(imagine preluată de la: https://isabelleart.files.wordpress.com/2010/07/dscn6264.jpg)
Oamenii sunt asemeni notelor muzicale. Indiferent de tonalitate, fiecare are locul său pe portativ, fiecare notă este valoroasă în felul său.
Muzica se crează cu toate notele, fie joase, fie înalte. Totul ține de rezonanță și de armonizare.
Când înțelegem că iubirea e liantul care ne ține uniți și ne ajută să atragem în viețile noastre acele note care rezonează cu noi, atunci muzica pe care o creăm are puteri vindecătoare.
Iubirea conștientă se construiește încet, cu răbdare, cărămidă cu cărămidă, prin deschiderea inimii, comunicare autentică, atenție permanentă și concentrare asupra sinelui, precum și atenție față de partener, învățând pașii care sunt necesari pentru realizarea unui dans armonios.
În fiecare clipă avem posibilitatea să adăugăm câte o treaptă la scara pe care putem urca ÎMPREUNĂ spre RAI sau putem coborî în abisul iadului.
Putem construi închisori sau putem clădi castele magice unde iubirea e stăpâna inimilor noastre. Putem compune o melodie dizarmonică, alăturându-ne unor „note” care nu se potrivesc tonalității noastre, contribuind astfel la crearea haosului și suferinței, sau putem crea o melodie armonioasă, vindecătoare, eliberatoare, care se înalță spre cer asemeni unei jertfe dăruite cu drag Tatălui nostru ceresc. În final, indiferent dacă este conștientă sau nu, alegerea aparține fiecăruia dintre noi! Tu ce alegi?
Postez mai jos un filmuleț animat care surprinde diferite aspecte importante privind iubirea.
Iubită iasomie, îți mulțumesc pentru că ești aici, chiar în fața casei mele și îmi îmbrățișezi visurile ce se înalță unul câte unul spre văzduhul senin al unei veri minunate!
Îți mulțumesc pentru toate diminețile de primăvară când eram, poate, prea grăbită să observ farmecul zâmbetului tău. Îți mulțumesc și pentru că așteptai tăcută să mă întorc acasă, întâmpinându-mă cu drag, chiar dacă, de cele mai multe ori, eram cu gândurile atât de departe, încât abia te priveam fugitiv, apoi îmi concentram atenția către alte lucruri pe care atunci, la acea vreme, le credeam a fi mai importante. Iartă-mi ignoranța! Ce bine ar fi fost să fi deschis ochii cu adevărat și să-mi fi dat seama de binecuvântările pe care mi le dăruiai fără să-mi ceri nimic în schimb!
Mulțumesc, iubită iasomie! Îți mulțumesc pentru că, deși niciodată nu ți-am arătat recunoștința și prețuirea, tu ai continuat să înflorești, să-mi oferi parfumul tău, să îmi bucuri privirea cu florile tale delicate. Atâtea primăveri ai înflorit, iubită iasomie, iar eu nu am știut să mă bucur cu adevărat de darurile ce mi le-ai oferit cu drag!
Te privesc, iubită floare aleasă, te mângâi cu drag, iar inima îmi tresaltă de bucurie! Îmi vine să strig cât pot de tare: ACUM VĂĂĂD! Văd clar! E atâta iubire în jur! Atâta lumină!
***
Suflete frumos, iubește fără limite! Dăruiește fără să aștepți ceva în schimb!
Iubește cât de mult poți, căci doar o inimă care iubește cu adevărat nu se teme de timp! Iubește, chiar dacă uneori se întâmplă să te doară! Iubirea nu doare, însă așteptările noastre neîmplinite dor și provoacă răni.
Înflorește, inimă frumoasă ce ești! Împrăștie-ți parfumul iubirii care nu are hotare. Nu oferi celor din viața ta parfumul suferinței, al durerii, ori al însingurării! Alege să iubești, să visezi, să crezi, să fii fericit și împăcat cu tine însuți! Alege să fii liber! Oferă-le tuturor parfumul dulce al Iubirii, Compasiunii, Prieteniei, Adevărului, Dreptății!
Chiar dacă IUBIREA ta nu va fi observată mereu de cei din jurul tău, ea va face minuni, ajutându-i să se trezească din somnul uitării care îi ține captivi într-un vis colectiv, departe de Adevăr. Iubirea ta îi va ajuta să-și amintească de adevărata lor cale și să înțeleagă că viața nu te grăbește nicăieri. Ea doar îți cere să fii PREZENT, să te bucuri de călătoria ta, având mintea luminată și inima deschisă pentru a primi minunatele lecții ale iubirii.
Suflete drag, FII Iubire! Fii Iasomie! Când vine vremea ca florile să se scuture, vei simți că nu vei fi înflorit în zadar...
Postez mai jos un cântec frumos despre iubirile strânse într-un buchet al VIEȚII, menite să ne călăuzească pas cu pas, în drumul nostru spre LUMINĂ.Important este să le vedem cu adevărat așa cum sunt ele și să le înțelegem lecțiile.
(imagine preluată de la: http://www.romaniatv.net/media_288128_telescopul-hubble-aniverseaza-25-de-ani-in-spatiu--cele-mai-frumoase-imagini-ale-universului_215847.html#media)
Există suflete înlănțuite de realitatea dureroasă care le taie aripile, zdrobindu-le zborul spre absolut. Singura lor alinare este visul, așa că, atunci când noaptea vine, acestea visează Luna, stelele și întreg Universul. În adâncul nopții, ele sunt libere să zboare prin galaxie.
După un timp, acestea se complac în starea de visare, iar cea mai mare durere a lor este atunci când visul lor este întrerupt de trezirea la realitate - acea realitate apăsătoare și greu de trăit...
Există suflete care adoră să privească stelele, dar, vaaai!!! Acestea par a fi atât de departe, mult prea departe și imposibil de atins, de mângâiat și, uneori, chiar și greu de iubit! Și, totuși, stelele au nevoie și ele de iubire pentru că și ele se întristează, plâng, zâmbesc, se bucură, asemeni nouă, oamenilor. Și acestea trăiesc și simt, la rândul lor, suferința, depărtarea, separarea, întunericul, tăcerea...
Există suflete care ȘTIU că sunt UNA cu stelele. Acestea aleg să dăruiască lumina pe care SOARELE, cu o iubire nemărginită, o împarte tuturor. Adevăratele stele nu se tem de întuneric pentru că ele știu că în cele mai întunecate nopți pot străluci mai tare. Totuși, indiferent de cât de puternică este lumina lor, acestea păstrează vie și neîntinată amintirea primordială a soarelui sacru care le călăuzește inimile de-o eternitate.
Mă întreb: Oare cât spațiu poate fi între două stele ce se iubesc din adâncul ființei lor, când au aceeași esență, când vibrează una în prezența celeilalte? Oare nu cumva atunci când două stele se iubesc necondiționat, dragostea lor trece dincolo de timp și de spațiu?
Iar tu, suflete minunat care ai apărut în calea mea, să știi că te iubesc! Nu te iubesc pentru că îmi luminezi viața, nici pentru că aș dori să îmi oferi ceva anume sau pentru că te manifești într-un fel plăcut mie. Eu te iubesc pentru că EȘTI, iar asta e tot ce contează! Restul e poveste...o minunată poveste despre suflete frumoase și stele care ard pentru a dărui iubire și pace în inimile celor care le privesc în tăcerea nopții.
(Yakuro - Through The Galaxy - https://www.youtube.com/watch?v=dzucCMmhzjQ)
Într-o dimineață senină de vară, în grădina cu flori a unui gospodar a răsărit din senin o micuță păpădie.
Florile aveau graiul lor special și vorbeau între ele, folosind cuvinte fermecate, mângâietoare, iubitoare și înțelepte, care le ajutau să trăiască fericite într-o împărăție a luminii, armoniei, păcii și a dragostei.
Pentru că fiecare dintre acestea avea câte un nume secret, necunoscut de lumea oamenilor, florile mai bătrâne au hotărât ca păpădia să poarte numele de DIA.
Micuța Dia privea cu admirație cerul, norii, firele de iarbă, copacii, gărgărițele, fluturii, păsările, dar mai mult decât pe toate acestea, ea îl adora pe multiubitul soare care o mângâia blând cu razele-i dulci și iubitoare.
Păpădia își dorea cu nerăbdare să-și deschidă petalele și să „crească mare”, cât mai „maare!,... Exact așa facem și noi, oamenii: Când suntem mici, vrem să fim mai repede adulți, iar când suntem bătrâni, ne-am dori să fim din nou copii.
Celelalte flori erau intrigate de apariția misterioasei „surate” care nu fusese sădită și nici plantată de mâinile grădinarului, așa cum fuseseră ele. Ea, Dia, cea apărută din senin, născută parcă din roua unei dimineți de vară, era altfel.
-Este o floare specială! a spus o tufă bătrână de liliac. Ea era cunoscută ca fiind înțeleapta grădinii. Cred că e regina florilor. continuă aceasta pe un ton hotărât. După cum se vede, bulbul cel verde seamănă cu o coroană de împărat. Sunt curioasă să-i văd petalele! Cu siguranță vor fi deosebite! Vor întrece în frumusețe multe flori!...
Atunci când a venit vremea ca Dia să-și deschidă petalele, florile au fost foarte dezamăgite că așteptările le fuseseră înșelate. Ea nu avea nici frumusețea trandafirilor, nici sensibilitatea crinilor, nici culoarea panseluțelor vesele, nici parfumul garofițelor, nici delicatețea lăcrămioarelor. Păpădia era ca o minge galbenă cu țepi, ciufulită și zgribulită.
Toate florile au început să râdă de ea, fiindu-le rușine că au crezut atâta timp în vorbele tufei de liliac. Asfel, Dia a devenit din ce în ce mai tristă și mai neîncrezătoare.
Într-una din zile, pe când micuța păpădie se gândea la soarta sa nefericită, Soarele i-a șoptit drăgăstos:
-Iubită Dia, nu te întrista! Ești printre flori cea mai frumoasă. Tu ești aleasa inimii mele. În petalele tale minunate îmi scald cu bucurie chipul. Sunt fericit să te văd în fiecare dimineață și Îi mulțumesc Tatălui pentru că ești.
-Cum să mă iubești tu, cel care ești stăpânul Cerului și al pământului? Nici măcar oamenii nu mă iubesc și nici celelalte flori. spuse floarea mirată de cuvintele astrului ceresc.
-Iubita mea, fiecare își iubește puiul. Oamenii îndrăgesc mai mult ceea ce plantează ei decât pe celelalte plante pe care le numesc „buruieni” și pe care nu le prețuiesc pentru că nu sunt copii lor. Natura, ca o mamă iubitoare, strânge la pieptul său, fără deosebire, toate florile și le iubește pe fiecare în parte, fără deosebire. Așa că, atunci când te simți neiubită, să îți amintești că ești copilul Mamei Natură și că ea te ocrotește în fiecare clipă a vieții tale.
-Dar celelalte flori spun că le-am înșelat așteptările, sunt sălbatică și că nu am nicio valoare. -Să ții minte că orice firișor de iarbă, indiferent de cât de mic și neînsemnat pare a fi, totuși are și el rostul său pe lumea asta! Iar tu, minune între minuni, crezi cumva că te-ai născut ca să împlinești așteptările celorlaltor flori? Ooo, nu! Sub nicio formă nu pentru asta ai venit pe lume. Rostul tău e să primești lumina mea și să o dai mai departe cu bucurie tuturor celor care te privesc. Credința ta să fie Iubirea, iar cei care vor avea ochi să vadă adevărata lumină o vor vedea.
Vremea a trecut, iar păpădia a învățat multe de la cel pe care, de o viață întreagă, îl adora. Astfel, ea a aflat despre iubire, compasiune, recunoștință, adevăr, smerenie, răbdare și multe altele. În fiecare zi, ea se îmbrăca în hainele soarelui, iar nopțile adormea sub clarul de lună, așteptând cu nerăbdare o nouă dimineață.
În grădină, au apărut și alte păpădii, astfel că Dia nu mai era singura „sălbatică” printre florile cultivate” și rafinate. În sfârșit, avea și ea o „familie” adevărată.
Atunci când se întâmpla ca vreo floare rău-voitoare din grădină să râdă de suratele sale mai mici, Dia le mângâia prin cuvintele blânde și iubitoare, ajutându-le să rămână încrezătoare, vesele, prietenoase, iubitoare și luminoase.
Cu timpul, păpădia a încărunțit, devenind un glob de „puf”. Asta nu a întristat-o pe Dia, ci a bucurat-o mult căci a înțeles că era și ea, la rându-i o mică „mamă Natură”, iar puișorii ei erau petalele pe care le crescuse cu drag. Toate erau la fel în ochii Diei și toate se uneau într-un punct: în inima mamei lor, locul sacru de unde își trăgeau iubirea cea nemărginită.
Petalele au aflat de la mama lor că va veni timpul ca ele să plece în lume, dar să nu se simtă singure și abandonate pentru că Mama Natură le ocrotește. Niciun pui, nicio vietate nu e singură. Păpădia le-a mai povestit că vor intra în crăpăturile pământului și, chiar dacă acolo va fi întuneric, ele nu trebuie să se teamă pentru că Tatăl lor le va învălui cu iubire și căldură, ajutându-le să crească.
-Ce vom face fără tine, mamă? Eu nu mi-aș putea imagina să plec. Îmi va fi greu! Nu pot singură! Sunt prea mică și firavă. spuse îngrijorată una dintre petale.
-Așa este! Are dreptate! Suntem mici! Nu ne putem descurca în necunoscut, departe de tine. adăugară celelalte speriate de ceea ce urma să se întâmple. -Sunteți puternice și curajoase! Eu voi fi mereu cu voi. Atunci când o să vă fie frică, să vă amintiți de inima mea - sursa vieții voastre și căldura iubirii ce o să vă călăuzească mereu. Esența noastră e la fel, chiar dacă exteriorul e diferit, așa că, dacă veți întâlni în calea vostră flori care nu par a fi asemeni vouă, să vă amintiți mereu că TOȚI SUNTEM UNA. Indiferent de măștile pe care le folosim, dincolo de toate aceste aparențe suntem scânteie divină. Mai mult decât atât, toți suntem conectați. Chiar dacă veți zbura în locuri diferite când vântul o să vă împrăștie în zare și fiecare dintre voi va avea propriul drum, să vă amintiți că sunteți conectați cu ceilalți în fiecare clipă. Alegeți să dăruiți iubire căci dragostea și compasiunea sunt izvoare nesecate ale fericirii!
Într-una din zile, florile din grădină, „surorile vitrege” ale Diei și-au cerut iertare pentru toată suferințele pe care i le provocaseră. Ele au înțeles că aceasta le oferise multe daruri. Păpădia le-a învățat smerenia, iubirea, răbdarea, credința, compasiunea, slujirea aproapelui cu dragoste și cu înțelepciune. Dia, însă, nu era supărată pe acestea, ci le-a mulțumit, fiindu-le recunoscătoare pentru ajutorul pe care i l-au dat pentru a învăța lecțiile iubirii.
Singura mare nefericire a Diei era faptul că soarele nu mai apăruse pe cer de ceva timp. Îi era dor de el, deși, cumva, în adâncul inimii sale, ea îl simțea prezent mereu, ca și cum erau nedespărțiți.
Când a venit seara, păpădia a avut un vis în care i s-a arătat soarele cel drag și mult adorat.
-Die, Die, păpădie, nu ne-am mai putut vedea, dar să știi că întotdeauna te-am luminat, și te-am vegheat cu dragoste chiar și dincolo de norii cenușii, chiar și atunci când ceața împiedica razele mele să ajungă la tine ca să te mângâie. Ne vom întâlni dincolo de timp, iubită Dia, acolo unde este vară și lumină eternă: în inima nesfârșitei iubiri.
A doua zi, dis de dimineață, simțind că a rămas fără putere, păpădia și-a dat seama că venise timpul să le dea drumul copilașilor să plece ca să-și împlinească destinul.
La prima suflare a vântului, petalele s-au desprins una câte una, asemeni unor steluțe de lumină, zburând pe cerul arămiu ce părea că vestește începutul toamnei.
Cu glasul tot mai stins, Dia le-a spus puișorilor săi dragi:
-Zburați, copilași! Curaj, iubiții mei! Drum bun! Să fiți fericiți!
Din ceea ce fusese cândva o păpădie care radia iubire, a rămas doar un bumb ca un năsturel. Acel bumb era chiar inima sa: acolo unde începuse totul și tot acolo unde avea să se sfârșească povestea unei minunate flori. Și pentru că iubirea e magică, sfârșitul a venit doar pentru a deschide drumul către alte începuturi în care Soarele Dreptății, al Iubirii și al Păcii luminează mai puternic și mai frumos ca niciodată.
09.06.2017, Nereju
Postez mai jos un clip minunat care sper să vă mângâie inimile și să înflorească în IUBIRE!
(ERNESTO CORTAZAR - Neither Time Or Distance - https://www.youtube.com/watch?v=EaGVohQlMHk)
„Știi tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință. Înseamnă să fii atât de mic încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche.” Francis Thompson
Mă numesc Chiriac Maria și sunt educatoare de treisprezece ani, la Grădinița Chiricari, timp în care am avut posibilitatea de a lucra cu mai multe generații de copii.
De-a lungul vremii, indiferent de preșcolarii care au trecut pragul grădiniței, am observat că în spatele fiecăruia dintre aceștia se afla câte o inimă curată și sinceră, dornică să descopere lumea și tainele sale, să se joace, să se împrietenească cu ceilalți și, mai ales, să iubească. Să-i iubească pe toți și pe toate, fără excepție.
Aceste mici minuni care mi-au intrat an de an în viață și în inimă i-au oferit sufletului meu cele mai scumpe daruri pe care le-ar fi putut primi vreodată. Astfel, am învățat să fiu răbdătoare, sinceră, deschisă, optimistă, încrezătoare, să-mi exprim direct și autentic sentimentele, să-mi folosesc imaginația constructiv, să râd, să mă joc, să mă bucur de orice lucru, indiferent de cât de mic și neînsemnat ar fi putut părea pentru ceilalți, amintindu-mi mereu de vechea zicală care spunea că „frumusețea e în ochii privitorului”. Tot de la ei am învățat cât de repede putem ierta pe cei care ne greșesc, fără a ne menține captivi în închisoarea minții care nu reușește prea ușor să uite și, mai ales, să ierte greșelile altora. Am aflat cât de mult contează faptele pentru cei mici, așa că puterea exemplului e mult mai grăitoare pentru ceilalți decât mii și mii de vorbe pe care, de cele mai multe ori, le uită în secunda următoare după ce au fost rostite. Mai mult decât atât, am înțeles că adulții, indiferent de rolul pe care îl joacă în viețile copiilor ( părinți, bunici, educatoare, învățători, profesori), trebuie să-și aleagă cu mare grijă cuvintele față de aceștia, educându-i cu iubire și cu înțelepciune. Astfel, datoria noastră față de cei mici este să-i ajutăm să aibă încredere în forțele proprii, dar în același timp, să-și cunoască propriile limite, să-i învățăm să coopereze cu ceilalți și nu să fie într-o competiție distructivă, ori să se compare cu cei din jur. Fiecare copil este unic și are harul său, așa că singura comparație care îl ajută cu adevărat este cea făcută între ce anume a putut el face ieri și ce poate realiza astăzi.
Cu timpul, am realizat că rolul educatoarei este unul deosebit de important și responsabilitatea este una foarte mare față de micuții pe care îi îndrumă. Aceste suflete pure, trăind în inimă și fiind conectați la Împărăția Cerurilor, au nevoie de călăuze care să le îndrume pașii pentru a trăi și a se integra în lumea oamenilor, o lume necunoscută și plină de mistere.
Am învățat să mă conectez cu adevărat la starea celor mici, să trăiesc în prezent, să îi ascult cu adevărat și să văd cât de multe aveau ei de spus. Când mi s-a făcut dor de IUBIRE, am privit ochii copiilor! Așa am aflat cele mai frumoase povești despre Dumnezeu. Atunci când micuții mă priveau cu teamă și neîncredere, mă învățau lecția compasiunii, a răbdării și a iubirii, iar atunci când îmi zâmbeau, simțeam că acele zâmbete veneau din adâncul INIMIOARELOR pure și nevinovate. Acele zâmbete parcă erau menite să-mi aducă o bucurie neprețuită, făcându-mă să înțeleg mai bine ce spunea Iisus într-una din cele zece Fericiri: „Fericiți cei cu inima curată că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”
Multe am învățat de la cei mici, însă cea mai valoroasă lecție a fost cea prin care mi-au arătat cum să-mi deschid din nou inima și cum să redevin copil.
Dacă la începutul carierei mele, voiam ca preșcolarii să știe cât mai multe lucruri, punând un accent deosebit pe inteligența cognitivă, de-a lungul timpului, am învățat că și emoțiile au un rol important în viețile noastre, descoperind astfel, minunata cale ce duce spre inimă. Mergând pe această cărare, am putut vedea din nou lumea prin ochii copilului care fusesem și eu cândva, demult, dar pe care l-am încuiat undeva într-un sertar al minții și l-am uitat acolo pentru mult timp. Poate că ar fi rămas și acum tot în acel sertar prăfuit de vreme, dacă n-ar fi fost trezit de zâmbetele micuților mei preșcolari, izvorâte din lumina unor inimioare prietenoase, pregătite oricând să-i îmbrățișeze pe ceilalți cu iubire.
Închei acest articol invitându-vă și pe dumneavoastră, dragi cititori, să vedeți lumea prin ochii inimii și vă propun ca împreună să ne ancorăm, măcar din când în când, vapoarele pe tărâmul magic al copilăriei, acolo unde orice vis poate deveni realitate.
Chiriac Maria - un COPIL mai mare printre alți copii mai mici Educatoare la Grădinița P. N. Chiricari,
Comuna Nereju, jud. Vrancea
PRINTRE PITICI, DE-A LUNGUL VREMII (câteva fotografii)
În vizită la școală
În livadă
Pădurea, toamna
Micii exploratori
drumeție la pădure
Grădinița, a doua casă - convorbire pe suport ilustrat
