EȘTI FRUMOASĂ, FEMEIE!

(imagine preluată de la: https://arzigazu.ro/citat/6818/fericirea...)

            Cândva, tânărul i-a șoptit fetei că e frumoasă, dar ea nu se vedea astfel.

Pentru ea, frumusețea nu putea fi găsită într-un chip de păpușă, într-un corp suplu, ci era în ochii senini, în inimile iubitoare, în brațele deschise pentru a-i îmbrățișa pe cei dragi, în palmele împreunate spre rugăciune. Ea știa că era pe departe de a fi frumoasă cu adevărat...

          Într-o noapte, cel iubit i-a spus tinerei: „NOAPTEA, fiecare FEMEIE E FRUMOASĂ. Pentru mine e totuna. Nu îmi pasă.”

Ea l-a ascultat și s-a întristat. Tristețea nu era doar pentru ea, ci și pentru suferința lui care se ascundea dincolo de cuvintele dureroase cu care-i biciuia pe cei iubiți...

             Într-o bună zi, iubirea i-a șoptit cu blândețe tinerei: ORICE FEMEIE E FRUMOASĂ!
De atunci, inima sa le cântă altor suflete întristate care au uitat să-și privească inimile în oglinda iubirii:

Ești frumoasă, femeie! Să ții minte asta!

Fie că ești  copilă, puștoaică, iubită, soție, mamă, mătușă, ori bunică, EȘTI FRUMOASĂ!

 Ești minunată, femeie!

Te îmbrățișez cu drag! 

                        Iar tu, bărbatule, să-ți amintești că: 

 

(♥♥♥Anastasia Lazariuc- Orice femeie e frumoasă♥♥♥ - https://www.youtube.com/watch?v=HhC7EYQ-GIw)

LUMÂNAREA

(imagine preluat de la:http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/lumanarile-cultul-crestin-96344.html)

„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.     

                                                                       Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)

            A fost odată un tânăr care colinda lumea-n lung și-n lat, căutând răspunsuri despre Dumnezeu, despre existența omului, despre iubire, despre scopul vieții noastre pe pământ și despre multe alte lucruri folositoare sufletului.

                Ajuns într-un sătuc de munte, el a aflat că printre oamenii acelui loc trăia un bătrân înțelept care, prin puterea Lui Dumnezeu, ajutase pe mulți rătăcitori să-și îndrepte căile, așa că s-a hotărât să meargă la dânsul, sperând ca acesta îi va oferi un sfat privind căutările sale de până atunci.

           Astfel că tânărul, odată ajuns la înțelept, i-a pus acestuia o întrebare care de multă vreme nu-i dădea pace:

- Oare Dumnezeu ne iubește cu adevărat?

-Desigur! Ne iubește atât de mult!!! Doar că uneori suntem orbi și nesimțitori.
A răspuns bătrânul cu privirea senină asemeni cerului de vară.

- Hmm! Eu nu cred!  Dacă ne iubește de ce permite să se întâmple atâta rău în lume? Atâtea războaie, suferință, durere...Dacă ne iubește de ce nu arată asta simplu și clar, ca să putem înțelege? Orice părinte își arată iubirea sa față de copii,  dar El nici măcar nu ne vorbește. E atât de departe de noi!!!

Unii spun că în tăcere ne poate vorbi. Cu toate astea, am practicat și eu tăcerea, am meditat, m-am rugat, dar nu l-am auzit niciodată, deși mereu am cerut semne de la El. A făcut atâtea minuni de-a lungul timpului! Ar fi putut să îmi vorbească măcar o dată și m-aș fi liniștit.

 Am citit și Biblia ca să aflu cheia prin care să mă apropii de El, dar viața m-a făcut să înțeleg că acest Creator al tuturor poate fi atât de crud și de nepăsător față de suferințele noastre! Uneori mă gândesc că acel Dumnezeu iubitor și drept, prezentat de înaintașii noștri a fost doar imaginația acestora și le dau dreptate oamenilor de știință care vorbesc despre existența unei energii primordiale, unei surse zero, unei matrici energetice de la care pornește tot.

         Bătrânul i-a privit ochii tulburați de întunericul necredinței și al deznădejdii, apoi a zâmbit și i-a spus cu blândețe:

-        E timpul să-mi fac rugăciunile. Vino cu mine! Ne-am putea ruga împreună.

-        Mai bine nu, bătrâne. Te voi aștepta aici. Nu mă mai rog de multă vreme.

-        Înțeleg. Nu te vei ruga, dar însoțește-mă și poate vei afla apoi răspunsurile pe care le cauți.
Cei doi au intrat într-o cameră întunecată.

-        Nu am lumină aici. L-a atenționat bătrânul pe bărbat, apucându-l de braț și mergând încet împreună cu acesta, vreo câțiva pași, după care s-a oprit și a spus:

-        Așteaptă-mă aici! Eu voi merge un pic mai în față.

-        Și stăm în întuneric?

-         Deocamdată da. Prima rugăciune durează cam zece minute. Pe aceasta o spun mereu pe întuneric. După ce o voi termina, vom avea și lumină. Dacă vrei, te poți ruga și tu în gând.

 Apoi s-a depărtat, lăsându-l pe tânăr în mijlocul camerei.

 După zece-cincisprezece minute, bătrânul a aprins o lumânare, continuând să se roage în cea mai adâncă tăcere. După alte câteva minute a mai aprins trei lumânări și s-a rugat iar. Tot așa a ținut-o până când și-a terminat rugăciunile, timp în care tânărul îl privea cu atenție, crezând că era un ritual anume în toate acele lucruri.

          Primele minute i s-au părut acestuia o veșnicie căci întunericul și tăcerea erau atât de apăsătoare!

 Bărbatul a simțit că venise momentul să-și amintească și el o rugăciune. Astfel, a început să zică în gând Rugăciunea Domnească și, dintr-o dată, o căldură stranie, pe care n-o  mai simțise până atunci, l-a cuprins din creștetul capului și până în tălpi. Era o căldură mângâietoare care îi îmbrăca trupul, îmbrățișându-i fiecare celulă și sărutându-i inima îndurerată de negrele gânduri. Era o căldură venită parcă dintr-o liniște primordială și dintr-un izvor nesecat de iubire.

Când prima lumânare a fost aprinsă, el a văzut că bătrânul stătea în genunchi, în fața unor icoane și se ruga în tăcere. Imaginea, însă, nu era destul de clară, iar tânărul nu a putut să vadă prea bine sfinții reprezentați de acele icoane. Camera era foarte mare iar întunericul părea greu de învins.

 Cu cât bătrânul aprindea mai multe lumânări, cu atât mai mult se lumina camera, astfel încât bărbatul i-a văzut în icoane pe Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Sfânții  Arhangheli Mihail și Gavril și alți sfinți pe care tânărul nu-i cunoștea. În mijlocul acestora era o icoană mare a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe.

     Privind icoanele, tânărul și-a amintit de părinții săi, de copilărie, de Sfânta Biserică unde mergea mereu alături de mama lui când era mic, de duhovnicul său care, asemeni unui tată iubitor, îl privea cu blândețe și îi dădea sfaturi minunate. Uneori îl mângâia pe creștet, lăudându-l, alteori îl dojenea, dar pe toate acestea, el făcea cu iubire și cu înțelepciune.

-Doamne, ce bine era atunci! Cât de frumoși erau oamenii și cât de mult știau să iubească! gândi bărbatul.

         Dintr-odată zeci de gânduri au început să-și țese plasa în mintea acestuia, însă au fost întrerupte de vocea caldă a bătrânului:

- Să mergem! Te invit la cină, apoi o să vorbim pe îndelete despre ceea ce dorești.

            După ce au mâncat, cei doi au început discuția:

-        Spune-mi, ce ai simțit în timp ce mă rugam? A întrebat bătrânul.

-        La început m-am simțit mic și neajutorat în întuneric. Mi s-a părut că a trecut atât de greu timpul! Apoi, când  am văzut prima lumânare aprinsă, mi-am dat seama că, deși aceasta poate părea firavă și neînsemnată, totuși are o putere specială căci flacăra sa poate străpunge întunericul.

Bătrânul a zâmbit, bucurându-se de cele auzite, apoi continuă:

-         Știi, dragul meu, omul e asemeni unei lumânări. Dumnezeu aprinde flacăra vieții în noi, dăruindu-ne Duhul Sfânt care ne luminează calea printre ceilalți.

            Cât de frumos și lin ard unele flăcări și cât de  gălăgios ard altele, făcând scântei! Noi le aprindem pe fiecare dintre acestea,  așa cum Părintele nostru ceresc  aprinde duhul sfânt în fiecare om, atunci când vine momentul potrivit.

               Sunt lumânări care au flăcările clare și cresc în înălțime. Tot astfel, sunt și oameni care se îngrijesc mereu ca să aibă gânduri frumoase față de semenii lor și inima curată. Aceștia au o voință puternică, stăruind în credință, nu se lasă influențați de lume, nici nu se bucură prea mult atunci când sunt lăudați și nici nu se întristează atunci când sunt batjocoriți, cunoscând deșertăciunea lumii acesteia. Ei slăvesc pe Dumnezeu prin felul lor de-a fi, de a vorbi, de a se comporta cu ei înșiși și cu lumea din jurul lor.

          Alte lumânări au flacările atât de mici și de firave încât par mereu că s-ar stinge. Ele sunt asemeni oamenilor care își pierd repede credința, care se lasă cuprinși de duhul tristeții, al deznădejdii și al însingurării. Aceștia nu pot primi Cuvântul Adevărului pentru că au inimile împietrite.

             Unele lumânări au flăcările tremurătoare și fumegăie mult. Asemeni acestora, există oameni în inimile cărora se duc lupte puternice între a merge pe calea cea bună și a face după propriul plac, neținând cont de voința divină. Ei cunosc poruncile dumnezeiești și cuvântul Evangheliei, și-ar dori să le împlinească dar pun mai mult preț pe cele trecătoare: slava deșartă, dragostea pătimașă, iubirea de arginți și alte patimi care înlănțuie cu lanțuri grele atât trupul cât și sufletul.

          La alte lumânări poți vedea cum flăcările par să danseze. Tot la fel dansează prin viață oamenii care au învățat ce înseamnă recunoștința. Deși cunosc suferința, ei aleg să primească și să accepte cu inima deschisă tot ceea ce vine în viața lor, indiferent de forma pe care o îmbracă. Aceștia pășesc încrezători printre „obstacolele” întâlnite pe cale și sunt cu adevărat fericiți pentru că ei știu că la cârma corabiei lor este Dumnezeu, iar de se va întâmpla ca aceasta să se scufunde va fi doar pentru ca Hristos să-i ia de mână și să-i ajute să meargă neînfricați printre valurile vieții.   

         Unele lumânări curg și valuri întregi de ceară fierbinte picură pe pereții lor. Acelea sunt asemeni oamenilor care varsă lacrimi pentru întreaga omenire. Ei sunt oamenii compasiunii și ai iubirii necondiționate, rugându-se pentru ca semenii lor să deschidă ochii, să vadă adevărul și să învețe să trăiască în iubire, înțelepciune și pace. Aceștia se bucură din suflet pentru fericirea tuturor, dar totodată poartă în inimi durerea lumii întregi.

            Indiferent de felul cum arde, orice lumânare poate sparge întunericul. Tot la fel, orice om, indiferent de patimile cu care se luptă, poate primi mântuirea sufletului.
Dumnezeu ne iubește pe toți la fel, fără a face vreo deosebire și, în Perfecțiunea Sa, are pregătit planul Său Divin pentru fiecare dintre noi.

            De obicei, mintea omenească ne împinge să ne judecăm semenii și, fără să ne dăm seama să ne credem mai buni decât ei, privindu-i ca pe niște suflete rătăcite și întunecate, care și-au pierdut calea spre mântuire. Astfel, în loc să ne rugăm pentru ei, ca să primească Lumina Cunoașterii, începem să le dăm sfaturi care, chiar dacă sunt din adâncul inimii și cu cele mai bune intenții, uneori pot face mai mult rău decât bine.

Noi credem că Dumnezeu iubește doar drepții, nu și păcătoșii, însă habar n-avem cât de mult își iubește păstorul oile rătăcite. El nu are liniște și nici odihnă știind că acestea ar putea cădea pradă lupilor.  Așa cum spunea cândva un mare păstor de suflete:  „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu” (părintele Arsenie Boca) 

-        Frumoase și înțelepte cuvinte ai rostit, bătrâne! Cu toate astea, eu nu înțeleg de ce nu pot simți dragostea Lui toți oamenii. Oare nu toți suntem copiii Lui? De ce doar câțiva oameni pot avea stări înălțătoare, bucurându-se de iubirea Sa fără de margini iar alții se zbat în întuneric, fără să primească un semn? Doar unii sunt aleșii Săi?

-         El e mereu alături de fiecare dintre noi și ne iubește nespus de mult, însă păcatele noastre nu ne lasă să-L vedem. El nu ne abandonează așa cum cred unii și niciodată nu pierdem iubirea Lui, doar că suntem orbi și n-o  vedem, avem inimile închise și nesimțitoare, ne întoarcem cu spatele la El. Și oare cum L-am putea  vedea de vreme ce ochii noștri sunt ațintiți la spectacolul deșertăciunilor lumii acesteia? „Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.” a spus Iisus în cea de-a șasea fericire. El ne-a transmis că toți cei care-L caută pe Dumnezeu să-și curețe inimile de patimi și de tot felul de  dorințe deșarte.

Dragul meu, privește aceste două lumânări! Care e diferența dintre ele? Întrebă înțeleptul.

-        Una este dreaptă, alta e încovoiată. Răspunse zâmbind tânărul, încercând să înțeleagă rostul acelei întrebări.

-        De ce crezi că s-a îndoit cea de-a doua lumânare?

-        Poate pentru că nu a fost ținută în condiții bune.  O fi stat la căldură și astfel s-a strâmbat.

-        Uneori lumânarea rămâne dreaptă, alteori se îndoaie. continuă bătrânul. Așa cum ai spus, ea se îndoaie din cauza căldurii.

Tot la fel și omul își poate întina mintea și inima din cauza patimilor. Atunci, nu-l mai poate vedea pe Dumnezeu, care este în permanență alături de fiecare dintre noi,  așteptând răbdător momentul potrivit pentru a ne modela sufletele.

Dacă vrei să îndrepți o lumânare și ești înțelept, te vei gândi că se poate rupe dacă nu e moale. Astfel o vei încălzi mai întâi, ca să devină maleabilă. Abia atunci o poți îndrepta fără să-i faci rău.

   Tot la fel, cu nemăsurata Sa Înțelepciune și nemărginita Iubire, Dumnezeu încălzește mai întâi inima omului. El permite ca aceasta să se topească puțin câte puțin apoi începe să o modeleze.

    Se întâmplă să  ne închidem inimile în fața suferinței. Ne ridicăm ziduri de apărare, crezând că astfel ne este mai bine. Mai târziu ne dăm seama că a-ți păstra inima deschisă și a fi vulnerabil înseamnă, de fapt, a fi puternic cu adevărat. Însă, dragul meu, să ții minte că a-ți deschide inima nu înseamnă neapărat și a-ți deschide gura pentru că uneori tăcerea poate vorbi mult mai mult despre iubire decât orice cuvânt.

Cu toate astea, Dumnezeu, asemeni unui tată iubitor și grijuliu, nu încălzește prea tare inima omului ca să nu se strâmbe, așa cum un părinte nu-și alintă prea mult copilul ca să nu capete nărav, ci îl crește cu dragoste și cu înțelepciune.

Tatăl nostru ne arată marea Lui iubire atunci când vine momentul potrivit și atât cât știe El că putem suporta, fără să ne strâmbăm credința. Astfel, ne pregătește ușor, ușor,  pentru a primi în inimile noastre dragostea-I fără de margini. Se poate întâmpla ca să ne apară în minte gânduri de trufie, să credem că merităm toate acestea, însă tot ce avem de făcut este să-I primim iubirea smeriți, fără să ne temem că vom deveni mândri, ci  să înțelegem că există această posibilitate ca trufia să ne apară prin gândurile noastre, să ne cunoaștem limitele, să ne analizăm pe noi înșine și nu pe ceilalți,  iar când mândria vrea să-și planteze sămânța în inimile noastre, să nu o udăm, ci să o lăsăm să se usuce. Nu ne va reuși din prima încercare și nici din a doua, însă important este să nu deznădăjduim, să nu ne pierdem încrederea în bunăvoința Tatălui nostru, ci să ne recunoaștem greșelile, să ne ridicăm după fiecare cădere și să mergem mai departe cu credința că vom învinge orice ispită. Drumul este greu și anevoios. Trecem prin strâmtoarea despătimirii, apoi urcăm din greu muntele pentru a primi cununa virtuților, atât de necesară mântuirii sufletelor noastre.

         Tânărul  ascultă cu atenție vorbele înțeleptului, apoi îi spuse acestuia:

-        Am înțeles că la căldură se poate strâmba o lumânare și tot la căldură se poate îndrepta. Noi, ca oameni, cum ne putem da seama când avem parte de căldura cea bună care ne îndreaptă și când suntem expuși  riscului de a ne îndoi?

-         Căldura care ne poate strâmba este flacăra patimilor. Aceasta ne arde și ne macină sufletele, făcându-le să se zbată în iadul deznădejdii. Ea ne oferă plăceri de moment, dar este urmată de suferință și durere.

Cealaltă căldură este flacăra iubirii dumnezeiești care ne oferă nectarul nepieritor al dragostei desăvârșite. Simțind această iubire vindecătoare și binecuvântată, inima omului se  deschide asemeni unei flori și astfel începe să-și amintească de paradisul pierdut. Cu credință, cu nădejde și cu dragoste, omul se lasă condus de voia Tatălui pe drumul despătimirii, apoi pe cel al virtuților, al îndumnezeirii. Și chiar dacă se va întâmpla ca acesta să rămână blocat și să nu mai poată face niciun pas înainte, Dumnezeu va veni să-și întâmpine „fiul rătăcitor”, îl va îmbrățișa cu drag și-l va conduce înapoi acasă.

           Dragul meu, să ții minte că acea căldură care strâmbă sufletele ne face să fim neliniștiți și cuprinși de griji, dar căldura care ne îndreaptă ne aduce în inimile nostre pace și liniște! Sufletul aparține cerului și e veșnic iar trupul e al pământului, fiind trecător, asemeni lumânării care se consumă pe măsură ce flacăra sa arde tot mai mult. De aceea e bine să ne aducem mereu aminte că suntem, pe de o parte, fii ai divinității și, pe de altă parte, copii ai umanității care trăiesc pe pământ într-un timp limitat pe care ar fi frumos să-l folosim așa cum se cuvine.

Înfrânează-ți poftele, cercetează-ți cu atenție gândurile și simțirile, păstrându-le doar pe cele care vin întru Hristos, iubește oamenii și acceptă-i așa cum sunt, fără să-i judeci, păstrează-ți conștiința curată și astfel vei rămâne drept. Deasemenea, amintește-ți să rămâi smerit și să nu te lauzi cu lumina flăcării tale, căci așa cum o lumânare nu se minunează de strălucirea sa pentru că ea știe că n-ar fi luminat nicicând dacă nu ar fi fost aprinsă de altcineva, tot așa și tu să fii conștient că gândurile, cuvintele și faptele tale cele bune vin datorită  Duhului Sfânt pe care l-ai primit de la Dumnezeu. Tatăl e cel care concepe creația, Fiul ascultă și face voia Tatălui, iar Duhul Sfânt desăvârșește. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.  (Efeseni 2:89) Duhul Sfânt este cel care te „curăță de toate întinăciunile”, mângâindu-ți durerile, călăuzindu-te în Adevăr și sprijinindu-te în calea ta spre desăvârșire, așa că păstrează-l ca pe cea mai de preț comoară!

-Mulțumesc, bătrâne pentru sfaturile dumitale spuse din adâncul inimi! Cu siguranță că îmi vor fi de folos în viață. Totuși, eu aș mai avea o nelămurire: Există oameni virtuoși, credincioși și drepți, dar cu toate astea, ei cad în grele ispite și își revin foarte greu. De ce Dumnezeu permite ca astfel de lucruri să se întâmple? Dacă i-ar iubi, oare nu ar trebui să-i ajute, să le împiedice căderea? Oare un părinte care își iubește copilul îl lasă să cadă și să se lovească sau îi arată drumul corect?

- Dragul meu, să știi că Dumnezeu ne învață cum să mergem pe Calea cea Dreaptă prin Cuvintele din Sfânta Scriptură. Dacă citim Sfintele Evanghelii, cărțile sfinților noștri părinți și dacă mergem la Sfânta Biserică, atunci ne vom păstra calea fără să ne abatem de la ea. Desigur că se întâmplă și accidente. Vom cădea, dar ne vom ridica și vom merge mai departe fără să ne descurajăm căci uneori e nevoie de anumite condiții grele ca sufletul să poată vedea drumul spre Dumnezeu. Așa cum câteodată nu poți vedea lumina până când nu ai cunoscut întunericul, nu poți trăi în rai până nu simți iadul, tot așa nu poți fi drept până când nu ai cunoscut ce înseamnă să fii strâmb și nu poți simți Iubirea Lui nesfârșită până când nu treci prin chinul deznădejdii, al abandonului, al însingurării.           

     Prietene drag, în drumul tău vor apărea mulți lupi în haine de păstori, care vor păcăli pe cei naivi, spunându-le diverse lucruri ca să le piardă sufletele. Vei întâlni poate maeștri autoproclamați care te vor învăța că meditația îți poate oferi stări mistice prin care te vei cunoaște pe tine însuți, cunoscându-L astfel și pe Dumnezeu; poate vei afla și alte lucruri despre geometria sacră, despre înălțare, despre capacități paranormale precum clarviziune, clarvedere, clarsimțire, chiar și despre comunicarea cu ființe extraterestre. Vei întâlni poate vindecători prin puterea minții, sau maeștri reiki, bioenergeticieni, aceștia făcând așa-zisele „curățări” prin care te pot vindeca de orice boală.  Poate vei cunoaște și maeștri ai iubirii tantrice sau chiar maeștri care se cred „eliberați”, însă tu să fii cu băgare de seamă la toate aceste păgânisme pentru că toți aceștia aparțin întunericului și nu lucrează cu forțele binelui. E de ajuns să le vezi stilul de viață și vei putea înțelege cât de înlănțuiți pot fi aceștia de cele lumești, stricăcioase și trecătoare. Tu să cercetezi Scripturile ca să te poți apropia de  Mântuitorul nostru și să rămâi  în iubirea Lui și în ascultare față de poruncile dumnezeiești! 

Unii îți vor spune că sunt lucrători în lumină și că pot ajuta lumea să iasă din întuneric. Deși aceștia par să aibă un scop nobil, sunt conduși de mândrie și trufie crezând că pot canaliza lumina după bunul lor plac. Doar asta a gândit și Lucifer înainte să cadă. Tot mândria l-a făcut să creadă că are lumină proprie. Așa că lasă lucrătorii luminii cu treburile lor, roagă-te doar pentru aceștia căci ei nu știu ce fac, și pe cine slujesc cu adevărat, iar tu, dragul meu, să rămâi un lucrător al Cuvântului Adevărului și al Iubirii!   Primește-L pe Hristos în inima ta și El îți va aminti mereu că drumul spre adevărata mântuire întotdeauna va trece prin rugăciune, prin  iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri. El, Cel Unul Născut, născându-se într-o iesle sărăcăcioasă și trăind simplu, ne-a învățat să fim smeriți și să nu căutăm bogățiile lumii acesteia care sunt pieritoare. Tot El ne-a învățat ce înseamnă ascultarea deplină, căci s-a supus și legii omenești și celei divine. Ascultător și iubitor, Iisus Hristos a avut răbdare să împlinească Planul Tatălui, fără a se gândi vreodată să-și facă voia proprie. Chiar și atunci când vindeca, niciodată nu se lăuda că El fusese cel care vindecase, asemeni „falșilor vindecători” din zilele noastre, ci îi întreba pe cei bolnavi dacă aceștia credeau în Dumnezeu. După ce primea răspuns, El le spunea: „Credința ta te-a vindecat!” Și îi învăța pe aceștia să nu mai păcătuiască.                   

           Dacă rostul unei lumânări e să ardă și să lumineze în întuneric, rostul omului este să învețe lecția iubirii și să fie un apostol al Lui Hristos, căci așa cum lumânarea nu se gândește vreo clipă că se consumă și nu-și stinge flacăra ca să-și păstreze trupul, tot așa și omul are nevoie să-și împartă darurile sale cu ceilalți căci acestea nu aparțin doar lui, ci întregii omeniri. Ar putea vreodată un ucenic al Lui Hristos să-și îngroape talanții?
Sigur că nu! El va folosi cu recunoștință orice i se dă și va oferi mai departe, cu drag, tuturor.              

        Rămâi în Iubire, iar de la flacăra ta se pot aprinde și alții, producând astfel mai multă lumină. Căci asta e singura împărțire care înmulțește ca prin minune.  Nu contează să cunoști marele Plan pe care El îl are pentru tine. Oricum îl vei afla la momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu. Ceea ce contează cu adevărat este să îți dorești să fii drept.        

         Prietene drag, fie ca flacăra ta să ardă și să lumineze în noapte alte suflete rătăcitoare care caută calea orbecăind prin întuneric și să rămâi drept printre ceilalți, biruind duhul lumii! Nu lăsa ca omul din tine să se strâmbe sub povara păcatelor, ci luptă să rămâi drept! Iar dacă se va întâmpla ca lumânarea ta să curgă, să nu te grăbești să-i ștergi ceara depusă, căci nimic nu e mai frumos decât broderia aceea minunată asemeni lacrimilor care izvorăsc din pocăință ori din iubire de Dumnezeu și de semeni...

              Cuvintele înțeleptului au străpuns întunericul din inima tânărului și au adus atâta lumină încât acesta l-a rugat pe bătrân să-l primească printre ucenicii săi ca să poată cunoaște mai bine Cuvântul Adevărului. După o perioadă de timp, el a devenit un cărturar înțelept care le  vorbea tuturor despre marea dragoste a Lui Dumnezeu față de oameni, despre iubirea jertfelnică a Lui Hristos, despre dragostea și compasiunea Fecioarei Maria, iar când se întâmpla să întâlnească vreun suflet rătăcitor, îi spunea povestea unei lumânări întrupată din Adevăr, care avea să devină Lumina lumii.

(Paula Seling - Blandul Pastor - https://www.youtube.com/watch?v=TGemcktBlvo)

Căutătorul Adevărului

(imagine preluată de la: http://www.biblioteka-boga.pl/?p=170) 

„Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața.”

( Sfânta Evanghelie după Ioan, 14. 6 )

                  A fost odată un om care se afla pe calea căutării Adevărului. El prețuia atât de mult dreptatea, cinstea, corectitudinea, sinceritatea și curajul, încât întreaga sa viață a căutat cu o nepotolită râvnă cuvintele care să descrie ADEVĂRUL absolut.

       De-a lungul timpului, el și-a dat seama că acesta se ascundea dincolo de nenumăratele  măști ale realității, dincolo de aparențele concretului, care puteau păcăli cu ușurință privirile neștiutorilor.

             În toți acești ani de căutare, omul a trecut prin perioade în care era foarte încântat și bucuros, crezând că a descoperit ce este adevărul, însă,  a trecut și prin perioade întunecate, pline de întristare și dezamăgire, căci atunci când voia să-l descrie și celorlalți, de la două-trei cuvinte ajungea la zeci, chiar și sute, însă fără a reuși să se apropie nici pe departe de esența adevărului.

     Cu toate astea, indiferent de cât de dureroase îi erau căderile, omul nu și-a pierdut nădejdea, ci a rămas devotat căii sale, străduindu-se  încontinuu să caute adevărul.

         Credința că-l va găsi l-a purtat pe bărbat prin diferite locuri. Acesta a călătorit, de-a lungul vremii, în lumea întreagă, întâlnind și alți căutători înflăcărați ai Adevărului, cu care și-a împărtășit gândurile, ideile, temerile, speranțele și credințele. La rândul său, el asculta și învăța de la ceilalți din experiențele prin care aceștia trecuseră în drumul spre Adevăr. Uneori pleca mai luminat și mai încrezător, alteori, cele auzite îi provocau mai multă confuzie, tulburându-i mintea și inima.

             Într-una din zile, bărbatul a pornit într-o călătorie care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.

 Aflând că un înțelept cunoscut al acelor vremuri, se afla în vizită într-un sat din apropiere, omul s-a hotărât să meargă acolo pentru a-l întâlni. El  spera din tot sufletul ca acel înțelept să-i ofere îndrumare pentru a găsi răspunsurile potrivite la întrebările care-i tulburau liniștea de-atâta amar de vreme.

     În drumul său, bărbatul s-a întâlnit cu un călugăr ortodox, care i-a fost acestuia un bun tovarăș de călătorie și de vorbă, căci prin cuvintele sale înțelepte, blânde și iubitoare, a reușit să-i lumineze mintea și să-i deschidă inima spre descoperirea Adevărului cel Adevărat.

Astfel, după ce au parcurs o bună parte din drum, discutând despre dragoste, sacrificiu, credință, răbdare și alte virtuți, la un moment dat, bărbatul i-a pus tovarășului său de drum și câteva întrebări despre adevăr:

-        Bătrâne, de ani de zile, mă chinui să aflu despre ADEVĂRUL absolut, iar această căutare a devenit scopul vieții mele. Spune-mi, te rog, dumneata ce crezi? Ce este adevărul?

-        Prietene drag, pe Dumnezeu nu-l poți descrie. Poți doar să vorbești despre marea Sa iubire pe care o revarsă asupra fiecăruia dintre noi. La fel e și cu ADEVĂRUL. Nu  putem să-l definim și nici să-l descriem, ci putem doar să vedem și să simțim efectele acestuia în viețile noastre.  
             ADEVĂRUL nu este un CE. El este un CINE. continuă călugărul, privindu-și partenerul de drum cu o nespusă blândețe. Știu că acum nu înțelegi ce spun, dar la momentul potrivit, îți voi explica sensul acestor cuvinte.

-        Atunci adevărul e o persoană? Întrebă bărbatul intrigat de vorbele bătrânului.

-        Vei vedea, vei vedea... Toate la timpul lor.

-        Am înțeles că adevărul nu poate fi definit, dar el există undeva, într-un anume loc.
De Dumnezeu știm că este în Ceruri, dar Adevărul unde ar putea fi?

-         El sălășluiește în INIMA fiecăruia dintre noi. Acolo îl vom găsi mereu. Spuse călugărul.  ADEVĂRUL nu se află cu ajutorul minții, așa cum îl caută mulți dintre noi, căci mintea noastră omenească este bolnavă, fiind departe de înțelepciunea cunoașterii dumnezeiești. Să nu-l cauți în exteriorul tău, în lume, căci nu-l vei găsi! Deschide-ți inima, cerceteaz-o și vei afla adevărul cu siguranță!

-         Foarte bine! Asta înseamnă că fiecare are propriul său adevăr, căci fiecare inimă simte diferit. Câte inimi, atâtea adevăruri...

-         Nicidecum. Nu există adevăr absolut și adevăruri parțiale, ci există un singur adevăr și acela vine din inimă.

-        Atunci de ce se întâmplă uneori ca, deși oamenii să aibă inimile deschise, ei să nu poată ajunge la un anumit consens?

 Am observat că fiecare dintre noi crede în ceva anume, fiecare vede prin ochii săi lucrurile, ca și cum ar avea propria realitate și fiecare pare să aibă dreptate, într-o oarecare măsură, ceea ce mă face de multe ori să cred că expresia „adevărul e undeva la mijloc” descrie foarte bine ce se întâmplă prin lume.

-        Ca și adevărul, realitatea e una singură, însă chiar și atunci când oamenii caută răspunsurile în inimile lor, e destul de greu să le vadă. Spuse călugărul. Uneori, Adevărul este acoperit de felurite patimi care se aștern în inimile noastre, asemeni prafului, împiedicându-ne să vedem ce se află dedesubt. Doar după ce ștergem praful, atunci vom putea vedea cu adevărat ce se ascunde acolo.

Oare nu ne-a învățat Iisus în Fericirea a șasea, spunând: „Fericiți cei cu inima curată căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.”?

Așa este și cu Adevărul: Se dezvăluie inimii curățite de patimi, căci ea poate vedea clar ceea ce se petrece, fără să strâmbe realitatea într-un fel sau altul, după propriul său plac.

        Dragul meu, se întâmplă destul de des să credem că ceea ce spunem este total adevărat, însă asta e doar părerea noastră, pentru că, de cele mai multe ori, noi spunem „adevărul” din punctul nostru de vedere și, din păcate,  uneori le mai și impunem celorlalți să vadă la fel ca noi. Ne încredem atât de mult în ce văd ochii noștri, în ce auzim, în ce mirosim, în ce simțim, fără să ne dăm seama că simțurile  ne pot înșela și că nimic nu e ceea ce pare a fi, căci Adevărul e dincolo de aparențe, dincolo de măști și chiar dincolo de cuvinte.  Nu-l putem vedea întotdeauna pentru că,  uneori ne lăsăm conduși de emoții, iar inimile noastre se îmbolnăvesc și văd în ceață. Doar atunci când vom învăța să ne cercetăm emoțiile și să nu le permitem acestora să ne controleze ele viața, atunci putem vedea clar.

          Să ții minte, prietene drag: Tu nu ești emoțiile, tu nu ești inima, tu nu ești gândurile, tu nu ești mintea! Tu ești FIINȚA! Și poți fi o ființă care le poate controla pe toate acestea, atâta timp cât nu se identifică cu ele. Acceptă gândurile și emoțiile care vin spre tine, fără să te împotrivești lor, dar  păstrează-le pe cele care sunt de folos sufletului tău! Privește în inima ta și nu în exterior! Evită cât poți să judeci oamenii după cuvintele sau faptele lor căci judecătorul cel drept este doar Bunul Dumnezeu. Deasemenea,  nu le cere celorlalți să spună adevărul, atunci când vezi că aceștia vorbesc din minte,  ci roagă-te în tăcere pentru ca fiecare dintre noi să avem mintea luminată și inima curată, să fim pregătiți să primim Cuvântul Adevărului și să trăim cu toții în Adevăr.

-        A fi în adevăr înseamnă a fi corect, integru, sincer, onest, cu vorbele clare și drepte. Nu-i așa?

-        Desigur. Păstrează-ți inima neîntinată de patimi și mintea cu gânduri curate! Astfel vei trăi în Adevăr!

-        Oare cuvântul adevărului trebuie luat din cărțile sfinte?întrebă bărbatul.

-        Desigur! De acolo primim învățături neprețuite despre Cuvântul Adevărului și despre cum să trăim în Adevăr. De aceea e bine să citim cărțile sfinte și să punem în practică învățăturile acestora în viața noastră de zi cu zi.

Unii dintre noi folosesc diferite cuvinte din Sfânta Evanghelie și dau tot felul de citate atunci când discută cu ceilalți pe diferite teme. Nu e un lucru rău asta, însă dacă folosim cuvintele Evangheliei pentru a ne mândri de cunoștințele pe care le avem, atunci nu aducem foloase prea mari adevărului, căci  nu facem altceva decât să părem ceea ce nu suntem, păcălindu-ne în primul rând pe noi înșine, nu doar pe ceilalți. A spune adevărul înseamnă mai mult decât a prelua Cuvintele din Sfintele Scripturi, care ar fi bine să nu se afle doar pe buzele noastre, ci să își găsească un tainic așezământ în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, lucrând de acolo spre folosul tuturor.

-        Cum ne dăm seama că folosim Cuvântul Adevărului și nu  pe cel al înșelăciunii?

-        A folosi Cuvântul Adevărului înseamnă a vorbi fără a căuta să-ți faci dreptate, fără a urmări ceva anume de la ceilalți, a spune adevărul cu iubire, a înțelege efectele vorbelor pe care le folosești. Cuvântul înșelăciunii le caută doar pe ale sale căci întotdeauna în spatele acestuia se va ascunde voia celui care îl grăiește, urmărindu-și  propria dreptate și propriul câștig.

-        În trecut mi s-a întâmplat de multe ori să spun adevărul oamenilor și ei să mă urască, să se întoarcă împotriva mea. Atunci m-am întrebat: De ce lumea acceptă atât de greu cuvântul adevărului?

-        Dragul meu, uneori nu ne dăm seama de efectele pe care vorbele noastre le produc asupra celor din jur  și nu avem o viziune de ansamblu asupra întregii situații. Se mai  întâmplă ca, deși să avem intenția de a spune adevărul celorlalți, să rostim anumite cuvinte care pot avea rezultate dezastruoase, provocând răni adânci.

             
Felul cum alegi să spui ADEVĂRUL este foarte important căci un rol deosebit îl are Iubirea. Astfel, poți vorbi cu blândețe, cu înțelepciune și cu dragoste celuilalt, căci a spune adevărul fără iubire este dureros și poate provoca mari dezechilibre.  Dealtfel, uneori se întâmplă ca celălalt să nu fie pregătit să vadă Adevărul. În acest caz, e bine să nu grăbim lucrurile, pentru că Dumnezeu știe când vine timpul fiecăruia dintre noi să trăiască în lumina Adevărului. În înțelepciunea Sa nemărginită, El ne spune la momentul potrivit ce anume avem nevoie să știm, nici mai mult, nici mai puțin, nici prea devreme, nici prea târziu... Asemeni unui părinte iubitor, El ne descoperă Adevărul treptat, pe măsură ce putem să-l primim în inimile noastre, fără a ne sminti.          Dacă un copil de cinci-șase anișori își întreabă tatăl cum a venit el pe lume, oare acesta îi va spune modul în care a fost conceput? Sigur că nu! Nici minciuna nu va fi o variantă potrivită, așa că, în înțelepciunea sa, părintele îi va spune adevărul cu dragoste și cu băgare de seamă pentru ca acel copilaș să nu se smintească. Astfel,  tatăl i-ar putea zice fiului că acesta  venit pe lume ca un dar de la Dumnezeu pentru iubirea mare dintre el și soția sa. La momentul potrivit, când copilul va crește și va fi destul de copt la minte, va putea afla mai multe despre modul în care apare pe lume un copil.

-        Până la urmă, a venit momentul potrivit să aflu cine este adevărul?
Sunt destul de copt la minte?A întrebat bărbatul.

-        Adevărul este Hristos! El e Calea, Adevărul și Viața cea veșnică. El a venit în lume ca să aducă oamenilor lumina Adevărului. „Eu spre aceasta m-am născut şi spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr.”  (Ioan 18:37)

Iisus Hristos le-a spus oamenilor Cuvântul Adevărului, cuvântul luminii, care nu căuta voia Sa, ci pe a Tatălui, dar oamenii nu l-au înțeles. Le-a vorbit despre dragostea Lui Dumnezeu față de fiii Săi, despre cauzele  bolilor și ale suferințelor, despre păcate, despre mântuire, despre credință, despre iubire, despre fericire, despre smerenie, despre Împărăția Cerurilor, dar ei nu L-au ascultat. L-au batjocorit și L-au răstignit printre tâlhari. Ei erau orbiți de întuneric și n-au putut vedea Adevărul, deși Soarele dreptății li s-a arătat în toată splendoarea Sa.

-        Oare aș putea să-l cunosc și eu pe Hristos?

-        Desigur!

-        Atunci unde să-l caut? În inimă?

-        Nu ai de ce să cauți pentru că El te-a găsit deja cu mult timp înainte. A stat tăcut la poarta inimii tale, așteptând să-l lași să intre. Nu-L căuta pe Cel ce este veșnic alături de noi! Acceptă doar să-L primești în inimă și atunci  drumul tău va începe cu adevărat. Să ții minte că „orice cale duce la un popas, dar nu toate drumurile te conduc la adevăr.” Fie ca Dumnezeu să-ți lumineze Calea! Spuse călugărul luându-și rămas bun de la tovarășul său.

                  După câteva ore, bărbatul a ajuns la rudele sale, unde avea să rămână până a doua zi, când trebuia să meargă în Piața Publică pentru a-l vedea pe vestitul înțelept pe care oamenii acelor locuri îl așteptau cu nerăbdare. 
Nu mică i-a fost mirarea acestuia când a văzut că înțeleptul era chiar bătrânul călugăr care-l însoțise în urmă cu o zi, în călătoria sa.

                   După ce întrunirea s-a terminat, bărbatul s-a dus la bătrân și i-a spus zâmbind:

-        Am uitat să vă întreb ieri ceva. Ați găsit adevărul?

-        Ooo! Sigur că nu L-am găsit. M-a găsit El pe mine.

-        Și ce v-a spus când v-ați întâlnit?

-        Încă nu am înțeles prea bine ce mi-a spus. El vorbește, dar eu nu sunt încă destul de copt la minte ca să-l înțeleg cu adevărat. Știu doar că este prieten bun cu tăcerea și cu dragostea de Dumnezeu și de semeni. Abia când tăcerea mea va învăța să vorbească despre iubire, atunci voi putea auzi clar și limpede glasul Adevărului. spuse bătrânul cu ochii senini asemeni văzduhului care  îmbrățișează cu drag și cu dor fiecare pasăre ce-și flutură aripile în zbor în căutarea cuibului pierdut...

(Iisus Hristos - Calea, Adevarul si Viata (HD) - https://www.youtube.com/watch?v=5e-TJKJpnMc)

           

Recunoștința-cheia ce deschide porțile Raiului

   

(imagine preluată de la:http://traiesteconstient.ro/omraam-mikhael-aivanhov-recunostinta-multumirea-sunt/ )

  

         Odată, un tânăr și-a însoțit tatăl într-o scurtă călătorie,  pentru a vizita un prieten vechi al acestuia pe care nu-l mai văzuse de foarte mulți ani. Prietenul tatălui se numea  Ioan și locuia împreună cu familia sa într-un sat din vecinătate.

        După două ore de mers pe jos, cei doi călători au ajuns cu bine la destinație, iar Ioan i-a întâmpinat cu mare bucurie, ca pe niște oaspeți de seamă. Tatăl s-a bucurat mult când a văzut că prietenul său ajunsese unul dintre cei mai de seamă oameni din acel sat, ducând o viață înfloritoare.  Dar și mai mult s-a bucurat când a văzut că  bogăția nu-l schimbase deloc, ci acesta rămăsese același om frumos pe care-l cunoștea el:  un om  modest, respectuos, onest,  prietenos, cu un suflet curat și dedicat semenilor săi.

         Timpul a trecut repede, iar oaspeții trebuia să se întoarcă acasă. Astfel, și-au luat rămas bun de la prietenul lor și au plecat.

            Pe drum, cei doi s-au oprit la un magazin din apropiere pentru a face câteva cumpărături.

 La un moment dat, băiatul a observat în fața magazinului un om foarte gălăgios, cu hainele rupte și murdare, care părea a fi băut. Ba înjura și striga cât îl ținea gura,  ba începea să cânte și să plângă, provocând o zarvă destul de mare printre oamenii care treceau prin acel loc. Unii își continuau drumul nepăsători, ignorându-l ca și cum nici nu-l vedeau. Pesemne că aceia erau obișnuiți cu el. Alții îl priveau cu dispreț, observându-se ușor pe chipurile lor faptul că-l judecau aspru pe nefericitul cerșetor. Erau însă și câțiva oameni mai sensibili față de sărmanul necăjit care îi dădeau câte ceva de mâncare sau câte un bănuț.

-       Tată, mi se pare că omul acesta seamănă cu cineva! Spuse tânărul, căzând pe gânduri. Îmi pare cunoscut și nu știu de unde!

-        Da! Este Grigore, fratele geamăn al lui Ioan, cel pe care tocmai l-am vizitat.

-        Dacă sunt frați, atunci de ce prietenul tău l-a abandonat? De ce l-a lăsat să se chinuie așa? Doar Ioan pare a fi un om bun cu un suflet mare. Continuă băiatul, privindu-l cu milă pe cerșetor.

-        Nu l-a abandonat. Grigore și-a ales singur această cale. Mai bine hai să-ți spun pe scurt povestea lor!

           Părinții celor doi au fost printre cei mai gospodari oameni din sat. Tatăl lor, păstor fiind, își dorea  să-i învețe și pe copiii săi cum să păstorească o turmă cu iubire și cu înțelepciune. Cu toate acestea, Grigore nici nu voia să audă de oi. El își dorea să plece departe, să călătorească prin lume și să-și deschidă o afacere care să nu aibă nicio legătură cu păstoritul.
       Când a murit bătrânul, averea s-a împărțit în mod egal între cei doi frați. Ioan a continuat să aibă grijă de oile pe care le primise drept moștenire și în scurt timp, acestea s-au înmulțit considerabil. Totodată, el a îngrijit-o și pe mama sa pe care o prețuia nespus de mult. Grigore a vândut oile, a călătorit prin lume timp de doi ani de zile, apoi s-a întors în satul natal și s-a apucat de negoț. Cu toate astea, indiferent cât de mult câștiga, el nu se putea bucura pe deplin. Grigore era mai tot timpul nefericit, posac, morocănos, comportându-se ca și cum îi lipsea mereu ceva. Ioan  slăvea pe bunul Dumnezeu zi de zi, mulțumindu-i pentru tot ce-i oferise. El era milostiv cu sărmanii. Din câștigul său, fie el cât de mic,  acesta oferea cu drag și altora, spunând că tot ce primise era prin bunăvoința Domnului, iar datoria lui era să dăruiască și el, la rândul său, cât de puțin și să-i ajute, cu ce îi stă în putință,  pe  cei aflați în diferite necazuri.       

Grigore, în schimb, atunci când se întâmpla ca vreun sărman să-i ceară ajutor,  se plângea că vin timpuri grele și că nu are nici pentru el deajuns, darămite pentru altul.

       Timpul a trecut, iar cei doi frați s-au căsătorit. Ioan era fericit și mulțumea Domnului pentru tânăra soție pe care i-o dăruise pentru a-i fi tovarăș de drum.  Grigore, deși se însurase și el cu o femeie frumoasă, evlavioasă, blândă, smerită, tot nu era pe deplin mulțumit. Nu după multă vreme, el a început să bea și să-și petreacă tot mai mult timp cu alți nefericiți asemeni lui. Seara, când se întorcea acasă, găsea mereu motive de ceartă, își jignea soția, iar uneori se întâmpla să o și bată. Ea, sărmana, îndura toate acestea în tăcere, rugându-se pentru liniștea nefericitului său bărbat. După ceva vreme, soția lui Grigore  s-a îmbolnăvit grav și a murit. De necaz, bărbatul nu s-a mai ocupat de afacerile sale, căzând în patima băuturii și a deznădejdii. În scurt timp a pierdut tot, chiar și casa în care locuia, rămânând pe drumuri. 
     Ioan, văzându-și fratele cuprins de duhul întristării și ca să nu mai sufere de singurătate,  l-a  invitat să locuiască în casa lui, cu mama lor, cu iubita lui soție și cu cei patru copii ai săi. Pentru că-și iubea nespus de mult fratele, Ioan își dorea din toată inima ca acesta să fie fericit. Știind că negoțul era activitatea care-i plăcea lui Grigore, fratele său l-a ajutat să-și deschidă un magazin. Pentru o perioadă lucrurile păreau destul de liniștite, însă în adâncul sufletului, Grigore avea acea veșnică nemulțumire care nu-i dădea pace. Acesta nu suporta ideea că fratele lui avea atât de multe, iar el avea atât de puține. Invidia i-a cuprins inima și în scurt timp a început să se răzbune pe mama sa, pe cumnată și pe nepoții săi pe care nu-i suporta nici să-i vadă jucându-se. Pentru că nu-și putea potoli furia, Grigore a renunțat la magazin și preferat să plece pe drumuri decât să rămână în casa fratelui său.
        Văzând asta, Ioan s-a întristat și l-a căutat ca să stea de vorbă cu el, să-i spună că îl iubește și că-i dorește binele, că mama lor suferă pentru nefericirea lui,  însă nimic din toate acestea nu l-au făcut pe Grigore să se întoarcă din drumul său. Mândria lui era mai mare decât iubirea pe care o avea mama și fratele său față de el.
                După ce și-a terminat istorioara, tatăl a făcut o scurtă pauză, apoi și-a întrebat fiul:

-        Ei bine, dragul meu, acum știi care e diferența dintre prietenul meu și fratele său?

-        Sigur! Unul era mereu recunoscător și fericit, iar celălalt era mereu nerecunoscător și trist, indiferent de ceea ce primea. răspunse fiul.

-         Așa este, copile drag! Ioan a fost recunoscător pentru ceea ce a primit în viață, însă Grigore, indiferent de cât de multe ar fi obținut, el niciodată nu era mulțumit. Știi vorba aceea: „Nemulțumitorului i se ia darul.”? Exact asta a pățit și el: A pierdut tot. A rămas fără soție, fără avere și fără casă, doar pentru a înțelege cu adevărat  lecția RECUNOȘTINȚEI. 

         Vezi,tu, fiule, deși amândoi frații au primit aceleași daruri, doar Ioan a putut să înmulțească talanții primiți. Grigore nu  a putut face asta pentru că în inima lui încolțise gândul nemulțumirii pe care l-a udat zi de zi până când a prins rădăcini adânci. Astfel, el niciodată nu s-a bucurat pe deplin de ceea ce i s-a oferit și nu a putut să aprecieze ceea ce avea pentru că întotdeauna își dorea mai mult.

Să ții minte că o viață trăită în recunoștință înseamnă iubire, armonie, pace, prietenie, bucurie, pe când o viață trăită la umbra nerecunoștinței înseamnă înseamnă focul iadului care te mistuie încet- încet, arzând chiar și atunci când ți se oferă bucuriile raiului. Îngerul cel mai iubit, Lucifer, a căzut din paradis tocmai pentru mândria sa și  pentru  nerecunoștință. El nu înțelegea că Dumnezeu i-a dăruit lumina, ci credea că poate lumina singur, după propriul său plac. Astfel, acesta nu a fost mulțumit de iubirea și de cinstea pe care Dumnezeu i le oferise pentru că el voia puterea Lui. Nu își dorea calitățile divine ale Tatălui, virtuțile, ci voia doar puterea de a crea, lucru pe care îl încearcă și acum prin faptul că participă la crearea haosului provocând, prin diverse moduri viclene, învrăjbirea dintre oameni.

             Din ceea ce ți-am povestit despre Grigore, cred că îți poți da seama ușor că NERECUNOȘTINȚA atrage după ea alte stări întunecate care ne otrăvesc sufletele: invidia, nemulțumirea, cârtirea, întristarea, furia, calomnia, minciuna și multe altele.

      A fi RECUNOSCĂTOR, știi, de fapt, ce înseamnă? Înseamnă a-ți aminti de ceea
ce cunoști deja că există în viața ta. Adică, mai întâi ești cunoscător, apoi poți fi REcunoscător. Mai întâi devii conștient că tot ce ți se întâmplă are un anume rost, apoi îți amintești să apreciezi ce ai și să mulțumești.

Din păcate, mulți dintre noi cred că recunoștința înseamnă să-I mulțumească Lui Dumnezeu atunci când totul le merge bine. Astfel, când au greutăți, în loc să-i mulțumească Tatălui pentru că îi ajută să se călească prin viață, ei încep să cârtească, să se întristeze, chiar să se înfurie, împotrivindu-se Voinței divine.

          Cândva am cunoscut doi poeți înzestrați cu dulcele har al cuvântului. Unul dintre ei cânta despre îndrăgostire, despre dorul unor iubiri pierdute, despre singurătate și suferință. Celălalt cânta despre iubirea Lui Dumnezeu, despre dragostea față de aproape și despre soția sa iubită alături de care își dorea să urce fiecare treaptă spre rai.  Amândoi poeții au rămas în eternitate. Primul, ca un condamnat al focului veșnic, căci singurătatea, însingurarea este o stare a iadului, iar cel de-al doilea a rămas pururi în rai, în iubirea, lumina și pacea  preaiubitului nostru Tată ceresc.

         Iadul și raiul sunt prima dată în adâncul inimii tale. Trăiești în iad atunci când te gândești doar la tine, fără să-ți pese prea mult de aproapele tău, iar hotarul paradisului se află  exact acolo unde te lepezi de tine însuți.

Cheia care deschide poarta RAIULUI nu este alta decât RECUNOȘTINȚA, cea care ne conduce spre fericirea nepieritoare. Însă adevărata recunoștință nu înseamnă să-I  mulțumești Domnului doar când totul îți merge ca pe roate, ci să o faci chiar și atunci când îți este greu, iar totul pare a-ți fi potrivnic. Chiar dacă nu înțelegi în acel moment darul care ți se oferă, alege ca în loc să cârtești că nu ai primit ce ai fi vrut, să mulțumești Domnului și să te încrezi în Pronia Lui!

      Când cineva îți face vreun rău, tu să nu-l judeci repede și să nu te superi pe el! Acesta a avut un anume rol în viața ta și nu unul ușor, căci numai un om care suferă mult poate face rău altcuiva. Dacă nu ar avea sufletul bolnav, ar putea fi în iubire și în pace. Astfel, tu să-i mulțumești celui ce te jignește sau îți face orice alt rău! Fii recunoscător pentru că a venit în viața ta și că te-a ajutat în drumul tău spre mântuire!

Să ții minte că  toți cei pe care-i întâlnim ne ajută, la un moment dat, să ne înțelegem mai bine lecțiile!
Mulțumește-i celui ce te minte! El te învață despre iubirea necondiționată. Căci dacă ar simți că-l iubești așa cum este, nu te-ar mai minți. Astfel, pentru că se teme că îl vei judeca și va pierde dragostea pe care o simți pentru el, acesta alege să te mintă.
Mulțumește-i  celui care te bârfește ori te calomniază! El se simte nefericit și are atât de puțină încredere în el însuși încât niciodată nu va putea să-și depășească limitele. Pentru că are o stimă de sine foarte scăzută, îi este greu să urce. Astfel, acesta va dori să te coboare pe tine.

Mulțumește-i și celui care te lovește, chiar dacă ți-e greu! Frica de a pierde controlul îl face să devină violent. Dacă îl vei privi în suflet, vei putea vedea cu ușurință traumele mari care-l țin captiv undeva într-un trecut întunecat și dureros. Vei înțelege că, de cele mai multe ori, cel care agresează a fost și el cândva, la rândul său, agresat. Astfel, vei putea învăța mai bine lecția compasiunii și a iubirii de semeni.

          Iisus ne-a învățat atât de frumos despre cum să ne iubim „vrășmașii”! În predica de pe munte, El le-a spus ucenicilor săi:

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?

Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

                                          ( SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI, cap. 5/ 44 – 48)

    Tu să-i ierți pe toți cei care îți greșesc!
Iubește-i și roagă-te pentru ei! Roagă-te așa cum și Hristos s-a rugat pe cruce pentru cei care L-au răstignit: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”

Atunci când îți va fi greu să ierți pe cineva, să-ți amintești aceste cuvinte:  „Iertarea e parfumul pe care violeta îl lasă pe călcâiul care a strivit-o.” (Mark Twain). Chiar dacă celălalt nu știe că parfumul vine în urma durerii care ți-a fost pricinuită, cândva o să înțeleagă și el, la rându-i, importanța iertării, care este una dintre cele mai frumoase lecții pe care omul o poate învăța. Ea eliberează sufletele de lanțurile grele ale dușmăniei, ale gândurilor de răzbunare și ale tristeții, care te țin captiv în trecut.

      Pentru ca iertarea să fie deplină, ea are loc în inimă și nu în minte. Atunci când ierți doar cu mintea, îi spui celuilalt: Te iert pentru că m-ai făcut să sufăr! Cu toate astea, atunci când  se întâmplă să greșească din nou, începi să te agiți și răbufnești dintr odată, amintindu-i aceluia de toate greșelile pe care le-a făcut față de tine. Ei bine, atunci când se întâmplă acest lucru, e clar că nu l-ai iertat pe deplin.

Când ajungi să ierți din inimă, cu adevărat, atunci vei spune: Prin ceea ce ai făcut tu, eu m-am simțit rănit. Cu toate astea, nu te conssier pe tine vinovat pentru felul cum mă simt eu. Nu tu ești cel care m-a rănit pentru că durerea a fost provocată de ceea ce am simțit eu în interiorul meu. Astfel, îmi asum responsabilitatea pentru ce se întâmplă în adâncul sufletului meu.

  Doar așa te vei putea ruga din toată inima pentru celălalt și poți intra pe deplin în starea de recunoștință.    

              Dragul meu, pe cât de frumoasă poate fi lecția iertării, pe atât de grea este. N o să reușești să ierți  de fiecare dată când îți vei propune, însă orice  „cădere” pe care o vei avea, te va întări și te va ajuta să-ți continui drumul mai departe dacă îți pui nădejdea în Dumnezeu și îi ceri ajutorul, recunoscându-ți firea slabă și neputincioasă.
Astfel, vei experimenta multe emoții, care cu timpul, se vor transforma în sentimente. În călătoria ta prin viață vei cunoaște frica, dar vei simți și iubirea, bucuria și tristețea, deznădejdea și credința, întunericul și lumina.
Totuși, indiferent de ceea ce vei primi, să mulțumești și să spui „SLAVĂ LUI DUMNEZEU pentru toate!” Să-ți păstrezi credința vie că El îți cunoaște adevăratele nevoi, uneori chiar mai bine decât tine!

Indiferent de căderile pe care le ai de-a lungul vieții, tu să-ți judeci păcatele și greșelile, fără a te lăsa cuprins de duhul deznădejdii! Să ții minte că „orice lucru își are timpul său”.

 „ Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.”                                                                           (Ecclesiastul – cap. 3 / 1-8)

Tot așa există o vreme pentru a te întrista, dar și un timp pentru a fi recunoscător.

Atunci când trăiești în recunoștință,  ochii tăi pot vedea dincolo de aparențele concretului, iar mintea poate să înțeleagă că în toate există câte un dar minunat, chiar dacă uneori ambalajele diferă. În interiorul cadoului, de fiecare dată este ascunsă iubirea. Uneori în cantități mai mari, alteori mai mici, după cum avem nevoie. Totuși, iubirea își ascunde chipul, de foarte multe ori, în spatele unor măști. Doar o inimă cu adevărat recunoscătoare poate da jos fiecare mască, reușind astfel să vadă limpezimea din privirea  magică a Iubirii și să-i asculte cuvintele pline de dragoste și de înțelepciune:

Doamne, știu că nu am reușit să apreciez întotdeauna fiecare clipă trăită conștient sau poate mai puțin conștient, dar iată că astăzi a venit vremea ca să-ți mulțumesc pentru Viața pe care mi-ai dăruit-o! Îți mulțumesc  pentru talanții pe care mi i-ai oferit cu dragoste și cu încredere, deși, uneori i-am  folosit fără rost, iar alteori i-am îngropat adânc, de teamă să nu-i pierd.

Mulțumesc, Doamne, pentru sufletele frumoase pe care le-ai trimis în calea mea către Tine!

Mulțumesc pentru oamenii minunați pe care i-am întâlnit în drumul meu spre a deveni OM!

Doamne, îți mulțumesc pentru îngerul păzitor pe care mi l-ai dăruit ca să mă ocrotească  și să-mi vegheze pașii prin viață! Îți mulțumesc și pentru sfinții arhangheli și pentru puterile cerești pe care le-ai trimis ca să ne scoată din iadul cel întunecat al deznădejdii și ca să ne călăuzească pe calea cea dreaptă.

Doamne, îți mulțumesc pentru Fiul tău pe care l-ai trimis printre noi ca să ne arate calea înapoi spre casă, căci prin El ne-ai eliberat de lanțurile grele ale întunericului, curățindu-ne inimile și mințile întinate de gânduri ale deșertăciunii.

 Îți mulțumesc, Doamne, pentru că ne-ai dăruit-o pe Fecioara Maria, mama noastră cea sfântă care ne ține sub acoperământul minunat al iubirii și al compasiunii, căci ea se roagă pentru noi, plângând neîncetat pentru chinurile noastre.

 Poate că au fost momente când nu ți-am înțeles darurile, căci ochii mei nu erau pregătiți să vadă Adevărul, dar Tu, Doamne, cu dragostea și cu răbdarea ta fără de margini, ai adus  zdruncinatul meu suflet la lumina cunoștinței.

Mulțumesc pentru că mi-ai arătat cele ascunse ale înțelepciunii Tale, la momentul potrivit, ca să nu mă smintesc! Astfel, am înțeles adevărata putere nu este dată de forța fizică, ori de agerimea minții, ci de  răbdare, compasiune, dragoste față de aproape, jertfă, înțelepciune,  smerenie și credință.

Mulțumesc pentru că în fiecare zi îmi dai o nouă șansă de a mă trezi, de-a vedea lumina, de a simți iubirea, de-a trăi cu înțelepciune, în pace și în adevăr!

             Uneori se întâmplă să cad, însă Tu mă ridici și mă încurajezi, ajutându-mă să merg în continuare pe această cale care, deși este anevoioasă, îmi umple inima de bucuria cea nepieritoare a iubirii Tale nesfârșite.  Astfel, după multe căzături, mai fac un pas către Tine, fericit că îmi luminezi cărările și îmi călăuzești neîncetat sufletul care s-a născut pe lume cu dorul de Tine, părinte drag!

(Recunoştinţă - https://www.youtube.com/watch?v=kJFqRE-T688 )