Maria Chiriac: MYRIAM -STEAUA INIMILOR TRISTE

(imagine preluată de la: http://www.trilulilu.ro/imagini-divertisment/dragi-prieteni-va-daruiesc-luceafarul)

Odată, demult, pe când Universul era un copilandru jucăuș, stelele din Calea Lactee priveau curioase Pământul, fiind atrase de oameni și felul în care aceștia își trăiau viețile.

Umanitatea era ca o scenă imensă de teatru unde fiecare om juca într-o piesă, având roluri diferite pe care, în funcție de situație, le interpreta uneori cu stângăcie, alteori cu măiestrie. Oamenii își jucau rolurile fie cu frică, tristețe, suferință, durere, apatie, neîncredere, fie le interpretau cu iubire, bucurie, recunoștință, pace, pasiune și credință, fiind atât de implicați în piesele de teatru, încât mulți dintre ei uitau să privească cerul. Astfel, nici măcar nu își dădeau seama că erau observați, susținuți și iubiți de către astre.

Printre luminătorii galaxiei noastre se afla o mică stea pe nume Myriam. Ea privea lumea cu atâta iubire și compasiune, încât aceasta suferea odată cu oamenii, plângea și ea asemeni lor, se bucura atunci când aceștia erau fericiți. Steluța era atât de atrasă de viața pe pământ, încât și-a rugat părinții să-i permită să coboare printre oameni ca să-i poată iubi mai de aproape.

- Ceea ce îți dorești tu este imposibil de realizat. spuse îngândurat tatăl. Noi suntem nemuritori și locul nostru este aici. Nu avem voie să ne apropiem prea mult de oameni pentru că luminăm atât de tare încât, dacă am fi lângă ei, aceștia ar orbi.

- Dar am văzut stele căzătoare care s-au dus acolo. Dacă lor li se permite, atunci noi de ce nu am putea să facem asta?

- Stelele căzătoare ajung în lumea de jos după îndelungi pregătiri. Ele primesc o educație foarte riguroasă, fiind formate și instruite mii de ani pentru a fi trimise în diferite misiuni pe pământ, atunci când omenirea se depărtează de scopul pentru care a fost creată, uitând de existența lumii de sus.

Deși sunt foarte bine pregătite, stelele căzătoare, odată ajunse printre oameni, de multe ori sunt luate în captivitate de către aceștia, ei obligându-le să lumineze după bunul lor plac. Astfel, stelele sunt nevoite să-și ascundă lumina. Partea rea este că multe dintre acestea își uită adevărata esență și se pierd printre oameni, crezând că sunt asemeni lor.

Pentru că nu voia să-și supere părinții, Myriam a renunțat să mai discute despre dorința sa, dar gândurile de a se întrupa pe pământ și de a trăi printre oameni nu au părăsit inima micuței stele care, pe zi ce trecea, devenea tot mai tristă și mai îngândurată.

Se apropia vârsta majoratului, o etapă specială în viața fiecărei stelele, care se sărbătorea la împlinirea vârstei de 16 ani. Tradiția era ca înainte cu trei zile de marea sărbătoare, steaua să se gândească la o dorință, iar în cea de-a treia zi, să o spună cu voce tare și până la lăsarea întunericului, dorința acesteia se materializa.

Atunci când a venit rândul micuței Myryam să împlinească cei 16 ani, aceasta a închis ochii și a spus:

- VREAU SĂ cobor pe pământ ca să TRĂIESC PRINTRE OAMENI!

La auzul acestei dorințe, întreg Universul s-a cutremurat. Imediat s-a reunit Consiliul celor 12 bătrâni ca să rezolve problema gravă care a zguduit lumea aștrilor.

- Dorința ta ar putea să-ți aducă pieirea, Myriam! A spus unul dintre înțelepți. Poți avea orice, chiar și propria ta galaxie. Nu e neapărat nevoie să te apropii de oameni. Le poți transmite iubire și îi poți influența de la distanță. Ai această putere!!!

- Am nevoie să fiu alături de ei! Vreau să-i îmbrățișez, să-i iubesc, să-i mângâi, să le spun că totul e trecător, că viața pe pământ e doar ca o bătaie de aripi a unei păsări. Vreau să le amintesc de chipurile lor adevărate. Atunci când ei mă vor privi, să le cadă măștile și să-și vadă adevărata lor esență. Vreau să le povestesc despre iubire și despre măreția acesteia.

- Noi putem face un descântec, iar tu să îți schimbi dorința aceasta care pune în pericol întregul Univers. Îi spuse al doilea mare înțelept. Nu înțelegi că vei avea parte de multă suferință?

Tu luminezi în întunericul nopții și le călăuzești pașii oamenilor, atunci când soarele se află sub pământ. Asta este menirea ta: să-i luminezi, să-i ghidezi, de la distanță, căci alături de oameni nu poți sta. Te vor vrea pentru ei. Vor dori lumina ta și îți vei pierde libertatea. Vei fi prizoniera lor.

- Oamenii sunt trecători. completă cu durere al treilea înțelept. Ei sunt asemeni anotimpurilor: Unii se nasc, alții mor, învârtindu-se într-un cerc vicios al vieții și al morții. Noi suntem nemuritori. Nu avem limite. Noi cunoaștem tainele Universului, pe când oamenii cred în noroc, în soartă; se zbat necontenit în ignoranță și în deșertăciune.

Înțelepții au încercat să o determine să se răzgândească, dar Myriam nu voia nici în ruptul capului să renunțe la ceea ce-și dorea de atâta vreme.

Văzând că nu poate fi convinsă și pentru că venise timpul ca dorința stelei să se materializeze, Marele Înțelept i-a spus acesteia:

- Vei primi un trup. Te vei naște pe pământ și vei uita cine ești. Vei avea un timp limitat ca să-ți amintești. Să fii cu băgare de seamă! Pământul este asemeni unui magnet. El te va atrage și cu greu te va lăsa să te ridici, să te întorci printre ai tăi. În adâncul inimii vei avea ascunsă amintirea noastră, a familiei tale de lumină. Vei colinda pământul în lung și-n lat, dar nu te vei simți nicăieri acasă. Cu picioarele vei rătăci pe pământ, iar cu ochii vei privi spre cer, dorind să-ți înăbuși dorul de casă. Lumea îți va spune visătoarea.

Indiferent de ce se va întâmpla, nu îți vei pierde strălucirea divină, însă o vei avea ascunsă tot în adâncul inimii tale.

Ori de câte ori vei vrea să-ți găsești calea spre casă, tu să cauți în inimă! E de ajuns să-ți dorești să te întorci printre noi și vei veni.

Dacă te vei depărta de inima ta, aceasta se va îmbolnăvi din ce în ce mai mult. Vei căuta IUBIREA și te vei naște cu un dor imens de cer, cu un gol mare în inimă care te va durea și-ți va aduce multă amărăciune.

Atunci să știi că va fi ultima ta viață în care vei putea să te întorci aici. Dacă până ți se termină timpul nu îți vei aminti de noi, atunci vei pieri. Te vei pierde în neant, iar pământul va câștiga în jocul său.

Drum bun, micuță Myriam!

Să ne vedem cu bine!

Steaua a renunțat la liniștea unei eternități pentru a trăi printre oameni. Astfel, într-o noapte de vară, la curtea unui mare împărat, s-a născut o prințesă care purta în inima sa lumina divină a iubirii necondiționate.

Era un copil diferit, un copil cu ochii limpezi asemeni cerului senin. Ea îi privea pe ceilalți cu o iubire nemărginită și neînțeleasă de ochii muritorilor de rând. Fata vedea dincolo de aparențe, chiar dacă oamenii foloseau multe măști pentru a-și ascunde iubirea. Încercând să-i ajute, ea s-a pierdut în poveștile lor.

Pentru că nu și-a amintit de adevărata sa esență, Myriam a trăit mult timp pe pământ. A murit, s-a născut, a murit iar și iar, învățând lecții ale suferinței, durerii, deznădejdii, necredinței... Cu fiecare viață trăită, steaua s-a depărtat tot mai mult de spațiul sacru din inima sa. De-a lungul timpului, ea a fost prințesă, cerșetoare, sfântă, vrăjitoare, vindecătoare, luptătoare, ucenică, învățătoare și multe alte roluri a interpretat, învățând să folosească măștile cu măiestrie. Astfel, în loc să le amintească oamenilor de măreția Iubirii, a devenit ea însăși asemeni lor. S-a cufundat în uitare. Singura amintire care i-a rămas era chipul Iubirii, pe care îl căuta neîncetat.

În miezul unei nopți întunecate s-a născut o fetiță cu inima bolnavă, cu privirea întristată și îndurerată, cuprinsă de dorul Cerului. În inima copilei era un gol imens care striga după iubire, pace și lumină, dar cu cât striga mai tare, cu atât mai mulți oameni cu inimile încuiate apăreau în drumul său.

Stelele au hotărât să o cheme acasă căci era ultima viață pe pământ a surorii lor. I-au apărut în vise, aceasta fiind singura modalitate prin care o puteau contacta. Astfel, copila visa că plutea printre stele, că zbura, că se depărta de pământ, dar i se făcea frică de imensitatea a cărei taină nu o putea cuprinde. Era prea mult pentru ea! Mult prea mult...

Ajunsese să-i fie atât de frică de cer, încât îl privea doar ziua. Noaptea, acesta i se părea un întuneric infinit, un spațiu necunoscut pe care nu-l putea înțelege. Părea că ceva o trăgea acolo, alături de stele, o chema neîncetat, dar ea nu voia cu niciun chip să se depărteze de familia sa, de spațiul în care trăia și se simțea în siguranță.

Micuța a crescut și, din nou, iubirea sa nu era înțeleasă de oameni. Ei nu puteau pricepe cum poți iubi fără să ceri ceva în schimb, iar ea, la rândul său, nu-i putea înțelege cum de aceștia erau atât de schimbători și nestatornici.

Myriam iubea omenii atât de mult încât le dăruia tuturor bucăți din sufletul său, dar, cu timpul, spinii și veninul din inimile celorlalți au cuprins și inima sa.

Steluța era din ce în ce mai tristă și nu știa unde anume ar fi putut să caute fericirea. Ea visa absolutul. Nu se putea mulțumi cu frânturi dintr-un întreg.

Tânăra dorea o iubire eternă care să depășească barierele timpului și ale spațiului; trăia cu pasiune, iubea dincolo de limitele cunoscute de oameni. Ea știa că pentru a obține ceva durabil era necesar sacrificiul.

Oamenii nu-i puteau înțelegea dragostea nemărginită a tinerei care îi copleșea. Ei se speriau și fugeau căci nu puteau iubi necondiționat. Dragostea lor avea bariere, limitări, condiționări diferite, dar iubirea stelei era liberă, căci ea nu aparținea lumii, ci venea de sus.

Într-o bună zi, unul din frații săi, o stea căzătoare, venit special pe pământ pentru a-i aminti de adevărata ei esență, i-a spus acesteia:

- TREZEȘTE-TE, copilă! E atâta suferință în tine! Trezește-te!

Atunci fata s-a trezit ca după un somn adânc, amintindu-și cine era cu adevărat. A văzut de câte ori a suferit alături de oameni, de câte ori a cerut să preia din durerea lor, și-a amintit cum căuta fericirea și liniștea în exterior, la alte suflete, uitând de inima sa, de poarta magică prin care putea călători spre casă. Ea a descoperit drumul înapoi spre cer.

- Acum, că ți-ai amintit cine ești, te poți întoarce acasă! I-a spus fratele său. Familia noastră de lumină te așteaptă. Ai venit din lumină și tot în lumină te vei întoarce.

- Dar oamenii? Ce vor face ei? Vor suferi oare la nesfârșit? Nu pot să plec știind că e atâta durere pe pământ. spuse Myriam, întristându-se.

- Tu nu înțelegi că locul tău nu e aici? Nu ești la fel ca și ei. Niciodată nu ai fost unul de-ai lor și nici nu vei fi vreodată acceptată cu adevărat printre ei.

- Dar îi iubesc! Iar iubirea nu abandonează. Niciodată nu abandonează. A răspuns Myriam, întristându-se și mai tare.

- Iubirea ta nu poate fi înțeleasă de oameni. Indiferent cât de mult și-ar dori, aceștia nu pot pricepe și nu pot simți dragostea ta cu adevărat. Ei au stele cu noroc și idoli la care se închină. Se îmbracă în lumina aștrilor și, de cele mai multe ori, mândria îi face să creadă că și ei pot străluci, că pot controla lumina și o pot îndrepta oriunde vor, doar prin puterea minții. Lasă oamenii în lumea lor și întoarce-te acasă! Asta e ultima ta șansă! Altfel, vei pieri.

Deși a descoperit drumul spre casă, Myriam a ales să nu se întoarcă, ci să ofere lumii strălucirea sa.

NU VOI PUTEA ADUCE OAMENII PRINTRE STELE, DAR CU SIGURANȚĂ VOI PUTEA ADUCE măcar o fărâmă de lumină ÎN INIMILE LOR. A spus Myriam , arzând cu iubire.

Steaua s-a împărțit în milioane de bucățele de lumină, oferindu-le tuturor oamenilor triști și însingurați câte o picătură de iubire divină.

De atunci, fiecare om are în adâncul inimii sale o fărâmă de lumină, o licărire care păstrează vie măreția iubirii necondiționate.

Mai mult decât atât, se spune că atunci când doi omeni își împărtășesc lumina sacră din inimile iubitoare, Myriam e și ea acolo, printre ei, strălucind mai puternic decât oricând, căci, în sfârșit, micuța stea și-a găsit adevărata fericire.