( imagine preluată de la: https://b3tty.sunphoto.ro/poze_inimy/48571910)
Atunci când te îndrăgostești, te pierzi în celălalt și te rătăcești. Nu mai poți găsi drumul înapoi spre tine. Bucăți din sufletul tău se pierd în adâncul celuilalt care, de cele mai multe ori, nu poate înțelege și nici nu poate primi dragostea ta. Astfel, te zbați într-o pânză de păianjen și începi să deznădăjduiești. Uiți de Dumnezeu, de Calea spre El, de Calea spre tine, iar de aici pornesc toate nenorocirile care te duc cu pași grăbiți spre „Valea Plângerii”.
Atunci când iubești nu există pierdere și nici rătăcire. Te abandonezi în celălalt și te regăsești mai luminos ca niciodată. Nu mai lupți împotriva curentului, ci lași să curgă dragostea, să-ți inunde toate celulele și să se manifeste cu grație în gândurile tale, în cuvinte și în orice gest pe care îl faci, fără a aștepta ceva în schimb. Iubind, te scufunzi în adâncul inimii tale și îl redescoperi pe Dumnezeu, pe Dumnezeul mântuirii.
De cele mai multe ori, pe parcursul vieții ne implicăm în diferite relații și suntem nevoiți să facem anumite alegeri, care se bazează pe principiul renunțării. Astfel, renunțăm la visuri, la oameni dragi și la părți din noi înșine, urmând ca apoi să căutăm bucățile lipsă, pentru a ne completa puzzle-ul inimii.
Se spune că „îndrăgosteala” este o boală a sufletului, tocmai pentru faptul că ne aflăm în continuă căutare a părților lipsă din noi și credem că le găsim în exteriorul nostru. Nimic mai neadevărat pentru că noi, de fapt, putem vedea în altcineva ceea ce există în noi înșine sau a existat cândva și am renunțat pe parcursul vieții.
Te poți îndrăgosti de un chip, de un trup, de o minte frumoasă, de un fel de-a fi al cuiva, însă dragostea pe care i-o oferi nu se poate revărsa din preaplinul tău pentru că sufletul tău este incomplet. Astfel, atragi în viața ta tot un suflet care își caută cu disperare părțile lipsă, care tânjește după „jumătatea” sa.
Atâta timp cât vezi partea luminoasă a celuilalt, totul e în regulă. Însă vine un moment când îi descoperi și latura întunecată, lucru care îți provoacă teamă și îți vine să fugi cât mai departe,
mâncând pământul și gândindu-te cu groază: „Oare atât de orb/oarbă am putut fi???” Astfel, are loc procesul de DEZÎNDRĂGOSTIRE, acel proces dureros și binecunoscut de fiecare dintre noi.... :)
Pe de altă parte, când iubești, vezi atât frumusețea și lumina celui drag, cât și întunericul său. Cu toate astea, nu bați în retragere pentru că dragostea te ajută să îl accepți așa cum este el cu adevărat, fără să îți dorești să se schimbe, sau mai rău, să fie asemeni ție. Dragostea ta se revarsă din preaplinul inimii și îi dai celuilalt posibilitatea de a se manifesta și exprima într-un mod autentic.
Atunci când se simte abandonat de celălalt, un îndrăgostit va spune dezamăgit: „Ți-am dat inima, dar mi-ai călcat-o în picioare!”, pe când un suflet care iubește va spune: „Poarta inimii mele îți va fi întotdeauna deschisă. Poți intra, poți sta afară, poți aștepta, sau poți
pleca, chiar dacă mă doare. Fă ceea ce vrei, atâta timp cât te știu fericit/ă. Ai libertatea de a alege.”
Un îndrăgostit va spune: „În inima mea rămâi tu, chiar dacă acum sunt cu altcineva. ” Sigur că în felul lui are dreptate pentru că golul din inima sa are nevoie să fie umplut mereu. Astfel, acesta va găsi în permanență un înlocuitor. Nu vei fi tu, va fi altcineva.
La rândul său,un suflet care iubește știe că Inima sa nu-i mai aparține. Este a celui pe care îl iubește. Chiar dacă partenerul său alege un alt drum, acesta știe în adâncul ființei sale că dragostea nu are început și nici sfârșit. Dragostea este și atât!
Un îndrăgostit vede orice provocare ca pe o luptă, iar un iubit o vede ca pe o oportunitate de
a se cunoaște mai bine.
ÎNDRĂGOSTEALA te face să simți fluturași în stomac. Din păcate, la prima adiere a vântului, fluturii zboară și îți lasă un imens pustiu... La rândul său, IUBIREA te face să vezi fluturi peste tot, să zbori cu ei departe spre văzduh, iar atunci când noaptea se lasă, ea îți luminează calea spre cel iubit.
Îndrăgosteala este asemeni MAGICIANULUI din cărțile tarotului, iar IUBIREA poate fi asemănată cu Marea Preoteasă. Magicianului ( îndrăgostirii) îi plac poveștile atractive și misterioase, îi place să se dea în spectacol, să fie în centrul atenției și să uimească.
Marea Preoteasă este tăcută, umilă, sensibilă și totuși atât de puternică! Mireasa Cerului, fiica stelelor, ea este cea care păzește cu smerenie intrarea în Templul Cunoașterii. Mulți doresc să intre, dar puțini dintre aceștia pot trece. Puțini intră în templu dar și mai puțini pot vedea în spatele voalului Stăpânei care păzește cele mai tainice mistere.
Îndrăgosteala va spune: „Te iubesc! Nu te las să pleci! Avem nevoie unul de celălalt.” Însă după ce toate acestea se vor termina, vei fi înlocuit cu altcineva care va corespunde noilor standarde ale partenerului.
Iubirea va învăța să tacă uneori pentru că este răbdătoare și grijulie. Înainte de a-i spune celui drag „Te iubesc!” ea se va întreba: „Oare ce aș putea face pentru tine? Ce îți este bine cu adevărat? Să îți țin calea sau să te las în pace?” . Abia după aceea va șopti celui iubit:
„Te iubesc și tu știi asta!”
Iubirea nu înseamnă sacrificiu, ci înseamnă să renunți la ego-ul tău, să-i săruți inima celui drag, să-i înțelegi necesitățile și să alegi să-l servești, chiar și în tăcere, când uneori te alungă din viața lui.
Iubirea nu este pentru cei care stau în turnul de control și privesc lumea de departe, crezând astfel că sunt detașați și calmi... Detașarea nu înseamnă să nu-ți pese, ci înseamnă să acționezi, să trăiești, să iubești, indiferent de rezultate, de ceea ce primești înapoi. Iubirea e pentru cei care au curaj să se arunce în valurile vieții și să-și trăiască povestea așa cum se pricep mai bine. Unii pot înota, alții se pot scufunda în adâncuri, alții pot face pluta și desigur, există o categorie de privilegiați care pot merge pe deasupra valurilor. Cu toate astea, apele sunt cucerite doar de cei care primesc coroana smereniei în iubire, după îndelungi lupte cu demonii ego-ului.
Uneori există oameni care spun: „Mi-e teamă să nu mă îndrăgostesc!”, astfel, ei refuzând să trăiască povești care ar putea deveni minunate.
E bine să fim conștienți că e posibil să ne îndrăgostim oricând. Cu toate astea, întrebarea pe care ar fi bine să ne-o punem este următoarea: „Atunci când îndrăgosteala va trece, va rămâne totuși iubirea, dincolo de tot și de toate?” Dacă nu, atunci mergi mai departe. Dacă da, rămâi acolo unde ești și ai încredere că steaua iubirii va lumina calea voastră chiar și în cea mai neagră noapte.
În îndrăgostire se pot întâlni doi orbi, două suflete fragmentate, două ego-uri.
În iubire se întâlnesc doi stăpâni care aleg să își ocrotească unii altora inimile, să se sprijine și să fie împreună atunci când soarele le mângâie chipurile senine, dar și atunci când apele tulburi ale vieții le încearcă dragostea, căci nimic din toate cele pământești ori cerești nu poate întrece
măreția IUBIRII.
1. De as grai in limbile oamenilor si ale ingerilor, iar dragoste nu am, facutu-m-am arama sunatoare si chimval rasunator.
2. Si de as avea darul proorociei si tainele toate le-as cunoaste si orice stiinta, si de as avea atata credinta incat sa mut si muntii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt.
3. Si de as imparti toata avutia mea si de as da trupul meu ca sa fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseste.
4. Dragostea indelung rabda; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieste, nu se lauda, nu se trufeste.
5. Dragostea nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale, nu se aprinde de manie, nu gandeste raul.
6. Nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar.
7. Toate le sufera, toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda.
8. Dragostea nu cade niciodata. (Imnul dragostei - I Cor. 13;1-8)
(MEHDI - Flight of the Butterfly - https://www.youtube.com/watch?v=CP0POpxFpUU)
-Oare cum fac dragoste sufletele? m-a întrebat inima curioasă.
-Habar n-am! i-am spus. Nu știu. De multă vreme mi-aș fi dorit să aflu, dar nu am găsit încă un răspuns.
-Dar toate inimile își dau seama când sufletele își transmit iubire, nu-i așa?
-Mai mult ca sigur! Uneori simți atâta iubire, atâta pace,
atâta lumină la un suflet, încât nici nu e nevoie măcar să te apropii fizic
de el. Poți simți de la distanță cum radiază iubirea și curge în valuri care îți binecuvântează întreaga viață.
-Atunci de ce mintea nu poate înțelege iubirea? De ce nu vrea aproape niciodată să asculte glasul inimii și i se împotrivește cu înverșunare? De ce fuge mereu, mereu???
-Nu știu. Poate de teamă să nu piardă controlul. Mintea își caută în permanență pacea și echilibrul. Ea vrea să cunoască, să știe, să cerceteze, însă iubirea poate fi SIMȚITĂ și atât. Nu poate fi înțeleasă, nici explicată în cuvinte, noțiuni, sau redată prin diferite formule...
Te mai întreb ceva. spuse inima, printre puternice bătăi:
-Ar putea fi vreodată posibilă o iubire între un Maestru al Conștiinței și un Discipol al Inimii?
-Ooo, da! De ce nu? i-am răspuns. Orice e posibil dacă există credință!
- Nu cred! Imposibil! a replicat cu tărie inima, zbătându-se în piept.
Maestrul conștiinței este calm, echilibrat, gândește logic și poate prea sec și rece, dorind să analizeze cu o mare curiozitate tot ce se întâmplă atât în lumea cea văzută, cât și în cea nevăzută. El analizează durerea fără a se identifica cu ea. El vrea să se înalțe tot mai sus, dincolo de limitele cunoașterii. Nu-și dorește să coboare în adâncuri. Pe de altă parte, Discipolul inimii visează iubire, respiră iubire, se hrănește cu iubire, oferă iubire și primește tot ce i se dă, doar de dragul de a-l bucura pe cel iubit, chiar dacă darul primit îi poate aduce suferință. El preferă să simtă emoțiile, să le trăiască, să le îmbrățișeze, indiferent de rănile pe care i le fac.
-Ai dreptate! am continuat eu discuția. Într-adevăr, pare imposibil de trăit o poveste de dragoste dintre un maestru al conștiinței și un discipol al inimii, așa cum, cei mai mulți oameni cred că este imposibil ca mintea să se unească cu inima. Și totuși se poate, atâta timp cât există iubirea, pentru că doar iubirea poate pătrunde oriunde, chiar și în cele mai întunecate și nevăzute unghere ale sufletului.
Primul pas în poveste îl face inima. Aceasta urcă spre minte, parcurgând un drum sinuos și plin de obstacole. Mintea se bucură nespus de mult de întâlnire, însă, în scurt timp, vrea să o posede, astfel că o închide în colivia gândurilor sale. Dar inima nu poate fi ținută captivă pentru multă vreme pentru că ea e liberă, asemeni păsărilor și neînfricată asemeni eroilor care coboară chiar și în iad pentru sufletele celor iubiți. Inima poate privi spre cer cu bucurie, să zboare spre absolut, dar poate să coboare în adâncurile ființei, să privească în jos, spre suferință și să îmbrățișeze cu compasiune durerea.
La rândul său, mintea e obișnuită să urce, să se înalțe, să se extindă, așa că o posibilă COBORÂRE în inimă o face să ezite mult. Cu toate astea, atunci când obosește să se lase condusă de ego, de orgolii, să mai lupte și să se împotrivească iubirii, își apleacă privirile spre inimă, cufundându-se în izvorul său vindecător. E drept că mintea e nestatornică și preferă să exploreze diferite drumuri, însă odată ce vede chipul iubirii, îi rămâne întipărită amintirea sa, astfel că, indiferent de cărările pe care le va străbate, întotdeauna va căuta o cale de a se întoarce în inimă.
- Frumos! Foarte frumos! spuse inima bucuroasă. Și totuși... oare cum fac dragoste sufletele???întrebă aceasta din nou, căzând pe gânduri...
- Știu! I-am răspuns. Își sărută inimile, își mângâie durerile, își îmbrățișează gândurile, își vindecă rănile unii altora și își cântă iubirea. Așa fac dragoste sufletele. Așa...
(Rumi - The Alchemy of Love - https://www.youtube.com/watch?v=dtQM-tuEaFo)
( imagine preluată de la:http://www.avantaje.ro/articol/mircea-albulescu-a-deschis-expozitia-de-pictura-a-andreei-gheorghiu-2128927-galerie/mircea-albulescu-a-deschis-expozitia-de-pictura-a-andreei-gheorghiu-5/ )
A fost odată ca niciodată o prințesă care trăia într-un palat de smarald.
Deși avea tot ce și-ar fi putut dori o tânără de vârsta sa, fata simțea o tristețe copleșitoare. Nimic din cele lumești nu o puteau face fericită pentru că ea venise pe lume cu dorul iubirii. Visa la dragostea absolută care să transceadă granițele timpului și spațiului, la iubirea vindecătoare și nepieritoare care să preschimbe veninul în nectar, suferința în bucurie și întunericul din sufletul celuilalt în lumină, asemeni alchimistului care transformă cu măiestrie orice metal în aur.
Fata nu voia prinți, palate și nici alte bogății, ci dorea un suflet care să o simtă și să o iubească așa cum era ea cu adevărat.
Într-o zi, pe când se plimba prin curtea palatului, ea a întâlnit un tânăr cu ochii întunecați, cu inima ca o mare învolburată și cu gânduri negre care îi zburau necontenit prin minte. Acesta era Fiul Ploii, un suflet chinuit care nu-și putea găsi locul pe lume: când se afla în cer, îi era dor de pământ, iar când cobora pe pământ se topea de dorul cerului. Căile lui erau încurcate și întunecate căci deznădejdea pusese stăpânire pe inima sa pecetluită de duhul tristeții.
Aflându-i povestea nefericită, fata s-a înduioșat de suferința lui și s-a hotărât să plece cu misteriosul tânăr alături de care spera să găsească marea și minunata iubire la care visase întreaga viață. Ceva îi spunea prințesei că poate fi fericită alături de cel ales, căci doar un suflet capabil de multe suferințe ar fi putut simți bucuria cea adevărată.
Mult s-au mai întristat părinții tinerei când au auzit vestea și au încercat să o împiedice să plece:
- Fiul Ploii îți va aduce multă suferință. El e rătăcitor și nestatornic în toate. Îi place să colinde în pustiu. Tu ești sensibilă și ai nevoie de cineva care să te înțeleagă cu adevărat. Te vei ofili încet-încet alături de el. spuse plângând împărăteasa.
Însă nici rugămințile disperate ale mamei, nici vorbele înțelepte ale tatălui nu au făcut-o pe tânără să se răzgândească.
Cei doi au plecat departe de castel, spre capătul pământului și s-au oprit pe Tărâmul Viselor Deșarte. Și-au construit o căsuță la marginea pădurii și au trăit acolo încrezători în viitorul care se întrevedea a fi luminos și fericit. Cu toate astea, bucuria a durat foarte puțin pentru că fiul Ploii aparținea cerului și nu putea sta mult într-un loc, nici chiar de dragul prințesei. Dealtfel, tânărul a descoperit după ceva vreme că, de fapt, nu o iubise niciodată. Fusese doar îndrăgostit de ea, de partea cea luminoasă a fetei, iar atunci când latura ei întunecată și-a făcut simțită prezența, bărbatul a fost foarte dezamăgit, căci toate așteptările lui fuseseră înșelate. El avusese nevoie de „o jumătate” care să-i aline suferințele, să-i vindece rănile și nu de cineva care să-i ceară, la rândul său, iubire, atenție, comunicare, onestitate și alte lucruri care mai de care mai trăznite și imposibil de dăruit.
Cu timpul, tânăra a devenit tot mai tristă și mai abătută. Suferința a orbit-o atât de mult încât nu a mai putut vedea frumusețile și minunile vieții. Soarele nu-i mai lumina calea, stelele nu-i mai călăuzeau pașii printre vise, iar iubirea... iubirea cea îndelung căutată și râvnită își ascundea chipul în spatele măștilor, depărtându-se tot mai mult în adâncul nopții, încât aceasta devenise un adevărat ZAHIR.
La capătul lumii, a rămas doar ea cu gândurile hoinare și cu vântul care, ascultându-i plânsul izvorât din inima sa îndurerată, l-a purtat mai departe, pe aripile vieții, cântând cu nostalgie despre amintirea unui vis în care o tânără căuta cu ardoare chipul iubirii: o prințesă care renunțase la palat, la prinți și prințese, la o viață lipsită de griji, pentru a trăi alături de un „cerșetor”, devenind ea însăși „o sărmană cerșetoare” cu inima zdrențuită. Era atât de săracă încât ajunsese o cenușăreasă veritabilă, care dormea tristă și îndurerată în cenușa celor mai luminoase visuri. Toată viața, ea a rătăcit pe cărări străine și întortocheate, a cerșit iubirea și a căutat-o acolo unde nu era. A bătut la poarta greșită, iar casa la care poposise era pustie. Nu exista nimeni care să-i deschidă ușa.
Cu toate astea, Dumnezeu nu lasă sufletele să piară și nici nu dorește să fie nefericite, așa că, într-o noapte întunecată, atunci când nici măcar o stea nu îndrăznea să se ivească pe cer, El a vizitat-o pe fată, în cea mai adâncă taină. Într-o cămară sărăcăcioasă, Tatăl și-a îmbrățișat fiica, i-a șters lacrimile, i-a vindecat rănile, i-a mângâiat cu blândețe inima și i-a sărutat fruntea apăsată de fantasmele gândurilor despre oameni și despre suflete...
Apoi a sfătuit-o ca indiferent care îi va fi căutarea, întotdeauna să caute mai întâi în adâncul inimii sale pentru că nu poate să descopere în afara sa ceea ce nu a văzut în ea însăși.
Atunci tânăra și-a deschis din nou inima și a cercetat-o cu atenție. Astfel, a găsit marea iubire fără de început și fără de sfârșit a Lui Dumnezeu, o iubire care nu judecă nici prințesele și nici cerșetoarele.
Prințesa și-a dat seama că interpretase rolul unei cenușărese-inverse pentru că, spre deosebire de aceasta, Cenușăreasa din povești, deși era săracă, nu și-ar fi dorit niciodată un cerșetor. În adâncul inimii păstra vie dorința de a-și întâlni prințul care să o prețuiască, să o respecte și să o iubească. Visa la palat, bal, rochii, bijuterii, bogății și alte lucruri lumești, care nu pot aduce decât bucurii efemere.
După ce i–a ascultat poveștile -unele mai vesele, altele mai triste-, prințesa și-a îmbrățișat inima și i-a șoptit cu duioșie:
-Gata! Ai suferit destul! Acum te încoronez regina vieții și te îmbrac cu hainele de aur ale iubirii!
Fata s-a trezit ca dintr-un somn lung și s-a bucurat din nou de Viață. A putut vedea peste tot chipul iubirii: în razele soarelui, în farmecul lunii, în limpezimea văzduhului, în strălucirea stelelor, în zâmbetul norilor, în privirile nevinovate ale copiilor. A auzit glasul iubirii în susurul izvoarelor, în foșnetul frunzelor, în șoaptele îndrăgostiților, în cântecul inimilor fericite. A simțit mirosul iubirii în parfumul florilor, în esența pădurilor, în izul pământului sărutat de picăturile de ploaie. A putut atinge iubirea mângâind pietrele tăcute, îmbrățișând copacii și dansând desculță în răcoarea dimineții, prin iarba înrourată. A simțit gustul dulce al iubirii în nectarul inimilor îngemănate, în aroma gândurilor tămâiate de visele eterne ale îndrăgostiților.
În cele din urmă, când a încetat să mai caute și să mai alerge după iubire, atunci ușa inimii sale a fost deschisă și dragostea s-a arătat în toată splendoarea sa. Desigur că nici prințul nu s-a lăsat așteptat. Povestea nu spune dacă acesta a venit de peste șapte mări și șapte țări, dar un lucru e sigur: că prințul cel mult-iubit fusese și el cândva un cerșetor în căutarea iubirii, dar care între timp, devenise, la rândul său, stăpân al inimii. El înțelesese că locul unui cerșetor este alături de o cerșetoare, iar locul unui domn este alături de o stăpână, astfel că acesta nu căuta o „jumătate” care să-l completeze pentru că era întreg și conștient de măreția iubirii.
Nu știu dacă au trăit fericiți până la adânci bătrâneți, pentru că drumul în doi are suișuri și coborâșuri, dar vă pot spune că s-au iubit dincolo de timp și spațiu, dincolo de cuvinte și dincolo de priviri. Ei s-au îmbrăcat unul în celălalt, și-au împărtășit suferințele și fericirile, temerile și speranțele, și-au înfrânat orgoliile, mângâindu-și zi de zi sufletele cândva rătăcitoare prin labirinturile vieții. Au renunțat să mai caute iubirea pentru că deveniseră ei înșiși Iubire.
***
Suflete frumos care citești aceste rânduri, amintește-ți că viața adevărată nu este despre cenușărese și nici despre prințese, despre perfecțiune, sau despre măsura cu care iubești sau ești iubit de ceilalți. Viața este despre cât de frumos poți dansa pe ritmul inimii, chiar și atunci când ochii tăi nu pot vedea viitorul, când urechile tale nu pot auzi cântecul inimii celuilalt, când mâinile tale nu-l pot îmbrățișa pe cel drag așa cum ți-ai dori cu adevărat, când pașii tăi te poartă uneori atât de departe de iubirea ta!
Iar tu, dragă femeie care citești aceste rânduri, ce ți-ai dori să fii: Cenușăreasa care se visează prințesă, Prințesa cerșetoare sau Doamna Inimii tale?
