( imagine preluată de la:http://visdeiubire.blogspot.ro/2011/04/te-iubesc-pana-in-profunzimea-amploarea.html)
Să
nu mă primești în inima ta, căci nu voi sta acolo multă vreme.
Mie-mi place zborul și cerul. Mi se face dor de
zâmbetul soarelui, de tainicele povești ale lunii, de îmbrățișările magice ale stelelor,
de mângâierile copacilor, de șoaptele vântului, de gustul minunat al ploii, de
joaca fulgilor de nea...
Să nu mă
primești în inima ta, căci voi sta acolo doar
atâta timp cât poate dura un vis al iubirii într-o noapte de vară. Voi
pleca repede, mult mai repede decât vei crede tu vreodată. Voi veni în viața
ta ca o furtună și tot la fel de
fulgerător voi dispărea. Vei rămâne doar cu amintirea mea. Uneori chiar te vei
întreba dacă m-ai întâlnit cu adevărat sau am fost doar o plăsmuire a minții.
Să nu mă
primești în inima ta! Tu să mă iubești cu inima plină din care să se reverse
iubirea! Să nu mă lași să intru acolo! Când voi pleca, golul te va durea și mă
va striga tare, atât de tare, încât îmi va îngreuna zborul. Aripile îmi vor fi
țintuite la pământ. Voi plânge și eu odată cu tine, voi suferi în adâncul
inimii, chiar dacă nu-ți voi spune, îmi voi aminti de sufletul tău, dar voi
pleca...Să știi că voi pleca pentru că drumul meu e spre Cer. Off, dacă ai ști:
Uneori mi-e atât de dor de casă!
Te rog să nu mă primești în inima ta! Să nu lași loc
liber nici pentru mine și nici pentru altcineva. Tu să ai inima plină de
Hristos! Lasă Iubirea, Compasiunea, Adevărul, Răbdarea să locuiască în ea, iar Dumnezeu îmi va călăuzi
pașii în drumul spre tine. Mă voi opri din zborul meu, îmi voi adăpa setea la
izvorul sufletului tău, te voi privi în ochi, te voi iubi atât de mult încât
n-o să-ți vină a crede și voi rămâne alături de tine, vom privi, pentru o
vreme, cerul, apoi vom zbura împreună... Ne vom întoarce acasă fericiți, senini
și luminoși.
Până atunci, însă, eu te rog doar atât: Să nu mă primești în inima ta!
(風のように 〜 Like a Wind 〜 S.E.N.S - https://www.youtube.com/watch?v=vD1dBv6LS_4&list=PLjeA2M9r_Z0GsEOphwX8OKLkGFbfKeXmx&index=2)
(imagine preluată de la: http://www.iubiresilumina.com/2013/08/fara-inceput-fara-sfarsit.html)
-Mi-aș dori să mă iei în brațe în fiecare seară, să
adorm liniștită la pieptul tău.
- Din păcate, asta nu e posibil. răspunse bărbatul întristându-se.
Eu nu am astfel de dorințe sau de proiecții. Nu le am cu nimeni. Nu ăsta este
scopul meu în viață. Tu îți dorești ceva ce fizic nu e posibil, iar de aici
încep să apară problemele cu durerea și
suferința, consecință a așteptărilor neîmplinite, dezvoltate de dorințe.
Vei fi cu adevărat fericită atunci când nu vei mai
avea dorințe de niciun fel.
E bine să te detașezi de mine. Eu am calea mea. Drumul
meu este deja trasat și stabilit. Tu ai calea ta. Asta nu înseamnă că te iubesc
mai puțin, doar că acum ai nevoie de iubire, dar de iubire pe care s-o dezvolți
din interior. Peste o perioadă de timp se va schimba situația. E un adevăr pe
care mi l-a spus un maestru odată și a avut dreptate: „Timpul le va rezolva pe
toate.”
Ea
tăcu pentru scurtă vreme, privindu-l cu o nemărginită compasiune pentru gândurile
și cuvintele lui care urmau să-i traseze un viitor cât se poate de departe de
adevărul inimii. Apoi, își așeză capul pe pieptul lui și începu să-i șoptească:
Nu ai
nicio dorință, spui tu, dar cândva ai avut, iar una dintre cele mai tainice din
ele am fost eu. Am știut și am simțit asta dintotdeauna. Poate că tu ai fost cândva nefericit,
ori te-o fi durut faptul că dorințele tale s-au împlinit târziu sau poate au
rămas cumva neîmplinite. Cu toate astea, știu că Dumnezeu, în nemărginita Lui
iubire pe care o are pentru noi, ne împlinește cererile. Uneori nu atunci când
ne dorim noi, ci atunci când ele ne ajută sufletele în drumul nostru spre casă,
ca nu cumva să rătăcim prea mult și să ne prindă întunericul pe drum. Desigur că de multe ori credem că dorințele
noastre rămân neîmplinite. „Cere și ți se va da!” se spune. Dar știm să cerem cu
adevărat? Suntem oare conștienți de dorințele noastre și de consecințele
materializării acestora?
Iisus
Hristos și-a învățat apostolii și prin ei, ne-a transmis și nouă, la rândul
nostru, ca să știm ce și cum să cerem: „Orice veți cere de la Tatăl în numele
Meu El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți
primi, ca bucuria voastră să fie deplină.” ( Sfânta Evanghelie după Ioan - cap. 16)
Oare cine ar putea să ceară în numele Lui Hristos altceva
decât iubire, smerenie, adevăr, dreptate, înțelepciune? Cerându-le pe astea, se
vor adăuga și celelalte, căci Dumnezeu știe dinaintea noastră de ce anume avem
nevoie cu adevărat.
Fericirea ta înseamnă să-i ajuți pe ceilalți, să le oferi iubire,
atenție, îngrijire, compasiune, lumină...
Atunci, să știi că am mare nevoie de ajutorul tău!
Ajută-mă să te iubesc! Lasă-mă să te îmbrățișez când ești ursuz și morocănos,
să te sărut și să-ți opresc cuvintele, atunci când vorbești diverse lucruri și
îmi pui întrebări doar pentru a testa anumite treburi. Să facem dragoste atunci
când te gândești la lună, să te strâng în brațe atunci când te prefaci că
dormi, dar, de fapt, nu știi ce să spui când se așterne tăcerea între noi, căci
doar în cea mai adâncă tăcere se află adevăratele răspunsuri.
Eu primesc iubirea divină, de la Mamă, de la Tată,
de la soare, de la lună și stele, de la flori, de la tot ce mă înconjoară. Am
nevoie să ofer și mi-ar plăcea să-ți ofer ție!
Asta e iubirea! Nu doar contopirea a două trupuri.
Iubirea e atunci când ești și sunt, și totuși suntem UNA, suntem NIMIC și
suntem TOT.
Lasă-mă să te iubesc în felul în care mă pricep eu!
Mâine te voi iubi poate în alt mod, habar n-am, dar te voi iubi... Asta e tot
ce contează. Asta e dorința mea și nu mă doare. Singura mea durere ar fi dacă ți-ai
închide inima și ai trăi înafara iubirii. Nu mă doare nici timpul care se
interpune între ceea ce-mi doresc și realitatea care mă înconjoară pentru că
trecerea timpului nu mă sperie. În iubire, acesta se anulează pentru că o inimă
care iubește nu se va teme niciodată de timp. Ea învinge toate încercările...
Într-un
târziu, tânăra privi chipul celui iubit, dar el adormise de ceva vreme căci era
obosit, mult prea obosit ca să-i explice acesteia felul lui de-a vedea iubirea.
Adormi și ea, liniștită și încrezătoare că Dumnezeu cu
îngerii Săi le vegheau cu dragoste sufletele.
În tăcerea
nopții, inimile celor doi s-au îmbrățișat în lumină și au început să cânte
fericite:
Dorințele zboară
spre cer...
Unele se
transformă-n fluturi jucăuși
Altele țâșnesc
asemeni unor săgeți
îndreptându-se
către nemurire.
Cele mai multe iau
forma norilor
și se împrăștie
la prima furtună.
Câteva se
transformă-n clopoței de vânt.
Ele cântă și
purifică sufletele încercate.
Sunt dorințe
care ard asemeni unor lumânări
și ne arată
calea atunci când întunericul ne cuprinde.
Însă cele mai frumoase
dorințe se transformă-n perle
născute după
îndelungi suferințe
Ele sunt cele
mai rare și mai puternice
vindecând orice
durere...
Spune-mi, Iubire,
ai vreo dorință?
Întinde-ți
aripile de înger!
Privește spre
cer, crede cu adevărat și zboară!
(Următorul clip face parte dintr-un film foarte drag sufletului meu, „Doctor Jivago”, care este ecranizarea romanului cu același nume, scris de Boris Pasternak. Filmul poate fi vizionat online la următorul link: http://pefilme.com/doctor-zhivago-doctor-jivago-2002/ )
(DOCTOR ZHIVAGO 2002. Keira Knightley & Hans Matheson - https://www.youtube.com/watch?v=o1fFr6QL6AQ)
„Depășește orice amărăciune de care
s-ar putea să fi avut parte deoarece nu te ridicai la gradul de putere al
suferinței care ți-a fost încredințată. Ca o mamă a lumii ce poartă durerea
lumii în inima ei, fiecare dintre noi este o parte a inimii sale,
încredințându-ni-se, deci, o parte din durerea cosmică. TU ești părtaș la
totalitatea acelei dureri. Ești chemat să o întâmpini cu bucurie, nu
plângându-ți de milă.” (maestrul sufi Pir Vilayat Khan)
A fost odată ca
niciodată un băiețel cu privirea senină asemeni cerului de vară. Pentru că vedea
lumea prin ochii iubirii, toate erau
bune și frumoase în viața lui.
Într- una din zile, pe când micuțul se juca alături de alți copii de
vârsta sa, a văzut un cerșetor care se tânguia trecătorilor:
-Ajutați un om sărman, părăsit de soartă și de Dumnezeu! Ajutați, vă
rog, un om aflat în suferință!
Copleșit de cuvintele omului, micuțul
s-a apropiat de el și, vrând parcă să-i mângâie durerea, l-a întrebat:
-De ce sunteți trist?
- Pentru că viața a fost nedreaptă cu mine. Pentru că am suferit atât
de mult! Fericirea s-a ascuns de mine! Niciodată nu i-am văzut chipul!
-O să caut fericirea și o s-o aduc aici! Atunci veți zâmbi din nou.
Spuse încrezător micuțul.
- Ooo, copile naiv! Fericirea nu există! Astea sunt povești inventate ca să visăm frumos. Ca
să ne mințim singuri! Ha ha ha! Auzi! Fericirea... Ajutați un om sărman, părăsit de soartă și de
Dumnezeu! Ajutați, vă rog, un om aflat în suferință!
Copilul plecă spre casă,
dar în inima lui se strecurase un gând care nu-i dădea pace, un gând care-l
făcea să se tot întrebe: „Oare cum arată
chipul fericirii?”...
Din acea zi, ochii micuțului s-au tulburat, căci nu mai puteau să vadă liniștea, pacea, iubirea
din jur, ci căutau altceva. Astfel, băiatul și-a promis că indiferent cât de
mult îi va dura căutarea, el va găsi FERICIREA
și o va ține în viața lui pentru totdeauna.
La început a fost ușor, el descoperind-o în ochii iubitori ai mamei sale, în
sfaturile înțelepte ale tatălui său, în îmbrățișările și cuvintele frumoase ale
prietenilor. Cu toate astea, fericirea a durat o perioadă scurtă, apoi și-a
ascuns chipul și a plecat departe.
Vremea a trecut, copilul a crescut și odată cu el a crescut și visul
lui de-o viață. Nici o clipă nu se oprise din căutarea sa, însă cu cât fugea
mai mult după fericire, cu atât aceasta se depărta mai mult de el. Și-ar fi
dorit să o înțeleagă, să îi descifreze taina, așa că a început să studieze, să
cerceteze, să afle ce reprezintă aceasta și care sunt legile ei, dar a sfârșit
prin a deveni tot mai trist și mai abătut.
De-a lungul timpului, fericirea i s-a arătat tânărului în felurite
forme: în casa visurilor sale, în
vacanțe exotice, în mașini, bani, într-o profesie de succes, în prieteni
devotați, în chipul iubitei, în zâmbetele copiilor săi. Cu toate astea, el nu a
reușit să o păstreze în viața lui pentru multă vreme, pentru că, din păcate,
aceasta nu stătea mult. Era asemeni unei fete Morgana: dispărea în ceață, exact
atunci când bărbatul credea că a pus mâna pe ea.
Într-o zi de toamnă, pe când tânărul se plimba în
parcul din cartierul său, a văzut un bătrânel îmbrăcat în haine sărăcăcioase,
care stătea pe o bancă și privea cerul. Părea desprins de lumea din jurul său.
-Of, sărmane
bătrân! Cred că ești foarte nefericit! Viața a fost grea cu tine, nu-i așa?
spuse tânărul, compătimindu-l.
-Cu mine??? Ba
dimpotrivă! Răspunse bătrânul, cu o strălucire deosebită în priviri. Viața mi-a oferit daruri
minunate. De ce aș fi nefericit când e atâta bucurie în jur? Numai orbii nu pot
vedea fericirea care ne înconjoară zi de zi.
-Văd că pari
bucuros și împăcat și dacă tot vorbești de fericire, spune-mi, ai văzut-o cum
arată? Îl întrebă curios tânărul, așezându-se lângă el.
-Sigur, am
văzut-o, dar nu contează atât de mult
ceea ce am văzut eu, ci contează felul în care aceasta e privită. Pentru că
fiecare dintre noi are propria lume interioară, fericirea se poate vedea în
milioane de moduri.
-Bătrâne, văd că
privirea ta e luminoasă și emani bucurie. Spune-mi, ai reușit să păstrezi
fericirea în viața dumitale?
-Desigur.
-Cum ai făcut
asta? Eu am încercat până acum, dar nu am reușit. Cu timpul am înțeles că fericirea
nu are cum să rămână acolo unde există durere. Indiferent cât de mult am
luptat, nu am putut să alung durerile din
viața mea.
-Faptul că vrem
să alungăm tristețea, durerea, suferința, amărăciunea reprezintă unul dintre obstacolele care apar în calea
noastră și ne împiedică să vedem fericirea așa cum este ea cu adevărat. În loc
să ne deschidem în fața lor, să le acceptăm și să ascultăm lecțiile pe care ni
le oferă, ne speriem și ne ascundem, încercând să părem veseli, nepăsători și încrezători
în viitor, deși evităm, de cele mai multe ori, să trăim cu adevărat prezentul.
Dacă le permitem acestora să fie, fără să ne identificăm cu ele, ele se vindecă
de la sine. Atunci când ne acceptăm durerea și înțelegem rostul său, ne
eliberăm de căutarea fericirii. Astfel, ni se deschid ochii în adevăr și, în
sfârșit, după îndelungate „rătăciri”, putem vedea lumina bucuriei adevărate și
nepieritoare.
Știi care e cea mai grea piedică în drumul nostru spre fericire? Că în
marea parte a timpului, stăm în minte și uităm de inimă, iar mintea caută în
permanență în exterior, pe când inima ne îndeamnă să privim înlăuntrul nostru. Parcurgând
drumul de la minte spre inimă ( un drum pe cât de lung și anevoios, pe atât de
înălțător), descoperim că FERICIREA e în noi înșine. Căutând în exteriorul nostru,
nu facem altceva decât să ne depărtăm tot mai mult pentru că nu putem găsi
decât fericiri de moment. Acestea sunt asemeni frunzelor care se desprind
toamna de pe crengile copacilor, la cea mai ușoară adiere a vântului.
Pe de altă parte, căutând în inimă, găsești o poartă deschisă spre
tărâmul magic al fericirii.
Dacă te îngrijești ca inima ta să fie curată, atunci nimeni și nimic nu îți poate lua adevărata fericire.
Prietene drag, să ții minte aceste cuvinte: Așa cum un părinte nu
dorește ca al său copil să fie nefericit, nici Dumnezeu nu dorește să fim
triști, dar permite tristeții și durerii să existe ca să putem înțelege mai mult bucuria.
Cum am putea percepe armonia dacă nu există dezechilibrul, curajul dacă nu simțim
frica, credința dacă nu există momente de deznădejde și cum ne-am putea bucura
cu adevărat de lumină dacă nu orbecăim mai întâi prin întuneric?
FERICIREA e asemeni unei uși
care ne poate duce spre Împărăția Cerurilor.
Cheia care deschide această ușă este RECUNOȘTINȚA. Fii recunoscător
pentru ceea ce există în viața ta, în momentul de față și bucură-te cât de mult
poți de ceea ce primești, indiferent de forma pe care o are darul ce vine spre
tine! Ca să te poți bucura cu adevărat, lasă trecutul să plece, fără să-ți pară
rău că ai pierdut ceva, pentru că nimic nu se pierde cu adevărat, ci totul se
transformă. Ia din trecut doar învățăturile și mergi mai departe cu încredere!
Rămâi prezent în viața ta. Detașează-te gândurile care te poartă prea mult în
trecut sau în viitor, căci ele te împiedică să trăiești cu adevărat.
În fiecare dimineață ai două alegeri:
Să începi ziua posomorât, gândindu-te: „Off! O nouă zi de muncă! Oare
ce voi face azi? Oare cum mă voi descurca? Oare... ? Oare...?” Și de aici începe o avalanșă de gânduri care
îți limitează ființa.
Sau poți începe ziua cu bucurie, privind spre cer și spunând:
-Doamne, mulțumesc pentru ziua pe
care mi-ai dăruit-o! Nu știu cum o voi petrece până la capăt, dar îmi doresc să împart darurile primite cu
cei care apar în calea mea!
În final, alegerea
îți aparține doar ție.
(Sâmburele acestei povestioare a fost creat pe 17 aprilie 2016, la Sibiu, la un curs de formare care s-a numit „EDUCAȚIE PENTRU FERICIRE”, susținut de oameni minunați pentru oameni tot la fel de minunați, cărora le mulțumesc pentru momentele de fericire pe care le-am împărtășit împreună. :) )
Amândoi priveau cerul înstelat, se priveau în ochi, se țineau în brațe, dar fiecare era în lumea lui. El adora în tăcere Luna, căutând echilibrul, armonia, cunoașterea, fericirea. Ea privea stelele, se gândea la măreția Soarelui și îi mulțumea Lui Dumnezeu că l-a adus în viața sa. Ea căuta smerenia și iubirea. Adevărata iubire... Dar pentru că nu au știut să iubească, și-au frânt inimile în mii și mii de bucăți. El a dăruit câte o părticică din inima sa fiecărui suflet trist pe care-l întâlnea. Ea și-a căutat bucățile pierdute, le-a lipit cu răbdare, punându-le la locul potrivit, a vindecat rănile și a început să cânte pentru inimile triste, mângâindu-le durerile. Cântecul ei era despre lună, despre stele, despre soare, despre lumină și iubire:
Cât de frumoasă ești tu, Lună! Dar cât de frumos e soarele care îți dăruiește cu iubire lumina sa! Minunată ești tu femeie! Dar numai un bărbat te poate face să luminezi mai tare decât stelele de pe cer! Cel care știe să îți aducă strălucirea în priviri, chiar și atunci când norii tristeții te încearcă, cel care este alături de sufletul tău chiar și atunci când mintea îi spune să fugă departe, cât mai departe, acel bărbat este soarele din viața ta. Restul, sunt luceferi ai nopții care odată cu primele raze ale dimineții dispar ca și cum niciodată n-ar fi existat, pentru că fiecare Lună are Soarele său...
(Fancy Flame Of Love - https://www.youtube.com/watch?v=CXyZN0fxRl0)
( imagine preluată de la: http://citatemaxime.ro/citat-imagine/nu-stiu-unde-duce-drumul-meu-dar-merg-mai-bine-cand-te-tin-de-mana/)
„Dragostea îmbracă multe forme, iar inima care n-o recunoște e o inimă cu adevărat săracă.”
Hans Christian Andersen
Iubirea nu alege parteneri frumoși, bogați material, deștepți, descurcăreți, echilibrați, înțelepți, blânzi, „perfecți”...Ea nu-și dorește ca celălalt să fie într-un anume fel. Nu are standarde, tipare și nici criterii de selecție. Iubirea are doar o inimă deschisă, o conștiință îndreptată spre lumina cunoașterii, două aripi și un felinar care licărește cu emoție atunci când întunericul nopții se lasă peste omenirea cufundată în visare, iar câte un suflet curajos și „nebun” mai caută din când în când drumul spre inima celui pe care îl iubește.
Iubirea se bucură cu adevărat atunci când poate oferi și nu așteaptă să primească ceva anume în schimbul darului său. Cu toate astea, ea nu respinge nimic din ceea ce vine înspre ea, aceasta acceptând să primească de dragul de a-i face celuilalt bucuria de a oferi, chiar și atunci când darul poate aduce tristețe.
Chiar dacă Iubirea nu poate împiedica o cădere a celui drag, aceasta îl ajută să se ridice, îl privește în ochi, îi zâmbește, îl ia de mână și alege să meargă împreună pe drumul vieții, indiferent de greutățile care le apar în cale.
Iubirea nu abandonează, nu închide uși. Ea rămâne cu brațele deschise în fața tuturor, strângând la pieptul său atât zâmbetele, bucuriile, cuvintele de dragoste, cât și lacrimile, suferințele, reproșurile, jignirile și batjocura celor care ignoră chemarea sa.
Un suflet care iubește se întristează doar pentru că simte că nu a știut să-l iubească pe celălalt mai mult.
Atunci când îi aude doina inimii, vântul, care îi este un sfetnic de nădejde, îi șoptește prietenos la ureche:
- Ai timp de acum încolo să iubești cât de mult vrei. Nu e târziu. Niciodată nu e târziu. În Iubire timpul nu contează. În iubire, depărtarea, timpul, spațiul, neputința, frica, toate se anulează. Iubirea, suflete drag, e singura care poate aduce lumina, pacea, nădejdea și viața chiar și în cea mai întunecată inimă...
Acum câteva săptămâni, am făcut o scurtă drumeție cu preșcolarii în pădurea din împrejurimile grădiniței pentru a colecta frunze și diverse materiale din natură, dar și pentru a ne bucura privirile de minunatele culori ale toamnei.
La un moment dat, m-am oprit lângă un arbore, am zâmbit și l-am luat în brațe. Preșcolarii de grupă mare știau deja din anii trecuți despre efectele miraculoase ale îmbrățișării copacilor, astfel că au căutat fiecare câte un copac și au început să-l „iubească” muuult, muult de tot!
Dintr-o dată, am văzut cum doi ochișori mă priveau cu o mare curiozitate. Fiind primul an al lui la grădiniță, puștiulică era destul de nedumirit de ceea ce făceam noi acolo, așa că se uita la mine, la colegii săi, la copaci și tot ridica din umeri, încercând să înțeleagă ce se petrecea. După câteva clipe, m-a întrebat:
-Doamnaaa, copacul ăsta e prietenul tău? Îl cunoști???
-Sigur! I-am răspuns zâmbind. Toți copacii sunt prietenii mei. Aceștia sunt cei mai buni prieteni ai oamenilor. Lor le putem spune cele mai tainice secrete, fără să ne fie teamă că le vor povesti altora sau că vor râde de noi. Ei ne iubesc, ne ascultă în tăcere, fără să ne judece. Nici măcar nu se răzbună atunci când cineva le zgârie scoarța, le rupe crengile sau îi taie. Copacii nu lovesc niciodată. Ei iubesc și atât.
După scurta discuție cu piticul, mi-am amintit dintr-odată de infinita iubire pe care o simțeam de fiecare dată când mă aflam în prejma vreunui copac. Veneau spre mine valuri, valuri de iubire, de liniște, de lumină și pace care îmi alinau fiecare colțișor al inimii, făcându-mă să mă întreb: „Pe voi cine vă iubește? Cine vă iubește doar de dragul de-a vă iubi? Fără să vă ceară ceva în schimb?”
Unii oameni primesc energia lor vindecătoare, apoi pleacă mai departe, fără să mulțumească și fără să privească în urmă. Asta nu-i determină pe copaci să-și condiționeze iubirea, ci, dimpotrivă, rămân deschiși, indiferent de ceea ce primesc. Această lecție a iubirii necondiționate am putea-o învăța și noi dacă am fi atenți și am vedea prin ochii inimii!
Spune-i unui om „Te iubesc!”. El s-ar putea speria și ar putea gândi: „Oare ce vrea de la mine?”. Sau poate se va mândri peste măsură și va spune în sinea sa: „E în regulă. Dacă mă iubește, atunci îmi permit să fac orice.”
Spune-i unui copac „Te iubesc!”, iar el te va învălui în nemăsurata sa iubire pe care, oricum ți-o oferă, fără să aștepte ceva în schimb.
Omule drag, poate unii îți vor spune „Nu fi copac!”. E treaba lor...Fiecare cu viziunea sa.
Eu însă, te îndemn din toată inima: „Fii copac! Iubește! Ascultă în tăcere! Primește fiecare lovitură ca pe un mare dar! Deschide-ți inima și lasă iubirea să curgă, să te vindece și să-ți lumineze calea prin viață!
("Tree"-Justin Rizzo with lyrics - https://www.youtube.com/watch?v=YPuzJFzXgU4)
