-Oare cum fac dragoste sufletele? m-a întrebat inima curioasă.
-Habar n-am! i-am spus. Nu știu. De multă vreme mi-aș fi dorit să aflu, dar nu am găsit încă un răspuns.
-Dar toate inimile își dau seama când sufletele își transmit iubire, nu-i așa?
-Mai mult ca sigur! Uneori simți atâta iubire, atâta pace,
atâta lumină la un suflet, încât nici nu e nevoie măcar să te apropii fizic
de el. Poți simți de la distanță cum radiază iubirea și curge în valuri care îți binecuvântează întreaga viață.
-Atunci de ce mintea nu poate înțelege iubirea? De ce nu vrea aproape niciodată să asculte glasul inimii și i se împotrivește cu înverșunare? De ce fuge mereu, mereu???
-Nu știu. Poate de teamă să nu piardă controlul. Mintea își caută în permanență pacea și echilibrul. Ea vrea să cunoască, să știe, să cerceteze, însă iubirea poate fi SIMȚITĂ și atât. Nu poate fi înțeleasă, nici explicată în cuvinte, noțiuni, sau redată prin diferite formule...
Te mai întreb ceva. spuse inima, printre puternice bătăi:
-Ar putea fi vreodată posibilă o iubire între un Maestru al Conștiinței și un Discipol al Inimii?
-Ooo, da! De ce nu? i-am răspuns. Orice e posibil dacă există credință!
- Nu cred! Imposibil! a replicat cu tărie inima, zbătându-se în piept.
Maestrul conștiinței este calm, echilibrat, gândește logic și poate prea sec și rece, dorind să analizeze cu o mare curiozitate tot ce se întâmplă atât în lumea cea văzută, cât și în cea nevăzută. El analizează durerea fără a se identifica cu ea. El vrea să se înalțe tot mai sus, dincolo de limitele cunoașterii. Nu-și dorește să coboare în adâncuri. Pe de altă parte, Discipolul inimii visează iubire, respiră iubire, se hrănește cu iubire, oferă iubire și primește tot ce i se dă, doar de dragul de a-l bucura pe cel iubit, chiar dacă darul primit îi poate aduce suferință. El preferă să simtă emoțiile, să le trăiască, să le îmbrățișeze, indiferent de rănile pe care i le fac.
-Ai dreptate! am continuat eu discuția. Într-adevăr, pare imposibil de trăit o poveste de dragoste dintre un maestru al conștiinței și un discipol al inimii, așa cum, cei mai mulți oameni cred că este imposibil ca mintea să se unească cu inima. Și totuși se poate, atâta timp cât există iubirea, pentru că doar iubirea poate pătrunde oriunde, chiar și în cele mai întunecate și nevăzute unghere ale sufletului.
Primul pas în poveste îl face inima. Aceasta urcă spre minte, parcurgând un drum sinuos și plin de obstacole. Mintea se bucură nespus de mult de întâlnire, însă, în scurt timp, vrea să o posede, astfel că o închide în colivia gândurilor sale. Dar inima nu poate fi ținută captivă pentru multă vreme pentru că ea e liberă, asemeni păsărilor și neînfricată asemeni eroilor care coboară chiar și în iad pentru sufletele celor iubiți. Inima poate privi spre cer cu bucurie, să zboare spre absolut, dar poate să coboare în adâncurile ființei, să privească în jos, spre suferință și să îmbrățișeze cu compasiune durerea.
La rândul său, mintea e obișnuită să urce, să se înalțe, să se extindă, așa că o posibilă COBORÂRE în inimă o face să ezite mult. Cu toate astea, atunci când obosește să se lase condusă de ego, de orgolii, să mai lupte și să se împotrivească iubirii, își apleacă privirile spre inimă, cufundându-se în izvorul său vindecător. E drept că mintea e nestatornică și preferă să exploreze diferite drumuri, însă odată ce vede chipul iubirii, îi rămâne întipărită amintirea sa, astfel că, indiferent de cărările pe care le va străbate, întotdeauna va căuta o cale de a se întoarce în inimă.
- Frumos! Foarte frumos! spuse inima bucuroasă. Și totuși... oare cum fac dragoste sufletele???întrebă aceasta din nou, căzând pe gânduri...
- Știu! I-am răspuns. Își sărută inimile, își mângâie durerile, își îmbrățișează gândurile, își vindecă rănile unii altora și își cântă iubirea. Așa fac dragoste sufletele. Așa...
(Rumi - The Alchemy of Love - https://www.youtube.com/watch?v=dtQM-tuEaFo)
( imagine preluată de la:http://www.avantaje.ro/articol/mircea-albulescu-a-deschis-expozitia-de-pictura-a-andreei-gheorghiu-2128927-galerie/mircea-albulescu-a-deschis-expozitia-de-pictura-a-andreei-gheorghiu-5/ )
A fost odată ca niciodată o prințesă care trăia într-un palat de smarald.
Deși avea tot ce și-ar fi putut dori o tânără de vârsta sa, fata simțea o tristețe copleșitoare. Nimic din cele lumești nu o puteau face fericită pentru că ea venise pe lume cu dorul iubirii. Visa la dragostea absolută care să transceadă granițele timpului și spațiului, la iubirea vindecătoare și nepieritoare care să preschimbe veninul în nectar, suferința în bucurie și întunericul din sufletul celuilalt în lumină, asemeni alchimistului care transformă cu măiestrie orice metal în aur.
Fata nu voia prinți, palate și nici alte bogății, ci dorea un suflet care să o simtă și să o iubească așa cum era ea cu adevărat.
Într-o zi, pe când se plimba prin curtea palatului, ea a întâlnit un tânăr cu ochii întunecați, cu inima ca o mare învolburată și cu gânduri negre care îi zburau necontenit prin minte. Acesta era Fiul Ploii, un suflet chinuit care nu-și putea găsi locul pe lume: când se afla în cer, îi era dor de pământ, iar când cobora pe pământ se topea de dorul cerului. Căile lui erau încurcate și întunecate căci deznădejdea pusese stăpânire pe inima sa pecetluită de duhul tristeții.
Aflându-i povestea nefericită, fata s-a înduioșat de suferința lui și s-a hotărât să plece cu misteriosul tânăr alături de care spera să găsească marea și minunata iubire la care visase întreaga viață. Ceva îi spunea prințesei că poate fi fericită alături de cel ales, căci doar un suflet capabil de multe suferințe ar fi putut simți bucuria cea adevărată.
Mult s-au mai întristat părinții tinerei când au auzit vestea și au încercat să o împiedice să plece:
- Fiul Ploii îți va aduce multă suferință. El e rătăcitor și nestatornic în toate. Îi place să colinde în pustiu. Tu ești sensibilă și ai nevoie de cineva care să te înțeleagă cu adevărat. Te vei ofili încet-încet alături de el. spuse plângând împărăteasa.
Însă nici rugămințile disperate ale mamei, nici vorbele înțelepte ale tatălui nu au făcut-o pe tânără să se răzgândească.
Cei doi au plecat departe de castel, spre capătul pământului și s-au oprit pe Tărâmul Viselor Deșarte. Și-au construit o căsuță la marginea pădurii și au trăit acolo încrezători în viitorul care se întrevedea a fi luminos și fericit. Cu toate astea, bucuria a durat foarte puțin pentru că fiul Ploii aparținea cerului și nu putea sta mult într-un loc, nici chiar de dragul prințesei. Dealtfel, tânărul a descoperit după ceva vreme că, de fapt, nu o iubise niciodată. Fusese doar îndrăgostit de ea, de partea cea luminoasă a fetei, iar atunci când latura ei întunecată și-a făcut simțită prezența, bărbatul a fost foarte dezamăgit, căci toate așteptările lui fuseseră înșelate. El avusese nevoie de „o jumătate” care să-i aline suferințele, să-i vindece rănile și nu de cineva care să-i ceară, la rândul său, iubire, atenție, comunicare, onestitate și alte lucruri care mai de care mai trăznite și imposibil de dăruit.
Cu timpul, tânăra a devenit tot mai tristă și mai abătută. Suferința a orbit-o atât de mult încât nu a mai putut vedea frumusețile și minunile vieții. Soarele nu-i mai lumina calea, stelele nu-i mai călăuzeau pașii printre vise, iar iubirea... iubirea cea îndelung căutată și râvnită își ascundea chipul în spatele măștilor, depărtându-se tot mai mult în adâncul nopții, încât aceasta devenise un adevărat ZAHIR.
La capătul lumii, a rămas doar ea cu gândurile hoinare și cu vântul care, ascultându-i plânsul izvorât din inima sa îndurerată, l-a purtat mai departe, pe aripile vieții, cântând cu nostalgie despre amintirea unui vis în care o tânără căuta cu ardoare chipul iubirii: o prințesă care renunțase la palat, la prinți și prințese, la o viață lipsită de griji, pentru a trăi alături de un „cerșetor”, devenind ea însăși „o sărmană cerșetoare” cu inima zdrențuită. Era atât de săracă încât ajunsese o cenușăreasă veritabilă, care dormea tristă și îndurerată în cenușa celor mai luminoase visuri. Toată viața, ea a rătăcit pe cărări străine și întortocheate, a cerșit iubirea și a căutat-o acolo unde nu era. A bătut la poarta greșită, iar casa la care poposise era pustie. Nu exista nimeni care să-i deschidă ușa.
Cu toate astea, Dumnezeu nu lasă sufletele să piară și nici nu dorește să fie nefericite, așa că, într-o noapte întunecată, atunci când nici măcar o stea nu îndrăznea să se ivească pe cer, El a vizitat-o pe fată, în cea mai adâncă taină. Într-o cămară sărăcăcioasă, Tatăl și-a îmbrățișat fiica, i-a șters lacrimile, i-a vindecat rănile, i-a mângâiat cu blândețe inima și i-a sărutat fruntea apăsată de fantasmele gândurilor despre oameni și despre suflete...
Apoi a sfătuit-o ca indiferent care îi va fi căutarea, întotdeauna să caute mai întâi în adâncul inimii sale pentru că nu poate să descopere în afara sa ceea ce nu a văzut în ea însăși.
Atunci tânăra și-a deschis din nou inima și a cercetat-o cu atenție. Astfel, a găsit marea iubire fără de început și fără de sfârșit a Lui Dumnezeu, o iubire care nu judecă nici prințesele și nici cerșetoarele.
Prințesa și-a dat seama că interpretase rolul unei cenușărese-inverse pentru că, spre deosebire de aceasta, Cenușăreasa din povești, deși era săracă, nu și-ar fi dorit niciodată un cerșetor. În adâncul inimii păstra vie dorința de a-și întâlni prințul care să o prețuiască, să o respecte și să o iubească. Visa la palat, bal, rochii, bijuterii, bogății și alte lucruri lumești, care nu pot aduce decât bucurii efemere.
După ce i–a ascultat poveștile -unele mai vesele, altele mai triste-, prințesa și-a îmbrățișat inima și i-a șoptit cu duioșie:
-Gata! Ai suferit destul! Acum te încoronez regina vieții și te îmbrac cu hainele de aur ale iubirii!
Fata s-a trezit ca dintr-un somn lung și s-a bucurat din nou de Viață. A putut vedea peste tot chipul iubirii: în razele soarelui, în farmecul lunii, în limpezimea văzduhului, în strălucirea stelelor, în zâmbetul norilor, în privirile nevinovate ale copiilor. A auzit glasul iubirii în susurul izvoarelor, în foșnetul frunzelor, în șoaptele îndrăgostiților, în cântecul inimilor fericite. A simțit mirosul iubirii în parfumul florilor, în esența pădurilor, în izul pământului sărutat de picăturile de ploaie. A putut atinge iubirea mângâind pietrele tăcute, îmbrățișând copacii și dansând desculță în răcoarea dimineții, prin iarba înrourată. A simțit gustul dulce al iubirii în nectarul inimilor îngemănate, în aroma gândurilor tămâiate de visele eterne ale îndrăgostiților.
În cele din urmă, când a încetat să mai caute și să mai alerge după iubire, atunci ușa inimii sale a fost deschisă și dragostea s-a arătat în toată splendoarea sa. Desigur că nici prințul nu s-a lăsat așteptat. Povestea nu spune dacă acesta a venit de peste șapte mări și șapte țări, dar un lucru e sigur: că prințul cel mult-iubit fusese și el cândva un cerșetor în căutarea iubirii, dar care între timp, devenise, la rândul său, stăpân al inimii. El înțelesese că locul unui cerșetor este alături de o cerșetoare, iar locul unui domn este alături de o stăpână, astfel că acesta nu căuta o „jumătate” care să-l completeze pentru că era întreg și conștient de măreția iubirii.
Nu știu dacă au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că drumul în doi are suișuri și coborâșuri, dar vă pot spune că s-au iubit dincolo de timp și spațiu, dincolo de cuvinte și dincolo de priviri. Ei s-au îmbrăcat unul în celălalt, și-au împărtășit suferințele și fericirile, temerile și speranțele, și-au înfrânat orgoliile, mângâindu-și zi de zi sufletele cândva rătăcitoare prin labirinturile vieții. Au renunțat să mai caute iubirea pentru că deveniseră ei înșiși Iubire.
***
Suflete frumos care citești aceste rânduri, amintește-ți că viața adevărată nu este despre cenușărese și nici despre prințese, despre perfecțiune, sau despre măsura cu care iubești sau ești iubit de ceilalți. Viața este despre cât de frumos poți dansa pe ritmul inimii, chiar și atunci când ochii tăi nu pot vedea viitorul, când urechile tale nu pot auzi cântecul inimii celuilalt, când mâinile tale nu-l pot îmbrățișa pe cel drag așa cum ți-ai dori cu adevărat, când pașii tăi te poartă uneori atât de departe de iubirea ta!
Iar tu, dragă femeie care citești aceste rânduri, ce ți-ai dori să fii: Cenușăreasa care se visează prințesă, Prințesa cerșetoare sau Doamna Inimii tale?
- Cine ești? Îl întrebă tânăra, zâmbind și cercetându-i privirea cu o nestăvilită sete, cu un nesfârșit dor de sufletul lui rătăcitor printre oameni...
În sfârșit, erau împreună! Unul în brațele celuilalt, se priveau în ochi și se bucurau, ca după o lungă și dureroasă despărțire. Inimile lor luminau și radiau iubire...
Femeia știa foarte bine cine era el. Îi visase chipul o viață întreagă. Îl văzuse în cele mai tainice vise, cunoscându-i fiecare ungher al sufletului său trist. Îi ascultase plânsul tăcut, îi auzise rugile fierbinți în nopțile întunecate, atunci când se credea atât de singur pe lume!... Îi cunoștea trecutul, prezentul și viitorul. Știa cine este, cine fusese și cine avea să devină. Cu toate astea, îi puse acea întrebare pentru că voia să audă cuvintele pe care le așteptase de-atâta amar de vreme... Voia să-i soarbă fiecare sunet rostit cu tandrețe și să scrie mărturia iubirii cu litere de aur în adâncul inimii sale, pentru ca, în final, să le înalțe, ca pe o jertfă, sus, cât mai sus, către Dumnezeu și către îngeri. - Sunt ceea ce vrei tu să vezi! Rosti calm bărbatul, după ce își fixase, pentru scurt timp, privirea, undeva, în tavan, ca și cum își căuta gândurile hoinare. - Hmm! Ciudat!!! Gândi ea! Parcă ar fi replica pe care o folosesc eu, de obicei! Asta le-am tot spus celor cu care m-am întâlnit pe Cale: „Sunt ceea ce vrei tu să vezi. Mă ascund în ochii fiecăruia, schimbându-mi măștile ca un cameleon, ascuns în adâncul Iubirii. Ceea ce vezi în mine este și în tine!” - Pot fi un Învățător, pot fi un amant, pot fi ceea ce vrei tu să vezi. Adăugă bărbatul, prefăcându-se calm, nepăsător și impenetrabil. Cu toate astea, tânăra simți că el aștepta curios un răspuns care să-i confirme rolul pe care ar fi urmat să-l aibă în viața ei .
Ea îl privi, apoi închise ochii și tăcu. În ceasul acela tainic, Inima ei începu să vorbească: Învățătorul meu e Hristos - Adevăratul și unicul Învățător. În rest, pentru oameni, există dascăli, profesori, maeștri, care vin pentru o perioadă în viețile noastre, ca apoi să plece în drumul lor. Cel care rămâne până la final cu noi este Fiul Lui Dumnezeu. El e cel care ne ridică atunci când cădem în genunchi. Ne scutură de praf, ne vindecă rănile și ne ia de mână, dăruindu-ne bucuria cea nepieritoare. Iar „amant”... e un cuvânt mult prea mic pentru tine, suflete frumos! De ce îți pierzi adevărata esență în tot felul de roluri? Off, dacă te-ai putea privi prin ochii mei, măcar pentru câteva secunde!...Poate că atunci ai putea vedea cu adevărat cât de minunat ești! - Știu! Ești Iubirea! Exclamă cu entuziasm tânăra, reușind să treacă dincolo de toate măștile pe care bărbatul le folosise cu măiestrie, de-a lungul timpului.
El se încruntă și zâmbi ironic, ca și cum răspunsul femeii i-ar fi provocat o oarecare dezamăgire. Ca după o luptă grea și istovitoare, bărbatul reuși să spună cu glasul aproape stins: Se poate și asta! Să fiu Iubire...
Deși tăcerea se așternu între cei doi, inima bărbatului începu să vorbească. Povestea despre durere, nefericire, abandon, dezamăgire, nesiguranță, neîncredere, despre dragoste,prietenie, acceptare, iertare, speranță... Dar pe cât de frumoase și duioase erau poveștile, pe atât de înverșunată era mintea, care, de teamă să nu-și piardă puterea, a închis inima între gratiile nepăsării. Copleșit de darul ce i s-a oferit, bărbatul a fugit departe, departe, într-o altă poveste, într-o altă lume unde putea să joace câte roluri dorea, să folosească orice mască, fără a fi nevoit să-și dezvăluie adevărata esență.
***
El a ales să plece, ea a ales să rămână...să rămână cu aceeași inimă deschisă, în care era gravată cu litere de aur amintirea unui suflet în ochii căruia cândva, la ceas de taină, a văzut oglindit chipul minunat și dulce al Iubirii...
