Știu....

( sursă imagine: internet)

        Știu că dincolo de privirile tale pătrunzătoare și „răutăcioase”, uneori se poate ascunde  un mare sacrificiu, o iubire neîmpărtășită, deziluzii, teama de a nu fi acceptat așa cum ești...

 Oprește-te din a judeca pe alții și, mai  ales, din a te judeca pe tine. Permite-i inimii tale să înflorească și scald-o în iubirea universală. Iubește lumea, iubește soarele, cerul, păsările, arborii, vântul, ploaia și, mai ales, iubește-te pe tine, așa cum ești! Amintește-ți că ai o parte umană, condusă de simțuri, dar ai și o parte divină care nu te judecă și nici  nu te învinovățește de ceva anume. Ea este răbdătoare cu ego-ul tău uneori prea încăpățânat să aibă dreptate. Ea tace și te privește cu compasiune, păstrându-și vie credința că odată te vei trezi, o vei vedea și vei ști să primești marea sa iubire.  

      Știu că dincolo de neîncrederea ta se ascunde nevoia de a fi confirmat de cei din jur. Uneori îți cauți scopul vieții pe cărări străine și, văzând că nu ajungi acolo unde sperai, începi să crezi că totul e pierdut, că e târziu să mai schimbi ceva, sau chiar ajungi te îndoiești de faptul că ai avea vreun rost în lumea asta.

Lasă iubirea să te ia de mână și, indiferent sub ce formă vine aceasta, primește-o, îmbrățișaz-o și pornește alături de ea pe un drum nou.  Nu întotdeauna va fi ușor, dar odată ce vei alege să privești totul din interior, viața ta va fi plină de magie. Vei înțelege că Dumnezeu nu a fost niciodată indiferent la suferința ta. Tu singur ai ales la un moment dat să-I întorci spatele și să nu-L mai vezi...

         Odată ce vei permite ca voia divină să se manifeste în viața ta, vei simți că nu ai nevoie de confirmarea sau aprecierea nimănui, fiindcă nimeni și nimic din exteriorul tău nu știe cu adevărat cine ești și, mai ales, cine ai putea fi. Privind lucrurile cu claritate, acum înțelegi că așa cum tu ai fost propriul călău, tot tu poți fi singura ta salvare și că  nimeni nu poate avea nicio putere asupra ta, nu te salvează, nu te vindecă și nici nu-ți poate face rău fără voia ta pentru că nimeni  nu poate să aleagă în locul tău ori să-ți trăiască viața. Văzute prin ochii iubirii, experiențele pe care ego-ul tău le numise „eșecuri” și care te-au făcut să-ți pierzi încrederea în tine, să te adâncești tot mai mult într-o stare de teamă și deznădejde față de viitor, vor DEVENI experiențe pline de binecuvântare, adevărate călăuze care te-au ajutat să-ți descoperi drumul spre lumina din adâncul inimii și să-ți dai seama că fricile tale n-au avut niciodată vreun temei.

      Știu că dincolo de violența ta verbală sau chiar fizică, se ascund mari traume ale copilului din tine care s-a pierdut undeva și trebuie regăsit, înțeles, ajutat, încurajat și, mai ales, trebuie iubit. Nu-l mai lăsa să sufere și să plângă în întuneric. Ia-l de mână, îmbrățișează-l, spune-i că-l prețuiești și că e în siguranță. Fă-l să înțeleagă că sunteți prieteni și vei trăi în armonie cu adevărat.

         Mai știu că unele suflete plâng în cea mai adâncă taină. Nu de rușine sau de teamă că le-ar vedea cineva, ci pentru faptul că lacrimile lor nu sunt pentru ei înșiși, ci pentru neputința aproapelui. Tot în taină, ei se roagă pentru cei slabi, orbi, care nu și-au descoperit încă drumul, puterea și dragostea de viață... Căci unde ar putea iubirea adevărată și vindecătoare să-și găsească un sălaș mai bun decât într-o profundă tăcere?

       Știu că nu există oameni răi sau întunecați ci suflete netrezite încă. Și-au tras obloane peste inimă iar lumina nu mai poate pătrunde. La timpul potrivit, când primăvara va dezgheța inimile lor, își vor deschide larg ferestrele, iar razele soarelui le vor lumina cămara sufletelor.

      Ochii mei au văzut multe, urechile mele au auzit vrute și nevrute, gura poate a vorbit ce nu-și avea rostul, sau poate am tăcut când nu trebuia, picioarele m-au purtat uneori pe cărări prea întortocheate, mâinile mele poate n-au știut cum să ajute întotdeauna așa cum mi-aș fi dorit cu adevărat, și cu toate astea, am învățat multe. Am mers, m-am împiedicat, am căzut, dar întotdeauna m-am ridicat, iar în cele din urmă, mi-am amintit că știu... Da. Știu că sunt un grăunte de nisip purtat pe aripile vântului, dornic să călătorească, să vadă, să privească, să cerceteze, să mângâie, să iubească...

     Știu toate astea, nu din minte, ci din șoaptele inimii. Mintea a învățat în cele din urmă să asculte...