( imagine preluată de la adresa http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/6281-spre-inviere-cu-sau-fr-hristos- )
M-am născut în religia creștin-ortodoxă și îmi amintesc cu drag de duminicile copilăriei mele petrecute în casa Domnului, în Sfânta Biserică, unde era liniște, pace, iubire, lumină...
Viața, însă, m-a purtat pe cărări străine. Experiențele prin care am trecut m-au îndreptat spre alte religii, precum budismul, hinduismul, islamismul, etc., încercând să caut asemănări și deosebiri între acestea. Am făcut paralelă între viața lui Iisus, a lui Buddha, a Profetului și a altor inițiați străvechi în misterii, considerându-l pe Iisus un mare inițiat al tipurilor sale, însă, cu cât credeam că știu mai multe lucruri, cu atât îmi dădeam seama că, de fapt, nu cunoșteam nimic. Ochii mei cercetau curioși lumea, încercând să afle cât mai multe răspunsuri, dar am învățat că mintea poate fi satisfăcută pe moment, dar nu poate fi fericită niciodată cu adevărat fiindcă își pune mereu întrebări. Ea poate colecta și procesa informații, însă nu poate înțelege puterea nemărginită a Lui Dumnezeu și nici nu-I poate simți Iubirea Sa necondiționată și „îndelung răbdătoare”. Mintea nu va putea niciodată să-L
cuprindă pe Cel ce nu poate fi cuprins.
cuprindă pe Cel ce nu poate fi cuprins.
Drumul meu a fost ca al oricăruia dintre noi, cu suișuri, coborâșuri, uneori mai lin, alteori abrupt. Am „pierdut” oameni dragi, lucruri diferite, doar pentru a-mi da seama că, de fapt, nu dețin nimic pentru că omul nu poate fi stăpân peste nimic, iar sufletul nu are nevoie să posede. El este
și atât. Tot ceea ce ține de om e trecător, dar ce ține de suflet este veșnic. Omul se teme de timp, iar sufletul se teme de uitare...
și atât. Tot ceea ce ține de om e trecător, dar ce ține de suflet este veșnic. Omul se teme de timp, iar sufletul se teme de uitare...
Căutându-L pe Dumnezeu cu o sete nemărginită, de cele mai multe ori am ales cărări întortocheate care se înfundau și o luam de la capăt. La un moment dat am încetat să-L mai caut, cufundându-mă în uitare. Am plâns, am râs, am suferit, am blestemat, am binecuvântat, am interpretat diverse roluri, mai bine sau mai puțin bine, însă nimic nu m-a durut mai mult decât faptul că L-am scos pe Hristos din inimă, din minte, din gânduri.
Deși am practicat diferite tipuri de meditație pentru a-mi liniști mintea, acestea au avut efecte pe o perioadă scurtă fiindcă pacea a venit atunci când am început să mă rog cu adevărat, când L-am chemat pe Hristos în viața mea. Dumnezeu, în nemărginita a iubire, mi-a adus aminte de copilărie, de liniștea pe care o simțeam când eram la biserică, de învățăturile părintelui duhovnic, de Sfânta
Scriptură și astfel m-am întors spre Casa Lui, sub ocrotirea îngerilor și arhanghelilor, a fecioarei Maria și a fiului Său, Mântuitorul și Mângâietorul nostru, al tuturor, Iisus Hristos. A fost de ajuns să-L chem și mi-am dat seama că, de fapt, El a fost dintotdeauna lângă de mine. A stat la poarta inimii
mele, dar nu a intrat până când urechile mele n-au fost pregătite Să-i audă Cuvântul, până când ochii mei nu I-au văzut lacrimile, până când inima mea bolnavă nu I-a simțit căldura iubirii Sale vindecătoare, venite din Lumina pură a Tatălui. L-am rugat să mă țină de mână în timp ce merg pe valurile vieții, să nu-mi dea drumul și așa a fost.
mele, dar nu a intrat până când urechile mele n-au fost pregătite Să-i audă Cuvântul, până când ochii mei nu I-au văzut lacrimile, până când inima mea bolnavă nu I-a simțit căldura iubirii Sale vindecătoare, venite din Lumina pură a Tatălui. L-am rugat să mă țină de mână în timp ce merg pe valurile vieții, să nu-mi dea drumul și așa a fost.
Am înțeles că sunt un suflet care trăiește o viață de om, fapt pentru care e necesar să mă comport ca și om, să învăț să trăiesc omenește, să-mi iubesc, accept și să respect partea umană din mine, așa cum este ea, limitată și capricioasă uneori, căci doar oferindu-i iubire o pot ajuta. Doar iubirea poate transforma defectele în calități și un om păcătos într-unul virtuos.
Mi-era rușine de tot timpul pe care-l petrecusem în întuneric, departe de Dumnezeu, în iadul conștiinței. Aș fi putut fi un copil ascultător, dar am ales să mă revolt, să plec, să-i întorc spatele părintelui, neînțelegându-i iubirea și să mă înstrăinez, căutând de una singură sensul vieții. Fusesem
asemeni fiului risipitor, mi-am bătut joc de darurile primite, folosindu-le iresponsabil, uneori făcând mai mult rău decât bine. Eram flămândă, dar cuvântul Domnului mi-a potolit foamea, eram cu hainele rupte, dar Tatăl m-a îmbrăcat în haine noi, cusute în aurul iubirii, eram ostenită și bolnavă, iar
Hristos mi-a sărutat fruntea plină de păcate. El a dăruit „odihnă” sufletul meu zbuciumat.
Apoi a început să-mi fie frică. Începusem să-mi văd limitele, să înțeleg că sunt supusă păcatului mereu, dar am vrut din toată inima să rămân la sânul Domnului. Mi-era teamă să nu greșesc iar, ca nu cumva să pierd iubirea Tatălui. Ori de câte ori mă zbăteam în „lanțurile” închisorii
asemeni fiului risipitor, mi-am bătut joc de darurile primite, folosindu-le iresponsabil, uneori făcând mai mult rău decât bine. Eram flămândă, dar cuvântul Domnului mi-a potolit foamea, eram cu hainele rupte, dar Tatăl m-a îmbrăcat în haine noi, cusute în aurul iubirii, eram ostenită și bolnavă, iar
Hristos mi-a sărutat fruntea plină de păcate. El a dăruit „odihnă” sufletul meu zbuciumat.
Apoi a început să-mi fie frică. Începusem să-mi văd limitele, să înțeleg că sunt supusă păcatului mereu, dar am vrut din toată inima să rămân la sânul Domnului. Mi-era teamă să nu greșesc iar, ca nu cumva să pierd iubirea Tatălui. Ori de câte ori mă zbăteam în „lanțurile” închisorii
din mintea mea care judeca atât de aspru fiecare faptă, gest, cuvânt, simțire, Hristos mă ajuta să mă ridic, să merg mai departe, amintindu-mi că omul e supus păcatului, că a greși e omenește, iar dacă îmi pare rău pentru cele făcute și doresc cu adevărat să-mi îndrept comportamentul, să am încredere în Dumnezeu și să nu deznădăjduiesc niciodată în puterea Domnului de iertare fiindcă El ne
ajută în fiecare intenție pe care o avem, atâta timp cât pornește din izvorul iubirii.
ajută în fiecare intenție pe care o avem, atâta timp cât pornește din izvorul iubirii.
Toate experiențele prin care am trecut după ce Hristos S-a născut din nou în viața mea au fost mult mai ușoare fiindcă am învățat să cer și să las cu adevărat să se facă voia Domnului în viața mea, căci voia omului e pentru cele trecătoare, dar voia Tatălui e pentru cele ce ne trebuie nouă cu adevărat. Cu toate că uneori am mai lăsat ca gândurile negre să-mi întunece din nou privirea și mintea, inima mea nu le-a mai primit fiindcă Hristos mi-a curățat cu grijă, cu răbdare și cu iubire, fiecare fațetă a diamantului din inimă pe care-l aruncasem în noroi, în mărăcini, în spini și-n gunoi.
Planul Domnului Dumnezeului nostru e perfect. Fiecare este exact acolo unde trebuie să fie și i se întâmplă ceea ce trebuie să i se întâmple. Dumnezeu ne spune ceea ce trebuie să știm la momentul potrivit, atunci când suntem pregătiți, nici mai devreme, nici mai târziu.
Astfel, după îndelungi căutări, am înțeles că nu degeaba m-am născut pe pământ românesc, nu degeaba am fost botezată în Hristos, în religia creștin-ortodoxă, o religie minunată pe care, din păcate, n-am știut s-o prețuiesc la adevărata sa valoare...
Deși fiecare religie ne învață, în esența sa aproape aceleași legi, bazate pe iubire,compasiune, înțelegere, ortodoxismul, prin Iisus Hristos ne învață să „ne iubim unii pe alți și ca-ntr-un gând să
mărturisim”. Iubirea Lui e luminoasă, pură, mângâietoare și cu toate astea uneori, ne poate „biciui”, dacă asta ne vindecă sufletele și ne ajută în drumul nostru spre nemurire. Tot prin Hristos am învățat că Împărăția Cerurilor începe din adâncul inimii. E atât de aproape, dar nu o putem vedea decât prin ochiul sufletului, căci oricât de mult s-ar strădui omul, firea sa e slabă și păcătoasă, doar sufletul este fără de păcate. Atunci când sufletele noastre vor învăța să iubească nu doar partea divină din ceilalți, ci și omul din cei din jur, vom trăi cu adevărat în împărăția cerurilor. Asta e Calea pe care Hristos
mărturisim”. Iubirea Lui e luminoasă, pură, mângâietoare și cu toate astea uneori, ne poate „biciui”, dacă asta ne vindecă sufletele și ne ajută în drumul nostru spre nemurire. Tot prin Hristos am învățat că Împărăția Cerurilor începe din adâncul inimii. E atât de aproape, dar nu o putem vedea decât prin ochiul sufletului, căci oricât de mult s-ar strădui omul, firea sa e slabă și păcătoasă, doar sufletul este fără de păcate. Atunci când sufletele noastre vor învăța să iubească nu doar partea divină din ceilalți, ci și omul din cei din jur, vom trăi cu adevărat în împărăția cerurilor. Asta e Calea pe care Hristos
ne-a deschis-o.
E ușor să iubești sufletul, să-ți iubești fratele, prietenii, pe cei care-ți fac bine, mai greu e să iubești și să binecuvântezi pe cel care-ți face rău, e greu să iubești omul, pe Adam cel căzut. Învățând să iubim cu inima plină de Hristos, mărăcinii nu vor mai putea prinde rădăcini în noi.
Fie ca Hristos să învie în fiecare zi în toate inimile noastre deschise în iubire!
Fie ca Hristos să învie în fiecare zi în toate inimile noastre deschise în iubire!
Fie ca Hristos să se înalțe și în cugetele noastre, învățându-ne răbdarea Sa!
Fie ca Hristos să fie în cuvintele noastre, dăruindu-ne înțelepciunea Sa!
Hristos a înviat, suflete minunate, oameni dragi! A înviat cu adevărat și va rămâne alături de noi până la sfârșitul veacurilor. El niciodată nu ne forțează să-L primim, ci bate încet la ușă și, chiar dacă nu-I răspundem, așteaptă în tăcere și nu se plânge că-l ținem în ploaie, în vânt „bolnav, flămând și
fără haină” ( părintele Arsenie Boca – Rugăciunea de dimineață).
