doar de propriul câștig, ea va împinge, negreșit, bărbatul să coboare, cu pași repezi, spre iadul conștiinței.
În religia noastră ortodoxă avem prezente cele două modele de femeie: Eva, cea prin care s-a produs căderea, prin păcatul primordial și Fecioara Maria, cea prin care s-a înălțat Fiul Omului.
Pe parcursul vieții, pentru a-și împlini menirea și rostul său, FEMEIA caută modele pe care să le urmeze, însă nu toate lecțiile de feminitate sunt cele corecte și necesare pentru evoluția acesteia. Deși există mii de viziuni despre feminitate, modelul desăvârșit al FEMEII îl reprezintă Sfânta Fecioară, căci ea ne învață cum să obținem cele mai frumoase calități: iubirea, compasiunea, jertfa, adevărul, blândețea, răbdarea, ascultarea, tăcerea, smerenia.
Un alt rol important pe care îl are o femeie este acela de MAMĂ.
A da naștere unui prunc, a călăuzi pașii unui copil, venit pe lume, ca rod al iubirii, sunt lucruri minunate, dar pe cât de mărețe pot fi, pe atât de dificile sunt acestea de realizat. Datoria de MAMĂ este sfântă, însă drumul e greu și anevoios.
De multe ori ne creștem și ne educăm copiii, dorind să-i pregătim pentru această lume, dar nu și pentru lumea de dincolo.
Oare câte mame pun mai presus mântuirea sufletelor copiilor decât împlinirea lor ca și oameni, ca și ființe sociale?
Și de această dată, o avem ca prietenă de nădejde pe Sfânta Fecioară Maria, pe Maica Domnului, mama tuturor. Tot ce avem de făcut este să-i cerem ajutorul, iar ea ne sprijină să descoperim pașii prin care putem călăuzi sufletele copiilor pe care îi avem în grijă, educându-i cu iubire, dar și cu înțelepciune.
Privind icoana Maicii Domnului cu pruncul Iisus, se poate vedea cum ea își ține copilul în brațe, alături de inima sa iubitoare, dar nu privește spre el, așa cum facem noi, în general cu odraslele noastre, ci privește LUMEA. Ea știe că FIUL ei va fi dăruit lumii. Mai mult decât atât, știe că va îndura grele patimi, dar nu se împotrivește, nici nu cârtește, ci se roagă cu grele suspine și cu lacrimi fierbinți atât pentru copilul său cel iubit, în drumul Lui spre Cer, cât și pentru întreaga omenire ce se zbate în lanțuri grele aici, pe pământ, în Valea Plângerii.
***
Dragă FEMEIE, vrei să fii iubită și să iubești cu inima curată? Vrei să fii frumoasă cu adevărat?
ROAGĂ-TE! Roagă-te Sfintei și ea te va călăuzi neîncetat. Astfel, într-o bună zi vei înțelege că frumusețea nu constă în felul cum mergi pe tocuri, ci în modul în care alegi să mergi prin lume, cum pășești desculță printre inimile celor din jur, fără să calci pe ele și să le strivești într-o clipă de neatenție, ori chiar de nepăsare. Vei înțelege că frumusețea adevărată nu se vede în eleganța cu care îți porți rochiile, ci în răbdarea și credința cu care-ți porți straiele durerii, învățând să taci, să aștepți, să îți asumi suferința, fără să dai vina pe cei din jur și să transformi spinii durerii în mărgăritare neprețuite. Frumusețea cea adevărată se poate vedea și în smerenia cu care îți porți veșmintele iubirii, atunci când ele luminează mai frumos ca niciodată.
Adevărata frumusețe nu constă în manichiura proaspăt făcută, ci în felul cum îți folosești mâinile când alegi să îmbrățișezi un copil, să mângâi o floare, un arbore, un fir de iarbă; iar atunci când vezi că nu poți atinge cu iubirea ta pe aproapele, să-ți împreunezi mâinile la rugăciune.
Frumusețea adevărată nu stă în voluptatea buzelor tale, femeie, ci se simte prin cuvintele pline de iubire, dar și de adevăr, totodată, pe care alegi să le rostești.
Adevărata frumusețe nu este dată de forma coapselor tale, ci de felul cum alegi să îți sfințești trupul, inima și mintea, dar, mai ales, pântecele, acel loc sacru unde tu vei găzdui pentru o perioadă, un pui de om care, deși se va desprinde de tine de-a lungul vieții, el va avea totuși, rădăcini adânc înfipte în inima ta.
Adevărata frumusețe nu se află într-o coafură mereu aranjată, ci o poți găsi într-un păr încurcat și răvășit prin care și-a trecut mânuțele jucăușe un îngeraș de copil cu o inimă deschisă, dornică să iubească și să fie iubită.
Frumusețea cea adevărată nu se vede într-un ten impecabil, fără riduri, ci își scaldă chipul în fericirea celor din jurul tău, atunci când tu te afli în preajma lor.
MAMĂ dragă, tu ce copil dăruiești lumii?
Va fi un prinț al întunericului, înconjurat de îngeri căzuți, sau va fi un rege al păcii, călăuzit de arhangheli și îngeri ai luminii? ROAGĂ-TE! Roagă-te Sfintei! Roagă-te pentru că ai primit aici, pe pământ, un suflet pe care ești datoare să-l călăuzești cu iubire și cu înțelepciune. Roagă-te, mamă! Doar rugăciunea din inima unei mame poate scoate un suflet din adâncul iadului.
Mai jos redau o rugăciune pe care ne-a spus-o părintele astăzi la biserică. Rugăciunea aparține poetului martir Vasile MILITARU.
(imagine preluată de la: http://www.ciocangabriel.ro/vanzari/cand-nu-cunosti-piata/)
Indiferent de calea pe care alegem să o parcurgem în viață, la un moment dat, apar obstacole diferite care ne îngreunează sau chiar ne împiedică să ne continuăm liniștiți drumul.
Se întâmplă să cădem de multe ori și să ne doară îngrozitor de tare, însă important este să ne ridicăm și să continuăm să mergem, chiar dacă în jurul nostru e ceață și nu vedem bine drumul.
Cazi?
RIDICĂ-TE!
Cazi din nou?
RIDICĂ-TE IAR! Ridică-te și mergi fără frică, fără să deznădăjduiești! Pune-ți încrederea în Dumnezeu, iar ceața se va risipi într-o clipă, ca și cum nici n-ar fi existat vreodată.
Amintește-ți că mersul nu se învață odată cu primii pași. Copilul cade de foarte multe ori, dar se ridică tot de atâtea ori, fără să își piardă încrederea. La fel și tu: Să te ridici mereu, căci drumul spre desăvârșirea sufletului tău e plin de obstacole. Însă indiferent de cât de greu îți va fi, alege să pășești pe cale cu iubire, cu atenție și cu respect față de Dumnezeu, față de cei din jurul tău, dar nu în ultimul rând față de tine! Exact: respectă-te, iubește-te, acceptă-te așa cum ești! Și tu contezi.
În drumul tău vei întâlni mulți oameni. Unii vor fi alături de tine pentru o scurtă perioadă, alții vor rămâne până la capăt. E alegerea lor. Însă, să ții minte că și tu, la rândul tău, ai dreptul să alegi pentru binele suprem. Dacă unii sau alții nu rezonează cu ceea ce ești tu, mergi pe calea ta mai departe, luându-ți „la revedere”, fără să te simți vinovat de alegerea făcută.
De cele mai multe ori, cel mai aspru judecător al tău ești chiar TU. Așa că, indiferent de felul cum te consideri tu ca și suflet, ca și caracter, dă-i o șansă FERICIRII să-ți inunde inima și să se reverse peste întreaga lume!
Lasă iubirea să-ți cuprindă sufletul și amintește-ți de cuvintele pline de har ale marelui EMINESCU:
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
( „GLOSSĂ”- M. Eminescu)
Alege să iubești DETAȘAT!
Nu e ușor. Vei cădea de multe ori, dar lecția o știi foarte bine. Rămâne doar să o aplici.
RIDICĂ-TE și MERGI! Continuă-ți drumul! Ai credință că la finalul drumului, când vei privi înapoi, vei înțelege toate cele ce ți s-au întâmplat. Până atunci, însă, nu lăsa ca ÎNDOIALA să se strecoare în inima ta!
Îndoiala (NECREDINȚA) este unul dintre cei mai aprigi dușmani care țin sufletul captiv în întunericul minții limitate de credințe false, de idei preconcepute, de „scenarii” care de care mai ciudate și depărtate de realitatea noastră. Iar această realitate e una singură. Doar că noi o vedem diferit, în funcție de cât „putem”.
Pentru că NECREDINȚA e o boală grea a sufletului, o să redau o povestioară pe care am auzit-o cu mult timp în urmă la emisiunea „Codul lui Oreste”. Nu rețin titlul acesteia, doar că îmi amintesc că aparține unei actrițe care a scris o carte despre îngeri.
Povestea era cam așa (din amintiri o scriu):
Demult, un înger se juca bucuros în Rai.
ÎNDOIALA l-a întrebat:
- Ce culoare ai?
- Am culoarea LUMINII.
- Dar ce culoare este aceasta?
- Este culoarea luminii...
- Bine, dar știi că lumina are ROȘU, ORANGE, GALBEN, VERDE, ALBASTRU, INDIGO și VIOLET?
TU pe care dintre acestea le ai? a întrebat insistent ÎNDOIALA.
- Am culoarea LUMINII. a răspuns îngerul.
(...)
La final, îngerul a privit-o în ochi și a întrebat-o:
- TU cine ești?
- Știi bine cine sunt și acum am intrat în INIMA TA!
Îngerul s-a dus la Dumnezeu și L-a întrebat:
- Doamne, eu de ce nu pot să am visul meu?
-Îl vei avea când vei fi pregătit, i-a spus Tatăl cu blândețe.
- Dar îl vreau ACUM!!! Sunt pregătit.
-Încă nu ești.
- Ba da! Vreau visul meu!
- Bine, fie cum vrei tu! i-a spus Dumnezeu.
Iar îngerului i s-a făcut FRICĂ pentru că știa că acum avea să devină responsabil pentru visul său.
( Când ÎNDOIALA se strecoară în suflet, întotdeauna urmează FRICA, iar frica e opusul Iubirii, frica aparține întunericului. )
***
POSTEZ MAI JOS UN CLIP PE CARE L-AM VIZIONAT PE FACEBOOK ZILELE TRECUTE ȘI CARE CONȚINE UN MESAJ PUTERNIC DE A NE RIDICA ȘI DE A NE CONTINUA DRUMUL, INDIFERENT DE OBSTACOLELE PE CARE LE AVEM. PENTRU TOATE ASTEA, TOT CE AVEM DE FĂCUT, ESTE SĂ-I FACEM LOC LUI HRISTOS ÎN INIMILE NOASTRE ATÂT DE PLINE DE NOI ÎNȘINE!...
VĂZÂND FILMULEȚUL, CHIAR AM SIMȚIT ȘI RUȘINEA CUM MI-A CUPRINS INIMA, PENTRU CÂTEVA MOMENTE, AMINTINDU-MI CÂTE PIEDICI MI-AM PUS, DE MULTE ORI SINGURĂ, ÎN CALEA FERICIRII MELE. ( Căci, așa cum spunea un maestru spiritual: „Cea mai mare închisoare a ta ești chiar TU. Tu ești închisoarea, tu ești eliberarea”. Gurdjieff)
(imagine preluată de la: https://nonjustice.wordpress.com/tag/citat-despre-intuneric/)
Viața
aici pe pământ este o călătorie într-o lume a iluziei. Ca într-o mandală mișcătoare,
totul se transformă continuu.
În acest univers al dualității, se
întâmplă, de multe ori, de-a lungul vieții, să cădem în mrejele fetei Morgana, lăsându-ne
fermecați de iluziile deșarte ale lumii. Până în ultima clipă din viața noastră
trecem prin tot felul de încercări, însă indiferent de ispitele care apar pe
cale, important este să nu ne lăsăm cuprinși de duhul deznădejdii, ci să ne purtăm
mai departe crucea, așa cum ne este dată, căci El știe cât putem duce. Astfel,
fiecare are propriile lecții de dus și are de purtat, de multe ori, lupte
aprige în adâncul inimii. Aceste lupte se dau între LUMINĂ și ÎNTUNERIC, între
a merge pe calea cea dreaptă și a porni pe alte cărări străine. Calea dreaptă
este cea strâmtă și mulți se poticnesc atunci când merg pe ea, însă cei care
reușesc să rămână pe cale până la sfârșit, sunt încununați cu laurii bucuriei
veșnice.
În scurta noastră călătorie prin
această lume, suntem, în permanență, înconjurați atât de îngeri ai luminii, cât și de îngeri ai întunericului.
Mai
mult decât atât, în fiecare dintre noi există și ÎNTUNERIC și LUMINĂ, doar că,
de multe ori, alegem să ascundem partea noastră întunecată (UMBRA). O ascundem chiar
și de noi înșine, însă UMBRA e în permanență cu noi, indiferent dacă ne dorim
sau nu asta. Ea pășește pe unde pășim și noi, se hrănește cu gândurile,
cuvintele, faptele noastre și, la un moment dat, dorește să iasă la suprafață. Mai
devreme sau mai târziu, ea o va face. Va ieși la lumină, făcând astfel să apară
lucruri pe care n-ai fi vrut să le vezi nici măcar tu însuți, darămite să le
mai vadă și ceilalți...
Astfel, un pas important pe drumul
vieții noastre îl reprezintă ACCEPTAREA laturii noastre întunecate. Doar
acceptând și conștientizând existența acesteia, o putem transforma. Și pentru
că, așa cum susțin oamenii de știință, întunericul reprezintă locul unde încă
nu a pătruns lumina, la rândul său, UMBRA noastră reprezintă acea parte în care
nu a pătruns lumina,. Umbra este partea noastră cu traume, frici, răni,
credințe limitative ș.a.m.d.
Îmi accept rănile, durerile,
fricile! Accept faptul că lupt cu anumiți demoni! Apoi încep să IUBESC pentru
că Iubirea e calea prin care lumina poate străpunge și cel mai întunecat colț
al ființei. E de ajuns să iubești, iar întunericul devine lumină.
Desigur
că nu este vorba despre o iubire omenească, ci despre acea iubire izvorâtă dintr-o
inimă plină de Hristos (iubirea cristică), o dragoste care se revarsă peste
toți și toate, fără deosebire, care nu se consumă și care nu așteaptă ceva în
schimb. Ea oferă de dragul celui care primește.
A
iubi cu inima plină de Hristos nu ține de firea noastră omenească, cea schimbătoare
și nestatorică, ci e dăruită de Dumnezeu, după îndelungi rugăciuni.
În cea mai întunecată noapte,
sufletul își privește demonii, dar nu
poate să-i urască, să-i ucidă, ori să-i alunge. El îi privește cu milă, văzând suferința
în care se zbat și care-i ține înlănțuiți. Astfel, el înțelege că tot ce are de
făcut este să-i accepte și să-i iubească, chiar dacă aceștia îi sunt vrăjmași. Iar
ființa alege să-i iubească, apoi își dă seama
că, de fapt, cel care iubește este Hristos. El sălășluiește în inima sa, luminându-i calea
spre Rai.
Filmul „CĂLUGĂRUL ȘI DEMONUL” prezintă,
într-o manieră foarte creativă, această veșnică luptă dintre ÎNTUNERIC și LUMINĂ,
o luptă dusă atât de monahi, cât și de mireni, în drumul lor spre mântuirea
sufletelor.
Clasificat ca fiind cel mai bun film
după „Ostrov”, filmul are la bază o povestioară din viața Sfântului Ioan, Arhiepiscopul
Novgorodului, care a fost ispitit de diavol, în timp ce-și făcea pravila de
rugăciune și, prin puterea Sfintei Cruci, el a reușit să lege demonul, dându-i
poruncă să îl ducă la Ierusalim la Mormântul Mântuitorului.
Închei prin a scrie că vizionarea
acestui film a avut un impact deosebit asupra mea, la vremea respectivă, mai
ales prin faptul că m-a ajutat să conștientizez că suntem ispitiți până la sfârșitul
vieții, dar că atunci când cerem ajutorul Lui Dumnezeu, imposibilul devine
posibil de realizat, căci ceea ce la om nu e cu putință, la Dumnezeu toate sunt
cu putință.
Aș mai preciza și faptul că un
moment deosebit de valoros în film, mi s-a părut a fi cel care s-a desfășurat
imediat după ce demonul i-a spus
călugărului TAINELE FĂRĂDELEGILOR: „Nu iubi și nu vei fi iubit!”
Demonul întreabă călugărul:
„Dacă
demonul ar vrea să ajungă în sânul Lui Dumnezeu?(...)
O
să accepte El, oare, pocăința din partea unui demon?”
Răspunsul
călugărului (la momentul: 1:37:07) este
revelator:
„Stai trei ani, în același loc, cu fața la răsărit.
Zi și noapte închină-te:
„Doamne,
iartă-mă pe mine, răutatea eternă!
Doamne,
iartă-mă pe mine, păcătosul!
Doamne,
iartă-mă pe mine, netrebnicul!”
VIZIONARE
„LINĂ” VĂ DORESC!
SĂ
NE FIE DE FOLOS!
(Călugărul şi demonul - https://www.youtube.com/watch?v=0-mgtTtcv-Y)
( imagine preluată de la: http://claudiatocila.ro/zboruri-noi/)
E-MO-ȚII, E-MO-ȚII, E-MO-ȚII...
Emoțiile au fost și vor rămâne un mare mister pentru omenire, căci deși ele fac parte dintr-un univers pe care nu-l putem percepe cu cele cinci simțuri, totuși, putem să le conștientizăm.
Problemele care apar pe acest tărâm al EMOȚIILOR nu constau doar în recunoașterea și gestionarea lor, ci, mai ales, în incapacitatea noastră de a face diferența dintre EMOȚII, DISPOZIȚII, SENTIMENTE.
Astfel, EMOȚIILE sunt trăiri de moment care vin în inimile noastre asemeni unor musafiri. Dacă le vom lăsa sau nu să rămână acolo, e alegerea noastră.
Atunci când le „găzduim” mai multe zile, ele se transformă în DISPOZIȚIE (stare de spirit – de ex: Mă simt bine, Mă simt curajos, trist etc.)
Dacă le permitem să rămână mai multe săptămâni sau luni de zile, acestea se transformă în TEMPERAMENT. De exemplu, permițând FURIEI să rămână timp de câteva luni în inima ta, devii o persoană furioasă.
SENTIMENTELE, la rândul lor, se nasc atunci când în inimile noastre sunt găzduite, pentru o lungă perioadă de timp, anumite emoții. Acestea sunt cele mai stabile și reprezintă partea CONȘTIENTĂ a emoției.
De-a lungul timpului, EMOȚIILE au fost clasificate și împărțite, în diferite moduri, de cercetătorii pasionați de domeniul vast al psihologiei (Paul Ekman: Bucurie, Tristețe, Frică, Mânie, Dezgust și Surpriză, Robert Plutchik: Bucurie, Tristețe, Frică, Mânie,Dezgust, Surpriză, Încredere, Anticipație, W. Gerrod Parrott: Bucurie, Tristețe, Frică, Mânie, Dragoste, Surpriză.)
Totuși, prefer să aleg varianta SIMPLĂ care susține că, de fapt, există două mari emoții de bază pe care oamenii le simt: FRICA și IUBIREA. În rest, toate celelalte derivă din acestea două.
Indiferent dacă aparține fricii sau iubirii, fiecare EMOȚIE are rolul său constructiv, are o anumită lecție pe care ne-o predă și ne-o repetă până când o înțelegem și ne-o asimilăm cu adevărat. Astfel, faptul că emoțiile sunt împărțite în POZITIVE (sau CONSTRUCTIVE, BUNE) și NEGATIVE (sau DISTRUCTIVE, RELE) ține doar de mintea omenească ce aparține dualității.
De multe ori ni se întâmplă să ne blocăm în acest univers al emoțiilor pentru că suntem îndrumați să le negăm pe cele „rele”. Ignorându-le și ascunzându-le nu facem altceva decât să le asigurăm condițiile optime pentru ca acestea să răbufnească și să facă uriașe ravagii.
E ca și cum am da cu mătura într-o cameră, dar gunoiul l-am băga sub preș de fiecare dată. La un moment dat, în mijlocul camerei se va forma o movilă de gunoi de toată „frumusețea”.
De ce să fugi de emoțiile care provin din FRICĂ? De ce să alungi, de exemplu, tristețea când aceasta vine în inima ta? Cu cât vei fugi de ea, cu atât te va căuta, cu cât te vei ascunde, cu atât te va urmări. Ai putea să o asculți cu atenție. Ea are multe să îți povestească. Ascult-o, înțelege ce vrea să-ți transmită și eliberează-o! NU te atașa de ea! Nu o lăsa să devină o dispoziție și nici un sentiment. Permite-i să-ți fie tovarășă, călăuză, pentru scurtă vreme! Învață-i lecția, mulțumește-i pentru darul său și las-o apoi să-și vadă liniștită de drum!
Nu e nevoie să alungi emoțiile „distructive”. Important este „să înveți să-ți învingi cele mai profunde frici ale tale și să înveți să iubești. Când îți vei cunoaște fricile așa cum sunt ele și îți vei stăpâni EMOȚIILE, atunci și doar atunci vei fi LIBER cu adevărat.” ( GREGG BRADEN)
Suflete drag, în drumul tău spre libertate, să ții cont de faptul că un STĂPÂN autentic al emoțiilor nu ascunde față de ceilalți ceea ce simte cu adevărat!
Iar atunci când momentul ELIBERĂRII tale va veni, îți urez să ai un ZBOR LIN!
Fie ca râul IUBIRII să-ți adape inima însetată de dor!
Fie ca SPERANȚA să-ți coase aripile când ți se frâng în al nopții zbor!
Fie ca LUMINA să-ți călăuzească pașii spre Inima Ta!
Fie ca PACEA și CREDINȚA să domnească în împărăția TA!
Postez mai jos un clip realizat, de către un „frate de suflet”, un om minunat, dedicat slujirii aproapelui prin promovarea binelui, adevărului, frumosului, păcii și IUBIRII NECONDIȚIONATE.
