sâmbătă, 15 aprilie 2017

LUMÂNAREA


Imagini pentru lumânare
(imagine preluat de la:http://www.crestinortodox.ro/liturgica/viata-liturgica/lumanarile-cultul-crestin-96344.html)


„Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.     
                                                                       Ioan 3:16 (capitolul 3, versetul 16)


            A fost odată un tânăr care colinda lumea-n lung și-n lat, căutând răspunsuri despre Dumnezeu, despre existența omului, despre iubire, despre scopul vieții noastre pe pământ și despre multe alte lucruri folositoare sufletului.
                Ajuns într-un sătuc de munte, el a aflat că printre oamenii acelui loc trăia un bătrân înțelept care, prin puterea Lui Dumnezeu, ajutase pe mulți rătăcitori să-și îndrepte căile, așa că s-a hotărât să meargă la dânsul, sperând ca acesta îi va oferi un sfat privind căutările sale de până atunci.
           Astfel că tânărul, odată ajuns la înțelept, i-a pus acestuia o întrebare care de multă vreme nu-i dădea pace:
- Oare Dumnezeu ne iubește cu adevărat?
-Desigur! Ne iubește atât de mult!!! Doar că uneori suntem orbi și nesimțitori.
A răspuns bătrânul cu privirea senină asemeni cerului de vară.
- Hmm! Eu nu cred!  Dacă ne iubește de ce permite să se întâmple atâta rău în lume? Atâtea războaie, suferință, durere...Dacă ne iubește de ce nu arată asta simplu și clar, ca să putem înțelege? Orice părinte își arată iubirea sa față de copii,  dar El nici măcar nu ne vorbește. E atât de departe de noi!!!
Unii spun că în tăcere ne poate vorbi. Cu toate astea, am practicat și eu tăcerea, am meditat, m-am rugat, dar nu l-am auzit niciodată, deși mereu am cerut semne de la El. A făcut atâtea minuni de-a lungul timpului! Ar fi putut să îmi vorbească măcar o dată și m-aș fi liniștit.
 Am citit și Biblia ca să aflu cheia prin care să mă apropii de El, dar viața m-a făcut să înțeleg că acest Creator al tuturor poate fi atât de crud și de nepăsător față de suferințele noastre! Uneori mă gândesc că acel Dumnezeu iubitor și drept, prezentat de înaintașii noștri a fost doar imaginația acestora și le dau dreptate oamenilor de știință care vorbesc despre existența unei energii primordiale, unei surse zero, unei matrici energetice de la care pornește tot.
         Bătrânul i-a privit ochii tulburați de întunericul necredinței și al deznădejdii, apoi a zâmbit și i-a spus cu blândețe:

-        E timpul să-mi fac rugăciunile. Vino cu mine! Ne-am putea ruga împreună.
-        Mai bine nu, bătrâne. Te voi aștepta aici. Nu mă mai rog de multă vreme.
-        Înțeleg. Nu te vei ruga, dar însoțește-mă și poate vei afla apoi răspunsurile pe care le cauți.
Cei doi au intrat într-o cameră întunecată.
-        Nu am lumină aici. L-a atenționat bătrânul pe bărbat, apucându-l de braț și mergând încet împreună cu acesta, vreo câțiva pași, după care s-a oprit și a spus:
-        Așteaptă-mă aici! Eu voi merge un pic mai în față.
-        Și stăm în întuneric?
-         Deocamdată da. Prima rugăciune durează cam zece minute. Pe aceasta o spun mereu pe întuneric. După ce o voi termina, vom avea și lumină. Dacă vrei, te poți ruga și tu în gând.
 Apoi s-a depărtat, lăsându-l pe tânăr în mijlocul camerei.
 După zece-cincisprezece minute, bătrânul a aprins o lumânare, continuând să se roage în cea mai adâncă tăcere. După alte câteva minute a mai aprins trei lumânări și s-a rugat iar. Tot așa a ținut-o până când și-a terminat rugăciunile, timp în care tânărul îl privea cu atenție, crezând că era un ritual anume în toate acele lucruri.
          Primele minute i s-au părut acestuia o veșnicie căci întunericul și tăcerea erau atât de apăsătoare!
 Bărbatul a simțit că venise momentul să-și amintească și el o rugăciune. Astfel, a început să zică în gând Rugăciunea Domnească și, dintr-o dată, o căldură stranie, pe care n-o  mai simțise până atunci, l-a cuprins din creștetul capului și până în tălpi. Era o căldură mângâietoare care îi îmbrăca trupul, îmbrățișându-i fiecare celulă și sărutându-i inima îndurerată de negrele gânduri. Era o căldură venită parcă dintr-o liniște primordială și dintr-un izvor nesecat de iubire.
Când prima lumânare a fost aprinsă, el a văzut că bătrânul stătea în genunchi, în fața unor icoane și se ruga în tăcere. Imaginea, însă, nu era destul de clară, iar tânărul nu a putut să vadă prea bine sfinții reprezentați de acele icoane. Camera era foarte mare iar întunericul părea greu de învins.
 Cu cât bătrânul aprindea mai multe lumânări, cu atât mai mult se lumina camera, astfel încât bărbatul i-a văzut în icoane pe Sfântul Ioan Botezătorul, Sfântul Nicolae, Sfânții  Arhangheli Mihail și Gavril și alți sfinți pe care tânărul nu-i cunoștea. În mijlocul acestora era o icoană mare a Maicii Domnului cu pruncul Iisus în brațe.
     Privind icoanele, tânărul și-a amintit de părinții săi, de copilărie, de Sfânta Biserică unde mergea mereu alături de mama lui când era mic, de duhovnicul său care, asemeni unui tată iubitor, îl privea cu blândețe și îi dădea sfaturi minunate. Uneori îl mângâia pe creștet, lăudându-l, alteori îl dojenea, dar pe toate acestea, el făcea cu iubire și cu înțelepciune.
-Doamne, ce bine era atunci! Cât de frumoși erau oamenii și cât de mult știau să iubească! gândi bărbatul.
         Dintr-odată zeci de gânduri au început să-și țese plasa în mintea acestuia, însă au fost întrerupte de vocea caldă a bătrânului:
- Să mergem! Te invit la cină, apoi o să vorbim pe îndelete despre ceea ce dorești.
            După ce au mâncat, cei doi au început discuția:
-        Spune-mi, ce ai simțit în timp ce mă rugam? A întrebat bătrânul.
-        La început m-am simțit mic și neajutorat în întuneric. Mi s-a părut că a trecut atât de greu timpul! Apoi, când  am văzut prima lumânare aprinsă, mi-am dat seama că, deși aceasta poate părea firavă și neînsemnată, totuși are o putere specială căci flacăra sa poate străpunge întunericul.
Bătrânul a zâmbit, bucurându-se de cele auzite, apoi continuă:
-         Știi, dragul meu, omul e asemeni unei lumânări. Dumnezeu aprinde flacăra vieții în noi, dăruindu-ne Duhul Sfânt care ne luminează calea printre ceilalți.

            Cât de frumos și lin ard unele flăcări și cât de  gălăgios ard altele, făcând scântei! Noi le aprindem pe fiecare dintre acestea,  așa cum Părintele nostru ceresc  aprinde duhul sfânt în fiecare om, atunci când vine momentul potrivit.
               Sunt lumânări care au flăcările clare și cresc în înălțime. Tot astfel, sunt și oameni care se îngrijesc mereu ca să aibă gânduri frumoase față de semenii lor și inima curată. Aceștia au o voință puternică, stăruind în credință, nu se lasă influențați de lume, nici nu se bucură prea mult atunci când sunt lăudați și nici nu se întristează atunci când sunt batjocoriți, cunoscând deșertăciunea lumii acesteia. Ei slăvesc pe Dumnezeu prin felul lor de-a fi, de a vorbi, de a se comporta cu ei înșiși și cu lumea din jurul lor.
          Alte lumânări au flacările atât de mici și de firave încât par mereu că s-ar stinge. Ele sunt asemeni oamenilor care își pierd repede credința, care se lasă cuprinși de duhul tristeții, al deznădejdii și al însingurării. Aceștia nu pot primi Cuvântul Adevărului pentru că au inimile împietrite.
             Unele lumânări au flăcările tremurătoare și fumegăie mult. Asemeni acestora, există oameni în inimile cărora se duc lupte puternice între a merge pe calea cea bună și a face după propriul plac, neținând cont de voința divină. Ei cunosc poruncile dumnezeiești și cuvântul Evangheliei, și-ar dori să le împlinească dar pun mai mult preț pe cele trecătoare: slava deșartă, dragostea pătimașă, iubirea de arginți și alte patimi care înlănțuie cu lanțuri grele atât trupul cât și sufletul.
          La alte lumânări poți vedea cum flăcările par să danseze. Tot la fel dansează prin viață oamenii care au învățat ce înseamnă recunoștința. Deși cunosc suferința, ei aleg să primească și să accepte cu inima deschisă tot ceea ce vine în viața lor, indiferent de forma pe care o îmbracă. Aceștia pășesc încrezători printre „obstacolele” întâlnite pe cale și sunt cu adevărat fericiți pentru că ei știu că la cârma corabiei lor este Dumnezeu, iar de se va întâmpla ca aceasta să se scufunde va fi doar pentru ca Hristos să-i ia de mână și să-i ajute să meargă neînfricați printre valurile vieții.   
         Unele lumânări curg și valuri întregi de ceară fierbinte picură pe pereții lor. Acelea sunt asemeni oamenilor care varsă lacrimi pentru întreaga omenire. Ei sunt oamenii compasiunii și ai iubirii necondiționate, rugându-se pentru ca semenii lor să deschidă ochii, să vadă adevărul și să învețe să trăiască în iubire, înțelepciune și pace. Aceștia se bucură din suflet pentru fericirea tuturor, dar totodată poartă în inimi durerea lumii întregi.
            Indiferent de felul cum arde, orice lumânare poate sparge întunericul. Tot la fel, orice om, indiferent de patimile cu care se luptă, poate primi mântuirea sufletului.
Dumnezeu ne iubește pe toți la fel, fără a face vreo deosebire și, în Perfecțiunea Sa, are pregătit planul Său Divin pentru fiecare dintre noi.
            De obicei, mintea omenească ne împinge să ne judecăm semenii și, fără să ne dăm seama să ne credem mai buni decât ei, privindu-i ca pe niște suflete rătăcite și întunecate, care și-au pierdut calea spre mântuire. Astfel, în loc să ne rugăm pentru ei, ca să primească Lumina Cunoașterii, începem să le dăm sfaturi care, chiar dacă sunt din adâncul inimii și cu cele mai bune intenții, uneori pot face mai mult rău decât bine.
Noi credem că Dumnezeu iubește doar drepții, nu și păcătoșii, însă habar n-avem cât de mult își iubește păstorul oile rătăcite. El nu are liniște și nici odihnă știind că acestea ar putea cădea pradă lupilor.  Așa cum spunea cândva un mare păstor de suflete:  „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu” (părintele Arsenie Boca) 

-        Frumoase și înțelepte cuvinte ai rostit, bătrâne! Cu toate astea, eu nu înțeleg de ce nu pot simți dragostea Lui toți oamenii. Oare nu toți suntem copiii Lui? De ce doar câțiva oameni pot avea stări înălțătoare, bucurându-se de iubirea Sa fără de margini iar alții se zbat în întuneric, fără să primească un semn? Doar unii sunt aleșii Săi?
-         El e mereu alături de fiecare dintre noi și ne iubește nespus de mult, însă păcatele noastre nu ne lasă să-L vedem. El nu ne abandonează așa cum cred unii și niciodată nu pierdem iubirea Lui, doar că suntem orbi și n-o  vedem, avem inimile închise și nesimțitoare, ne întoarcem cu spatele la El. Și oare cum L-am putea  vedea de vreme ce ochii noștri sunt ațintiți la spectacolul deșertăciunilor lumii acesteia? „Fericiți cei curați cu inima căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.” a spus Iisus în cea de-a șasea fericire. El ne-a transmis că toți cei care-L caută pe Dumnezeu să-și curețe inimile de patimi și de tot felul de  dorințe deșarte.

Dragul meu, privește aceste două lumânări! Care e diferența dintre ele? Întrebă înțeleptul.
-        Una este dreaptă, alta e încovoiată. Răspunse zâmbind tânărul, încercând să înțeleagă rostul acelei întrebări.
-        De ce crezi că s-a îndoit cea de-a doua lumânare?
-        Poate pentru că nu a fost ținută în condiții bune.  O fi stat la căldură și astfel s-a strâmbat.

-        Uneori lumânarea rămâne dreaptă, alteori se îndoaie. continuă bătrânul. Așa cum ai spus, ea se îndoaie din cauza căldurii.
Tot la fel și omul își poate întina mintea și inima din cauza patimilor. Atunci, nu-l mai poate vedea pe Dumnezeu, care este în permanență alături de fiecare dintre noi,  așteptând răbdător momentul potrivit pentru a ne modela sufletele.
Dacă vrei să îndrepți o lumânare și ești înțelept, te vei gândi că se poate rupe dacă nu e moale. Astfel o vei încălzi mai întâi, ca să devină maleabilă. Abia atunci o poți îndrepta fără să-i faci rău.
   Tot la fel, cu nemăsurata Sa Înțelepciune și nemărginita Iubire, Dumnezeu încălzește mai întâi inima omului. El permite ca aceasta să se topească puțin câte puțin apoi începe să o modeleze.
    Se întâmplă să  ne închidem inimile în fața suferinței. Ne ridicăm ziduri de apărare, crezând că astfel ne este mai bine. Mai târziu ne dăm seama că a-ți păstra inima deschisă și a fi vulnerabil înseamnă, de fapt, a fi puternic cu adevărat. Însă, dragul meu, să ții minte că a-ți deschide inima nu înseamnă neapărat și a-ți deschide gura pentru că uneori tăcerea poate vorbi mult mai mult despre iubire decât orice cuvânt.
Cu toate astea, Dumnezeu, asemeni unui tată iubitor și grijuliu, nu încălzește prea tare inima omului ca să nu se strâmbe, așa cum un părinte nu-și alintă prea mult copilul ca să nu capete nărav, ci îl crește cu dragoste și cu înțelepciune.
Tatăl nostru ne arată marea Lui iubire atunci când vine momentul potrivit și atât cât știe El că putem suporta, fără să ne strâmbăm credința. Astfel, ne pregătește ușor, ușor,  pentru a primi în inimile noastre dragostea-I fără de margini. Se poate întâmpla ca să ne apară în minte gânduri de trufie, să credem că merităm toate acestea, însă tot ce avem de făcut este să-I primim iubirea smeriți, fără să ne temem că vom deveni mândri, ci  să înțelegem că există această posibilitate ca trufia să ne apară prin gândurile noastre, să ne cunoaștem limitele, să ne analizăm pe noi înșine și nu pe ceilalți,  iar când mândria vrea să-și planteze sămânța în inimile noastre, să nu o udăm, ci să o lăsăm să se usuce. Nu ne va reuși din prima încercare și nici din a doua, însă important este să nu deznădăjduim, să nu ne pierdem încrederea în bunăvoința Tatălui nostru, ci să ne recunoaștem greșelile, să ne ridicăm după fiecare cădere și să mergem mai departe cu credința că vom învinge orice ispită. Drumul este greu și anevoios. Trecem prin strâmtoarea despătimirii, apoi urcăm din greu muntele pentru a primi cununa virtuților, atât de necesară mântuirii sufletelor noastre.
         Tânărul  ascultă cu atenție vorbele înțeleptului, apoi îi spuse acestuia:
-        Am înțeles că la căldură se poate strâmba o lumânare și tot la căldură se poate îndrepta. Noi, ca oameni, cum ne putem da seama când avem parte de căldura cea bună care ne îndreaptă și când suntem expuși  riscului de a ne îndoi?
-         Căldura care ne poate strâmba este flacăra patimilor. Aceasta ne arde și ne macină sufletele, făcându-le să se zbată în iadul deznădejdii. Ea ne oferă plăceri de moment, dar este urmată de suferință și durere.
Cealaltă căldură este flacăra iubirii dumnezeiești care ne oferă nectarul nepieritor al dragostei desăvârșite. Simțind această iubire vindecătoare și binecuvântată, inima omului se  deschide asemeni unei flori și astfel începe să-și amintească de paradisul pierdut. Cu credință, cu nădejde și cu dragoste, omul se lasă condus de voia Tatălui pe drumul despătimirii, apoi pe cel al virtuților, al îndumnezeirii. Și chiar dacă se va întâmpla ca acesta să rămână blocat și să nu mai poată face niciun pas înainte, Dumnezeu va veni să-și întâmpine „fiul rătăcitor”, îl va îmbrățișa cu drag și-l va conduce înapoi acasă.
           Dragul meu, să ții minte că acea căldură care strâmbă sufletele ne face să fim neliniștiți și cuprinși de griji, dar căldura care ne îndreaptă ne aduce în inimile nostre pace și liniște! Sufletul aparține cerului și e veșnic iar trupul e al pământului, fiind trecător, asemeni lumânării care se consumă pe măsură ce flacăra sa arde tot mai mult. De aceea e bine să ne aducem mereu aminte că suntem, pe de o parte, fii ai divinității și, pe de altă parte, copii ai umanității care trăiesc pe pământ într-un timp limitat pe care ar fi frumos să-l folosim așa cum se cuvine.
Înfrânează-ți poftele, cercetează-ți cu atenție gândurile și simțirile, păstrându-le doar pe cele care vin întru Hristos, iubește oamenii și acceptă-i așa cum sunt, fără să-i judeci, păstrează-ți conștiința curată și astfel vei rămâne drept. Deasemenea, amintește-ți să rămâi smerit și să nu te lauzi cu lumina flăcării tale, căci așa cum o lumânare nu se minunează de strălucirea sa pentru că ea știe că n-ar fi luminat nicicând dacă nu ar fi fost aprinsă de altcineva, tot așa și tu să fii conștient că gândurile, cuvintele și faptele tale cele bune vin datorită  Duhului Sfânt pe care l-ai primit de la Dumnezeu. Tatăl e cel care concepe creația, Fiul ascultă și face voia Tatălui, iar Duhul Sfânt desăvârșește. Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.  (Efeseni 2:89) Duhul Sfânt este cel care te „curăță de toate întinăciunile”, mângâindu-ți durerile, călăuzindu-te în Adevăr și sprijinindu-te în calea ta spre desăvârșire, așa că păstrează-l ca pe cea mai de preț comoară!
-Mulțumesc, bătrâne pentru sfaturile dumitale spuse din adâncul inimi! Cu siguranță că îmi vor fi de folos în viață. Totuși, eu aș mai avea o nelămurire: Există oameni virtuoși, credincioși și drepți, dar cu toate astea, ei cad în grele ispite și își revin foarte greu. De ce Dumnezeu permite ca astfel de lucruri să se întâmple? Dacă i-ar iubi, oare nu ar trebui să-i ajute, să le împiedice căderea? Oare un părinte care își iubește copilul îl lasă să cadă și să se lovească sau îi arată drumul corect?
- Dragul meu, să știi că Dumnezeu ne învață cum să mergem pe Calea cea Dreaptă prin Cuvintele din Sfânta Scriptură. Dacă citim Sfintele Evanghelii, cărțile sfinților noștri părinți și dacă mergem la Sfânta Biserică, atunci ne vom păstra calea fără să ne abatem de la ea. Desigur că se întâmplă și accidente. Vom cădea, dar ne vom ridica și vom merge mai departe fără să ne descurajăm căci uneori e nevoie de anumite condiții grele ca sufletul să poată vedea drumul spre Dumnezeu. Așa cum câteodată nu poți vedea lumina până când nu ai cunoscut întunericul, nu poți trăi în rai până nu simți iadul, tot așa nu poți fi drept până când nu ai cunoscut ce înseamnă să fii strâmb și nu poți simți Iubirea Lui nesfârșită până când nu treci prin chinul deznădejdii, al abandonului, al însingurării.           
     Prietene drag, în drumul tău vor apărea mulți lupi în haine de păstori, care vor păcăli pe cei naivi, spunându-le diverse lucruri ca să le piardă sufletele. Vei întâlni poate maeștri autoproclamați care te vor învăța că meditația îți poate oferi stări mistice prin care te vei cunoaște pe tine însuți, cunoscându-L astfel și pe Dumnezeu; poate vei afla și alte lucruri despre geometria sacră, despre înălțare, despre capacități paranormale precum clarviziune, clarvedere, clarsimțire, chiar și despre comunicarea cu ființe extraterestre. Vei întâlni poate vindecători prin puterea minții, sau maeștri reiki, bioenergeticieni, aceștia făcând așa-zisele „curățări” prin care te pot vindeca de orice boală.  Poate vei cunoaște și maeștri ai iubirii tantrice sau chiar maeștri care se cred „eliberați”, însă tu să fii cu băgare de seamă la toate aceste păgânisme pentru că toți aceștia aparțin întunericului și nu lucrează cu forțele binelui. E de ajuns să le vezi stilul de viață și vei putea înțelege cât de înlănțuiți pot fi aceștia de cele lumești, stricăcioase și trecătoare. Tu să cercetezi Scripturile ca să te poți apropia de  Mântuitorul nostru și să rămâi  în iubirea Lui și în ascultare față de poruncile dumnezeiești! 
Unii îți vor spune că sunt lucrători în lumină și că pot ajuta lumea să iasă din întuneric. Deși aceștia par să aibă un scop nobil, sunt conduși de mândrie și trufie crezând că pot canaliza lumina după bunul lor plac. Doar asta a gândit și Lucifer înainte să cadă. Tot mândria l-a făcut să creadă că are lumină proprie. Așa că lasă lucrătorii luminii cu treburile lor, roagă-te doar pentru aceștia căci ei nu știu ce fac, și pe cine slujesc cu adevărat, iar tu, dragul meu, să rămâi un lucrător al Cuvântului Adevărului și al Iubirii!   Primește-L pe Hristos în inima ta și El îți va aminti mereu că drumul spre adevărata mântuire întotdeauna va trece prin rugăciune, prin  iubire față de Dumnezeu și de semenii noștri. El, Cel Unul Născut, născându-se într-o iesle sărăcăcioasă și trăind simplu, ne-a învățat să fim smeriți și să nu căutăm bogățiile lumii acesteia care sunt pieritoare. Tot El ne-a învățat ce înseamnă ascultarea deplină, căci s-a supus și legii omenești și celei divine. Ascultător și iubitor, Iisus Hristos a avut răbdare să împlinească Planul Tatălui, fără a se gândi vreodată să-și facă voia proprie. Chiar și atunci când vindeca, niciodată nu se lăuda că El fusese cel care vindecase, asemeni „falșilor vindecători” din zilele noastre, ci îi întreba pe cei bolnavi dacă aceștia credeau în Dumnezeu. După ce primea răspuns, El le spunea: „Credința ta te-a vindecat!” Și îi învăța pe aceștia să nu mai păcătuiască.                   
           Dacă rostul unei lumânări e să ardă și să lumineze în întuneric, rostul omului este să învețe lecția iubirii și să fie un apostol al Lui Hristos, căci așa cum lumânarea nu se gândește vreo clipă că se consumă și nu-și stinge flacăra ca să-și păstreze trupul, tot așa și omul are nevoie să-și împartă darurile sale cu ceilalți căci acestea nu aparțin doar lui, ci întregii omeniri. Ar putea vreodată un ucenic al Lui Hristos să-și îngroape talanții?
Sigur că nu! El va folosi cu recunoștință orice i se dă și va oferi mai departe, cu drag, tuturor.              
        Rămâi în Iubire, iar de la flacăra ta se pot aprinde și alții, producând astfel mai multă lumină. Căci asta e singura împărțire care înmulțește ca prin minune.  Nu contează să cunoști marele Plan pe care El îl are pentru tine. Oricum îl vei afla la momentul potrivit, nici mai devreme, nici mai târziu. Ceea ce contează cu adevărat este să îți dorești să fii drept.        
         Prietene drag, fie ca flacăra ta să ardă și să lumineze în noapte alte suflete rătăcitoare care caută calea orbecăind prin întuneric și să rămâi drept printre ceilalți, biruind duhul lumii! Nu lăsa ca omul din tine să se strâmbe sub povara păcatelor, ci luptă să rămâi drept! Iar dacă se va întâmpla ca lumânarea ta să curgă, să nu te grăbești să-i ștergi ceara depusă, căci nimic nu e mai frumos decât broderia aceea minunată asemeni lacrimilor care izvorăsc din pocăință ori din iubire de Dumnezeu și de semeni...

              Cuvintele înțeleptului au străpuns întunericul din inima tânărului și au adus atâta lumină încât acesta l-a rugat pe bătrân să-l primească printre ucenicii săi ca să poată cunoaște mai bine Cuvântul Adevărului. După o perioadă de timp, el a devenit un cărturar înțelept care le  vorbea tuturor despre marea dragoste a Lui Dumnezeu față de oameni, despre iubirea jertfelnică a Lui Hristos, despre dragostea și compasiunea Fecioarei Maria, iar când se întâmpla să întâlnească vreun suflet rătăcitor, îi spunea povestea unei lumânări întrupată din Adevăr, care avea să devină Lumina lumii.





(Paula Seling - Blandul Pastor - https://www.youtube.com/watch?v=TGemcktBlvo)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu