„Muzica este un răspuns căruia nu i s-a pus nicio întrebare”. Poetul se numeşte, simplu, Nichita!”
Nichita Stănescu
Cândva credeam că Nichita Stănescu a fost femeie, iar Ana Blandiana, pseudonimul literar al unui bărbat... Habar n-am nici acum de ce creierul meu a făcut astfel de conexiuni ciudate, însă îmi amintesc de doamna profesoară de literatură pentru copii care m-a ascultat chiar la lecția cu Nichita Stănescu.
Era printre puținele dăți în care nu citisem nimic, iar colega mea de bancă și-a îndeplinit cu onoare „datoria”, încercând să-mi sufle...doar că... eram cam surdă de urechea stângă :) Nu înțelegeam nimic.
Astfel, am încercat să spun câte ceva:
-Nichita Stănescu a fost o poetă foarte importantă și cunoscută a literaturii române, aceasta scriind și poezii pentru copii.
-Ha ha ha! Colega voastră are chef de glume, se pare. Se amuză profesoara.
E drept că eram destul de glumeață în general, însă, de data asta, chiar credeam că Nichita era femeie.
La un moment dat aud și vocea colegei mele care se săturase să-mi tot sufle degeaba:
-E BĂRBAT!!! Tâmpito!!! Fată, surdă mai ești!
Eram și cam chioară, ce-i drept... dar asta e altă poveste, cu o altă colegă ( după care am copiat greșit :) )
Ca să nu fiu singura cu defecte în familie ( asta ca să nu mă consider specială:) ), sora mea credea, la un moment dat, că ANDREEA BOCELLI este femeie.
E destul de greu cu prenumele astea confuze, domʹ le!
Azi, după câteva discuții „filosofice” pe care le avem uneori, am întrebat-o amuzată:
-Știi, soră-mi-o, cum ar fi fost dacă Nichita „mea” ar fi cunoscut-o pe „Andreea” ta?
Ea a râs, iar eu am continuat:
-Ar fi inventat cea mai ingenioasă poezie muzicală... :)
Mai jos este redată o minunată poezie scrisă de Nichita Stănescu ( BĂRBAT :) )
( la următorul link: https://www.youtube.com/watch?time_continue=33&v=-1wNOAs53vU )
Și, bineînțeles, un cântec special interpretat de ANDREA BOCELLI ( bărbat și el ):
(imagine preluată de la: http://www.topgoblen.ro/goblen/cain-si-abel/ )
Nu-mi arunca vorba
ca pe o carte de poker
necâștigătoare
pe masa vieții.
Nu-mi impune tăcerea
fiindcă aș vorbi mai mult...
Pot închide gura, nu și mintea. Pot închide ochii, nu și sufletul. Când puneți lupii paznici la oi,
când hoții strigă ”ajutor!”, când vă scotociți prin buzunare să aruncați vreo două-trei parale în poala unui măturător de vise, când vă prefaceți că ne-ascultați și că vă pasă atunci voi striga mai Tare!!! Iartă-mă, iubită mamă!
Nu-ți pot alina suferința. Abelul din mine s-a stins demult... Lacrimile ți s-au uscat pe obraji. Iartă-mă, iubită mamă! Iartă-mi neputința!
Lupii ne hăituie destinele frânte prea devreme...
(Rafila Barbos - De ce ma urasti tu, frate? - https://www.youtube.com/watch?v=YNAgwIXO_NU )
Mi-e dor de libertate! a suspinat pasărea din colivia de la fereastra deschisă spre zarea albastră.
Copilul i-a înțeles tristețea, a mângâiat-o și i-a dat drumul să zboare în înaltul cerului.
Mi-e dor de soare! A strigat pasărea nemulțumită de priveliștea pe care o vedea.
Norii au auzit-o, au zâmbit și cerul s-a înseninat.
Mi-e dor de primăvară! se tângui pasărea privind melancolică frunzele îngălbenite, copacii triști și cerul întunecat.
Vântul i-a auzit plânsetul, a îmbrățișat-o și i-a șoptit să nu-și piardă speranța.
Mi-e dor de cuibul meu! spuse pasărea, obosită, privind tristă spre depărtări.
Copacii i-au sculptat câte un adăpost în inimile lor.
***
Vântul i-a spus tinerei o poveste despre o pasăre și despre dorurile sale. Fata îl ascultă cu atenție, își aminti un cântec străvechi, zâmbi și începu să cânte duios:
Mi-e dor
de naivitatea copilului
de altădată,
de privitul spre soare
mi-e dor,
de cuvintele mamei,
păsări în zbor
pe lângă urechile mele opace
totul era alb și luminos
atunci...
Mi-e dor
de nopțile când așteptam în
taină
ca luna să-și îmbrace cămașa de
noapte
să pot evada pe tărâmul
cu Feți frumoși, cu Ilene Cosânzene...
totul părea o poveste cu final fericit
atunci...
Mi-e dor
de primele săruturi pătimașe
dăruite ofrandă
petalelor de
Rochița-rândunicii,
așteptând cu ochii strâns închiși
să vină zâna fermecată.
Niciodată nu apărea
dar îi simțeam mirosul de primăvară senină.
Trăiam în împărăția
posibilităților multiple
atunci...
Mi-e dor
de coronițele din păpădie,
podoabe de preț
puse la loc de cinste
în cufărul copilăriei.
De pietrele mele „mângâiete”
mi-e dor
-prietene misterioase, tăcute, cumpătate-
Alții le călcau în picioare,
eu le alintamși le lăsam
să-mi mângâie sufletul
într-o tăcere absolută,
socotindu-lecomori tăinuite
ochiului neîncrezător.
Cât de mult prețuiam cuvintele
atunci...!
Vântul, păsările, cerul, copacii, florile și marea au ascultat cântecul și s-au bucurat. Simțind că pe ea o chemase tânăra, IUBIREA a zâmbit, i-a sărutat fruntea, șoptindu-i duios și tandru: „E-atâta cer în tine, suflete!... Când îți va fi dor de mine, să mă cauți în inimă! Acolo te luminez ca să poți merge pe calea ta.”
-Off, micuțo, nu știai că Florile n-au de-a face cu Anotimpurile și nici Anotimpurile cu Timpul? șopti magnolia mângâindu-i chipul senin.
Tânăra a înțeles că tot ce avea de făcut era să cânte despre iubire și despre doruri care înalță ființa spre cerul din inima sa... Abia atunci a început adevărata simfonie.
DESPRE FRUSTRARE ȘI DOR - https://www.youtube.com/watch?v=7CiVrMxjd5o
O descriere foarte interesantă și frumoasă a dorului
( imagine preluată de la https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/03/09/patul-lui-procust/ )
În patul lui Procust
Am picioare potrivite
nici prea scurte, nici prea lungi,
pe măsura patului tău.
Mă privești insistent...
uneori te enervezi, te doare fericirea mea
alteori zâmbești zeflemitor
și-mi lungești fiecare vorbă,
îmi ucizi fiecare sunet
rostogolindu-l până-și pierde calea cea dreaptă...
Hai mai bine să facem dragoste,
să ne iubim în taină fiecare vis,
fiecare deznădejde!
Îmbrățișază-mă, Procust!
Acceptă-mă așa cum sunt și nu mă judeca!
Scaldă-ți inima suferindă
în râul vindecător al neprihănitei iubiri.
Fii fericit! Eliberează-te de povara mea!
***
Încă din cele mai vechi timpuri, lumea a fost și va rămâne un adevărat pat al lui Procust. Indiferent ce vei face și cum vei face, întotdeauna se va găsi cineva care să să te analizeze, să-ți interpreteze fiecare vorbă, fiecare gest și să te judece conform propriilor norme. Astfel, eternul Procust va tăia capul celor care au prea multe visuri și nu se încadrează în patul standard și le va tăia
picioarele celor care sunt mai înalți decât el J, căci „lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun” ( părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăției”).
În cele din urmă, vine un moment când evadezi din închisoarea pe care singur ți-ai creat-o cândva, fără să-ți dai seama. Astfel, conștientizezi că uneori te manifești așa cum crezi că și-ar dori lumea și nu cum ai vrea tu cu adevărat. Asta pentru că se întâmplă să crezi că ești așa cum te descriu ceilalți, uitând să-ți asculți sufletul care e singurul în măsură să-ți spună cine ești, cum ești și care e adevărata ta esență. Acest moment este unul revelator pentru că se produce pe de o parte, eliberarea ta de lume și, pe de o altă parte, eliberarea lumii de ființa care tu ești și pe care aceasta nu
ar putea-o vedea niciodată, atâta timp cât te judecă după criteriile sale.
Ești o ființă minunată care alege să-și trăiască viața conștient, conform propriilor standarde, fără să ofere prea multe explicații lumii, o ființă care știe că prietenii nu au nevoie de justificări, iar cei care nu o acceptă, nici atât, nu o vor accepta, indiferent cât va încerca să-și explice acțiunile.
Zâmbește! Ești liber să FII așa cum ești, fără ca tâlharul Procust să te mai sperie. Singurele emoții pe care ți le trezește sunt de iubire și compasiune.
Viața e frumoasă!
Life is beautiful!
La vie est belle!
La vita e bella! ...
Noa (Achinoam Nini) and Andrea Bocelli - Beautiful that Way - in Vatican...
( imagine preluată de la link-ul http://www.cuvantul-ortodox.ro/tag/distractie/ )
Azi poștașul mi-a adus o scrisoare. Mi-a spus că e trimisă din depărtări, de către cineva care mă iubește nespus de mult. Mi-a zâmbit, mi-a dat un plic șters, îngălbenit ce părea din timpuri străvechi, apoi a plecat fără să mai privească în urmă.
Curioasă, m-am uitat la expeditor, însă nu scria nimic, fapt care mi-a stârnit mai mult interesul. Fără să stau prea mult pe gânduri, am deschis plicul și am descoperit o scrisoare de dragoste al cărei conținut îl redau mai jos:
„Draga mea iubită,
Mi-e foarte dor de tine și mi-aș dori din tot sufletul să ne revedem!
Mi-e dor de clipele când ne plimbam toamna pe aleile înguste dintre castani. Tu admirai spectacolul de culori și sunete, iar eu te priveam cum te jucai, asemeni unui copil, printre frunzele căzute. Îți plăcea atât de mult foșnetul lor!
De fiecare dată îmi spuneai entuziasmată: „Știi, fiecare frunză are povestea sa. Trebuie doar să o privești cu atenție, să o simți și să o lași să-ți vorbească. Ea ți se va deschide bucuroasă asemeni unei cărți ce așteaptă să-i descoperi tainele ascunse printre paginile uitate de vreme.”
Mi-e dor de iernile petrecute la gura sobei printre povești din alte timpuri, de trântele prin zăpadă și de alunecările tale spectaculoase pe gheață care te enervau la culme, dar care reușeau atât de bine să te facă să mai cobori un pic din lumea gândurilor în care te aflai mai tot timpul.
Mi-e dor de primăverile senine în care mă luai la braț și mergeam împreună agale prin oraș. Ochii tăi își îndreptau privirile către castanii înfloriți, apoi se înălțau tot mai sus către cer. Aveai atâta lumină în priviri! Te urmăream amuzându-mă de felul tău copilăros de a te bucura și de a fi surprinsă chiar și de norii care păreau că te invită la un joc de-a ghicitul chipurilor. Îmi spuneai: „Uite! Vezi norul acela? Seamănă cu un delfin. Ooo! Nu! Acum seamănă cu un balon mare. Cât de repede se schimbă!...”
Mi-e dor de serile de vară petrecute în mijlocul naturii, când te descălțai și pășeai cu sfială prin iarbă, apoi îmbrățișai fiecare copac, spunându-mi: „Știi că fiecare copac are povestea sa?” Știam, bineînțeles că știam, dar voiam să te-aud pe tine și, Doamne, cu cât entuziasm o spuneai!
Cândva erai îndrăgostită de mine, mă iubeai și mă priveai cu încredere, cu optimism, cu pasiune, însă, cu timpul, ți-ai închis inima și te-ai ascuns. Cu cât încercam să-ți vorbesc, cu atât mai mult te îndepărtai. Ai ales să negi, să respingi, să fugi, să uiți.
Iubito, mi-aș dori să-ți văd din nou privirea senină, să-ți ascult râsetele care-mi colorau zilele, să mă amuz de micile gafe pe care le faci din neatenție, să te-mbrățișez atunci când te simți singură și neajutorată, să-ți sărut fruntea când mă privești cu insistență și îmi pui întrebări „întrebătoare” care au o logică doar de tine știută și, cel mai mult, mi-aș dori ca atunci când te pierzi în copilărie, să te iau de mână și să alergăm împreună printre zilele ce vor urma de-acum încolo.
Cu drag,
Cineva care te știe dinainte de a te naște
și care îți va rămâne alături pentru o eternitate întreagă
P.S. Dacă încă nu ți-ai dat seama, pe plic ar fi trebuit să scrie așa:
Azi poștașul mi-a adus o scrisoare. Azi poștașul mi-a bătut la poarta sufletului, iar inima mea s-a bucurat. Azi am dansat cu Viața prin foșnetul frunzelor, printre picăturile de ploaie, printre zâmbete și amintiri, în ritmuri de acordeon. Azi mi-am amintit adresa corectă și m-am întors în inimă.
(IL POSTINO - POSTMAN - MI MANCHERAI - Romantic Italian accordion film mu... )
( imagine preluată e la link-ul http://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/imagini-vise-de-copii-vedeti-ce-a-reusit-un-fotograf-sa-realizeze--100285.html )
Era zarvă mare printre prichindei. Fiecare dorea să vorbească și să se facă auzit, mai ales că printre copii se aflau și colegi noi care aveau atâtea de spus!
Educatoarea știa că pentru a readuce liniștea în sala de grupă și pentru a le capta atenția tuturor pentru activitatea care urma să se desfășoare, ar fi trebuit să găsească urgent o soluție salvatoare.
-Copii, am o surpriză pentru voi.
-Unde? Unde? Unde e surpriza? Întrebară toți în cor, cercetând din priviri întreaga sală de grupă.Poate, poate se ascunde ceva pe undeva. Cine știe?
-E altfel de surpriză. Nu se vede cu ochiul liber.
-Aaa! E invizibilă? Spuse un puști de vreo 6 anișori sărind de pe un picior pe altul. Yupiii! Îmi plac misterele! Haideți, copii, în acțiune! Să căutăm surpriza invizibilă.
-N-o veți găsi! Dacă veți fi atenți, veți afla despre ce este vorba. Surpriza mea este, de fapt, un joc pe care nu l-ați mai jucat niciodată până acum și care se numește VISUL.
Știți cu toții că seara după ce vă rugați la Doamne - Doamne și la îngerașii noștri, mergeți la culcare. După ce închideți ochișorii, moș Ene, cel care vine pe la gene, vă duce în lumea minunată a viselor. Vă amintiți că zilele trecute am discutat despre visele voastre? V-am spus atunci că toți visăm, chiar dacă unii dintre noi nu ne amintim ce am visat. Am mai discutat și despre faptul că fiecare dintre noi are visul său. Dacă sunt doi frați care dorm în același pat, nu înseamnă că visează la fel, nu-i așa?Unul visează ceva, celălalt altceva...
Să revenim însă la ale noastre. Ce este necesar să facem pentru a putea visa?
-Să dormim.
-Așa este. În jocul nostru, însă noi ne vom preface doar că dormim și vom visa împreună. Adică vom avea un singur vis. Interesant, nu-i așa?
-Cum adică un singur vis? Întrebă o fetiță cu ochii migdalați.
-Un vis comun în care veți apărea toți.
-Chiar și dumneavoastră?
-Chiar și eu. De ce nu?
Deci, ce v-ar plăcea să visați?
A urmat o avalanșă de răspunsuri care mai de care mai diferite și mai trăznite. Unul voia să conducă o motoretă, altul să dăruiască un buchet de flori unei colege, doi voiau să conducă o mașină, unii doreau să se uite la desene animate, o fetiță voia să facă echitație, etc...
După ce a reușit să-i facă să vorbească pe rând, educatoarea a notat cu mare atenție răspunsurile în agenda sa, le-a citit cu voce tare, a stat un pic pe gânduri, încercând să găsească un punct comun care să aducă împreună toți copiii. Aceasta știa că are o sarcină destul de dificilă pentru că scenariul trebuia să fie creat astfel încât fiecare dintre micuții preșcolari să aibă câte un rol într-un vis în care bucuria, prietenia, voia bună și armonia erau ingredientele principale. După câteva momente de reflecție s-a dat start jocului. Nerăbdători, copiii au închis ochii, iar educatoarea a început povestea:
„Este o zi frumoasă de toamnă. Vremea e călduță. Adie un pic vântul, iar pe cer
câțiva nori jucăuși tocmai și-au făcut apariția.”
-Plouă? Întrebă curios un copil.
-Nu. Nicidecum. Norișorii zburdă pe cer. Au doar chef de joacă și atât.
-Ce bine! Nu-mi place ploaia. Mă udă și răcesc.
-Mie-mi place! Mie-mi place! Spuse entuziasmat alt băiețel. Când plouă ies afară și sar în bălți. Doamnaaa! Să știți că odată am băut picături de ploaie. Am scos limba și am stat așa să-mi plouă în gură. completă copilul, gesticulând pentru a demonstra cele spuse.
-Vom discuta altă dată și despre asta, însă acum haideți să continuăm visul nostru fără să-l mai întrerupem!
„Este ziua Albei-ca Zăpada, iar piticii dau o petrecere mare în cinstea sa. Aceștia au fost invitat toți copiii de la grădiniță în căsuța lor din pădure.
Gheorghiță s-a hotărât să meargă la petrecere cu motoreta sa cea nouă. El conduce cu atenție și fără viteză prea mare pentru că nu vrea să lovească vreun iepuraș, vreun arici sau cine știe ce altă viețuitoare aflată în drumul spre căsuța piticilor.
Maria vine călare pe căluțul său roz pe care-l cheamă Amadeus. A luat-o și pe Alina.
-Dii, Amadeus! spune Maria. Fugi ca vântul și ca gândul! Du-ne repede în pădurea din poveste!
Observând zâmbetul Mariei, educatoarea își aduse aminte de băiețelul său pe care-l privea
noaptea când dormea, iar uneori zâmbea prin somn. Se întâmpla câteodată ca acesta să se trezească în hohote de râs și bineînțeles s-o întrebe curios dacă știe ce a visat fiindcă el nu-și aduce aminte și chiar și-ar dori să afle de ce a râs cu așa poftă. De parcă mama ar fi trebuit să le cunoască pe toate...
Hmm! Mai bine ar fi să continui povestea, gândi educatoarea. Altfel, copiii se vor trezi și visul se va termina prea devreme. Oare cine mai e pe listă? Aaa! Petruț. Buun! Să mergem mai departe!
„Petruț a ajuns demult la căsuța piticilor și așteaptă să vină și ceilalți. Ca să nu se plictisească, el se uită împreună cu Nicoleta la desene animate. Adelina repetă o melodie pe care ar dori să i-o cânte Albei-ca Zăpada. Iulică se dă în leagăn cu sora lui mai mică. Marius conduce un camion. Alături de el este Adrian. Ar dori și el să șofeze, însă a hotărât împreună cu colegul său că va conduce camionul când se vor întoarce de la petrecere. Astfel vor fi amândoi mulțumiți.
Iată că a venit și Dănuț cu un buchet mare de flori pe care-l va dărui sărbătoritei. Bineînțeles că i-a pregătit și o dedicație muzicală, căci doar el e trubadurul grupei noastre care zi de zi ne încântă cu câte un moment muzical. (...)”
Fiecare copil era atent să-și audă numele. Toți erau fericiți. Cu ochișorii închiși zâmbeau și trăiau împreună un vis frumos.
Tocmai când petrecerea era în toi, educatoarea se trezi privită insistent de doi ochi mari și pătrunzători:
-Doamna! Dumneavoastră ce visați când erați mică?
O avalanșă de amintiri începură să-i ruleze prin minte cu o viteză extraordinară. Își aminti că uneori visa că zboară departe... atât de departe încât vedea planeta de sus și i se făcea frică. Alteori se visa plutind în derivă prin Univers. Era atât de rece acolo printre aștri! Se întâmpla să se viseze desculță, mergând pe cărări care se înfundau. De fiecare dată o lua de la capăt pe alte drumuri, căutând ceva ce nici ea nu știa.
Cele mai frumoase vise erau cele în care putea să leviteze, fără să se depărteze însă prea mult de pământ. Când se trezea era foarte dezamăgită că totul nu fusese decât un vis și încercând să vadă dacă nu cumva ar putea să-l transforme în realitate, își lua avânt și sărea din pat, sperând din toată inima că ar putea pluti măcar vreo câteva secunde. De fiecare dată acțiunea se finaliza cu o bătaie în țevile caloriferelor de la vecinii de la etajul de dedesubt și cu vreo câteva înjurături de rigoare pentru pedepsirea infracțiunii de a le „zgâlțâna” lustra acestora din toate încheieturile și de a le deranja tavanul plicitisit care avea nevoie uneori de câte o zdruncinătură zdravănă să-și revină. Cu toate astea, reproșurile vecinilor n-o afectau prea mult, fapt pentru care de câte ori avea acel vis, se repetau și tentativele de „zbor”. După ce eșua, ca să-și ridice moralul, se urca pe șifonier și stătea întinsă pe burtă, privind la pătratele de pe covorul din dormitor, mulțumită că avea o viziune de ansamblu asupra întregii camere. Când se deschidea ușa brusc, pentru a nu fi prinsă, a încercat diverse variante: se prăbușea direct în pat asemeni unei păsări rănite în zbor, se ghemuia și se dădea jos încet, strecurându-se tiptil și sperând că va scăpa basma curată sau, varianta de criză, făcea pe moarta, lipindu-se de perete ca și cum ar fi făcut parte din el și nu vedea, nu auzea, nu răspundea și nici măcar nu respira... prea tare. Ce urma după aceste peripeții, e lesne de înțeles... Cu toate astea, nu a renunțat la experimentarea „zborului”, sau mai bine spus a „prăbușirilor”, luând-o de la capăt ori de câte ori era nevoie, până într-o bună zi când a avut surpriza neplăcută de a vedea că deasupra
șifonierului erau depozitate diverse lucruri.
După o luptă acerbă, mama ieșise, în sfârșit, învingătoare. Putea să iasă liniștită pe scară fără a mai fi apostrofată de vecinii prea serioși și fără chef de glume de la etajul al II-lea.
-Doamna, răspundeți, vă rog! Ce visați???întrebă copilul curios.
-Visam frumos, așa ca și voi. O să-ți povestesc altă dată, când vom discuta din nou despre vise. răspunse educatoarea, pregătindu-se să anunțe activitatea care urma să se desfășoare .
În aceeași zi, după o scurtă perioadă de timp, în curtea grădiniței, Petruț și Adrian se jucau de-a prinse-lea.
-Hai să ne jucăm de-a visul! spuse Adrian.
-Nu putem. N-avem povestitor. Eu nu știu să povestesc. Îi răspunse celălalt copil continuând să alerge și să strige: „Prinde-mă! Prinde-mă!”
Observându-i în tăcere, educatoarea auzi cuvintele copilului, zâmbi și își dădu seama că viața îi oferi din nou daruri minunate. De data asta, lecția fusese despre rolul esențial pe care îl poate avea un povestitor în crearea unui vis comun în care cuvinte precum „accident”, „violență”, „teroare”, etc. nu au ce căuta într-o lume a iubirii și a compasiunii, unde e loc pentru toți, indiferent de rolul pe care fiecare alege să-l interpreteze. Atâta timp cât există un povestitor care să vadă legăturile subtile dintre oameni și care să creeze, atunci când este necesar, chiar și un pod între prăpastii, „imposibilul” se transformă în posibilități infinite.
***
Vrei să faci parte dintr-un vis frumos?
Închide ochii și deschide-ți inima!
Vei curge prin vis asemeni unui izvor limpede care-și susură cu drag povestea minunată. Visează, trăiește, zâmbește, apoi trezește-te și împărtășește celor din jur darurile cu care Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, te-a binecuvântat. Caută povestitorul din tine și cere-i Domnului să-ți vină în ajutor pentru a-ți crea povestea aici și acum.
Dacă nu te consideri prea talentat în arta povestitului, rămâi cu inima deschisă și păstrează-ți credința vie că Dumnezeu va trimite la momentul potrivit un povestitor ce te va ajuta să pășești într-un un vis care-ți va permite să-ți deschizi aripile și să te înalți încrezător spre cel care ai fost menit să fii
dintotdeauna. Îndrăznește să zbori și vei vedea că multe posibilități se vor ivi în viața ta. Cu toate astea, rămâi bine ancorat în realitate, căci dacă se va întâmpla ca vreo ușă să se deschidă prea brusc și să te ia prin surprindere, să nu te sperii. Alege să-ți asumi responsabilitatea pentru tot ceea ce gândești, ce simți, ce vorbești, ce faci în fiecare moment și amintește-ți să fii recunoscător pentru că azi ți s-a oferit șansa de a scrie încă o pagină în cartea vieții tale.
( Randi - Visator (Official Video) by Famous Production)
.jpg)
