Căutătorul Adevărului

(imagine preluată de la: http://www.biblioteka-boga.pl/?p=170) 

„Eu sunt
Calea, Adevărul și Viața.”

( Sfânta Evanghelie după Ioan, 14. 6 )

                  A fost odată un om care se afla pe calea căutării Adevărului. El prețuia atât de mult dreptatea, cinstea, corectitudinea, sinceritatea și curajul, încât întreaga sa viață a căutat cu o nepotolită râvnă cuvintele care să descrie ADEVĂRUL absolut.

       De-a lungul timpului, el și-a dat seama că acesta se ascundea dincolo de nenumăratele  măști ale realității, dincolo de aparențele concretului, care puteau păcăli cu ușurință privirile neștiutorilor.

             În toți acești ani de căutare, omul a trecut prin perioade în care era foarte încântat și bucuros, crezând că a descoperit ce este adevărul, însă,  a trecut și prin perioade întunecate, pline de întristare și dezamăgire, căci atunci când voia să-l descrie și celorlalți, de la două-trei cuvinte ajungea la zeci, chiar și sute, însă fără a reuși să se apropie nici pe departe de esența adevărului.

     Cu toate astea, indiferent de cât de dureroase îi erau căderile, omul nu și-a pierdut nădejdea, ci a rămas devotat căii sale, străduindu-se  încontinuu să caute adevărul.

         Credința că-l va găsi l-a purtat pe bărbat prin diferite locuri. Acesta a călătorit, de-a lungul vremii, în lumea întreagă, întâlnind și alți căutători înflăcărați ai Adevărului, cu care și-a împărtășit gândurile, ideile, temerile, speranțele și credințele. La rândul său, el asculta și învăța de la ceilalți din experiențele prin care aceștia trecuseră în drumul spre Adevăr. Uneori pleca mai luminat și mai încrezător, alteori, cele auzite îi provocau mai multă confuzie, tulburându-i mintea și inima.

             Într-una din zile, bărbatul a pornit într-o călătorie care avea să-i schimbe viața pentru totdeauna.

 Aflând că un înțelept cunoscut al acelor vremuri, se afla în vizită într-un sat din apropiere, omul s-a hotărât să meargă acolo pentru a-l întâlni. El  spera din tot sufletul ca acel înțelept să-i ofere îndrumare pentru a găsi răspunsurile potrivite la întrebările care-i tulburau liniștea de-atâta amar de vreme.

     În drumul său, bărbatul s-a întâlnit cu un călugăr ortodox, care i-a fost acestuia un bun tovarăș de călătorie și de vorbă, căci prin cuvintele sale înțelepte, blânde și iubitoare, a reușit să-i lumineze mintea și să-i deschidă inima spre descoperirea Adevărului cel Adevărat.

Astfel, după ce au parcurs o bună parte din drum, discutând despre dragoste, sacrificiu, credință, răbdare și alte virtuți, la un moment dat, bărbatul i-a pus tovarășului său de drum și câteva întrebări despre adevăr:

-        Bătrâne, de ani de zile, mă chinui să aflu despre ADEVĂRUL absolut, iar această căutare a devenit scopul vieții mele. Spune-mi, te rog, dumneata ce crezi? Ce este adevărul?

-        Prietene drag, pe Dumnezeu nu-l poți descrie. Poți doar să vorbești despre marea Sa iubire pe care o revarsă asupra fiecăruia dintre noi. La fel e și cu ADEVĂRUL. Nu  putem să-l definim și nici să-l descriem, ci putem doar să vedem și să simțim efectele acestuia în viețile noastre.  
             ADEVĂRUL nu este un CE. El este un CINE. continuă călugărul, privindu-și partenerul de drum cu o nespusă blândețe. Știu că acum nu înțelegi ce spun, dar la momentul potrivit, îți voi explica sensul acestor cuvinte.

-        Atunci adevărul e o persoană? Întrebă bărbatul intrigat de vorbele bătrânului.

-        Vei vedea, vei vedea... Toate la timpul lor.

-        Am înțeles că adevărul nu poate fi definit, dar el există undeva, într-un anume loc.
De Dumnezeu știm că este în Ceruri, dar Adevărul unde ar putea fi?

-         El sălășluiește în INIMA fiecăruia dintre noi. Acolo îl vom găsi mereu. Spuse călugărul.  ADEVĂRUL nu se află cu ajutorul minții, așa cum îl caută mulți dintre noi, căci mintea noastră omenească este bolnavă, fiind departe de înțelepciunea cunoașterii dumnezeiești. Să nu-l cauți în exteriorul tău, în lume, căci nu-l vei găsi! Deschide-ți inima, cerceteaz-o și vei afla adevărul cu siguranță!

-         Foarte bine! Asta înseamnă că fiecare are propriul său adevăr, căci fiecare inimă simte diferit. Câte inimi, atâtea adevăruri...

-         Nicidecum. Nu există adevăr absolut și adevăruri parțiale, ci există un singur adevăr și acela vine din inimă.

-        Atunci de ce se întâmplă uneori ca, deși oamenii să aibă inimile deschise, ei să nu poată ajunge la un anumit consens?

 Am observat că fiecare dintre noi crede în ceva anume, fiecare vede prin ochii săi lucrurile, ca și cum ar avea propria realitate și fiecare pare să aibă dreptate, într-o oarecare măsură, ceea ce mă face de multe ori să cred că expresia „adevărul e undeva la mijloc” descrie foarte bine ce se întâmplă prin lume.

-        Ca și adevărul, realitatea e una singură, însă chiar și atunci când oamenii caută răspunsurile în inimile lor, e destul de greu să le vadă. Spuse călugărul. Uneori, Adevărul este acoperit de felurite patimi care se aștern în inimile noastre, asemeni prafului, împiedicându-ne să vedem ce se află dedesubt. Doar după ce ștergem praful, atunci vom putea vedea cu adevărat ce se ascunde acolo.

Oare nu ne-a învățat Iisus în Fericirea a șasea, spunând: „Fericiți cei cu inima curată căci aceia vor vedea pe Dumnezeu.”?

Așa este și cu Adevărul: Se dezvăluie inimii curățite de patimi, căci ea poate vedea clar ceea ce se petrece, fără să strâmbe realitatea într-un fel sau altul, după propriul său plac.

        Dragul meu, se întâmplă destul de des să credem că ceea ce spunem este total adevărat, însă asta e doar părerea noastră, pentru că, de cele mai multe ori, noi spunem „adevărul” din punctul nostru de vedere și, din păcate,  uneori le mai și impunem celorlalți să vadă la fel ca noi. Ne încredem atât de mult în ce văd ochii noștri, în ce auzim, în ce mirosim, în ce simțim, fără să ne dăm seama că simțurile  ne pot înșela și că nimic nu e ceea ce pare a fi, căci Adevărul e dincolo de aparențe, dincolo de măști și chiar dincolo de cuvinte.  Nu-l putem vedea întotdeauna pentru că,  uneori ne lăsăm conduși de emoții, iar inimile noastre se îmbolnăvesc și văd în ceață. Doar atunci când vom învăța să ne cercetăm emoțiile și să nu le permitem acestora să ne controleze ele viața, atunci putem vedea clar.

          Să ții minte, prietene drag: Tu nu ești emoțiile, tu nu ești inima, tu nu ești gândurile, tu nu ești mintea! Tu ești FIINȚA! Și poți fi o ființă care le poate controla pe toate acestea, atâta timp cât nu se identifică cu ele. Acceptă gândurile și emoțiile care vin spre tine, fără să te împotrivești lor, dar  păstrează-le pe cele care sunt de folos sufletului tău! Privește în inima ta și nu în exterior! Evită cât poți să judeci oamenii după cuvintele sau faptele lor căci judecătorul cel drept este doar Bunul Dumnezeu. Deasemenea,  nu le cere celorlalți să spună adevărul, atunci când vezi că aceștia vorbesc din minte,  ci roagă-te în tăcere pentru ca fiecare dintre noi să avem mintea luminată și inima curată, să fim pregătiți să primim Cuvântul Adevărului și să trăim cu toții în Adevăr.

-        A fi în adevăr înseamnă a fi corect, integru, sincer, onest, cu vorbele clare și drepte. Nu-i așa?

-        Desigur. Păstrează-ți inima neîntinată de patimi și mintea cu gânduri curate! Astfel vei trăi în Adevăr!

-        Oare cuvântul adevărului trebuie luat din cărțile sfinte?întrebă bărbatul.

-        Desigur! De acolo primim învățături neprețuite despre Cuvântul Adevărului și despre cum să trăim în Adevăr. De aceea e bine să citim cărțile sfinte și să punem în practică învățăturile acestora în viața noastră de zi cu zi.

Unii dintre noi folosesc diferite cuvinte din Sfânta Evanghelie și dau tot felul de citate atunci când discută cu ceilalți pe diferite teme. Nu e un lucru rău asta, însă dacă folosim cuvintele Evangheliei pentru a ne mândri de cunoștințele pe care le avem, atunci nu aducem foloase prea mari adevărului, căci  nu facem altceva decât să părem ceea ce nu suntem, păcălindu-ne în primul rând pe noi înșine, nu doar pe ceilalți. A spune adevărul înseamnă mai mult decât a prelua Cuvintele din Sfintele Scripturi, care ar fi bine să nu se afle doar pe buzele noastre, ci să își găsească un tainic așezământ în adâncul inimii fiecăruia dintre noi, lucrând de acolo spre folosul tuturor.

-        Cum ne dăm seama că folosim Cuvântul Adevărului și nu  pe cel al înșelăciunii?

-        A folosi Cuvântul Adevărului înseamnă a vorbi fără a căuta să-ți faci dreptate, fără a urmări ceva anume de la ceilalți, a spune adevărul cu iubire, a înțelege efectele vorbelor pe care le folosești. Cuvântul înșelăciunii le caută doar pe ale sale căci întotdeauna în spatele acestuia se va ascunde voia celui care îl grăiește, urmărindu-și  propria dreptate și propriul câștig.

-        În trecut mi s-a întâmplat de multe ori să spun adevărul oamenilor și ei să mă urască, să se întoarcă împotriva mea. Atunci m-am întrebat: De ce lumea acceptă atât de greu cuvântul adevărului?

-        Dragul meu, uneori nu ne dăm seama de efectele pe care vorbele noastre le produc asupra celor din jur  și nu avem o viziune de ansamblu asupra întregii situații. Se mai  întâmplă ca, deși să avem intenția de a spune adevărul celorlalți, să rostim anumite cuvinte care pot avea rezultate dezastruoase, provocând răni adânci.

             
Felul cum alegi să spui ADEVĂRUL este foarte important căci un rol deosebit îl are Iubirea. Astfel, poți vorbi cu blândețe, cu înțelepciune și cu dragoste celuilalt, căci a spune adevărul fără iubire este dureros și poate provoca mari dezechilibre.  Dealtfel, uneori se întâmplă ca celălalt să nu fie pregătit să vadă Adevărul. În acest caz, e bine să nu grăbim lucrurile, pentru că Dumnezeu știe când vine timpul fiecăruia dintre noi să trăiască în lumina Adevărului. În înțelepciunea Sa nemărginită, El ne spune la momentul potrivit ce anume avem nevoie să știm, nici mai mult, nici mai puțin, nici prea devreme, nici prea târziu... Asemeni unui părinte iubitor, El ne descoperă Adevărul treptat, pe măsură ce putem să-l primim în inimile noastre, fără a ne sminti.          Dacă un copil de cinci-șase anișori își întreabă tatăl cum a venit el pe lume, oare acesta îi va spune modul în care a fost conceput? Sigur că nu! Nici minciuna nu va fi o variantă potrivită, așa că, în înțelepciunea sa, părintele îi va spune adevărul cu dragoste și cu băgare de seamă pentru ca acel copilaș să nu se smintească. Astfel,  tatăl i-ar putea zice fiului că acesta  venit pe lume ca un dar de la Dumnezeu pentru iubirea mare dintre el și soția sa. La momentul potrivit, când copilul va crește și va fi destul de copt la minte, va putea afla mai multe despre modul în care apare pe lume un copil.

-        Până la urmă, a venit momentul potrivit să aflu cine este adevărul?
Sunt destul de copt la minte?A întrebat bărbatul.

-        Adevărul este Hristos! El e Calea, Adevărul și Viața cea veșnică. El a venit în lume ca să aducă oamenilor lumina Adevărului. „Eu spre aceasta m-am născut şi spre aceasta am venit în lume, ca să mărturisesc pentru adevăr.”  (Ioan 18:37)

Iisus Hristos le-a spus oamenilor Cuvântul Adevărului, cuvântul luminii, care nu căuta voia Sa, ci pe a Tatălui, dar oamenii nu l-au înțeles. Le-a vorbit despre dragostea Lui Dumnezeu față de fiii Săi, despre cauzele  bolilor și ale suferințelor, despre păcate, despre mântuire, despre credință, despre iubire, despre fericire, despre smerenie, despre Împărăția Cerurilor, dar ei nu L-au ascultat. L-au batjocorit și L-au răstignit printre tâlhari. Ei erau orbiți de întuneric și n-au putut vedea Adevărul, deși Soarele dreptății li s-a arătat în toată splendoarea Sa.

-        Oare aș putea să-l cunosc și eu pe Hristos?

-        Desigur!

-        Atunci unde să-l caut? În inimă?

-        Nu ai de ce să cauți pentru că El te-a găsit deja cu mult timp înainte. A stat tăcut la poarta inimii tale, așteptând să-l lași să intre. Nu-L căuta pe Cel ce este veșnic alături de noi! Acceptă doar să-L primești în inimă și atunci  drumul tău va începe cu adevărat. Să ții minte că „orice cale duce la un popas, dar nu toate drumurile te conduc la adevăr.” Fie ca Dumnezeu să-ți lumineze Calea! Spuse călugărul luându-și rămas bun de la tovarășul său.

                  După câteva ore, bărbatul a ajuns la rudele sale, unde avea să rămână până a doua zi, când trebuia să meargă în Piața Publică pentru a-l vedea pe vestitul înțelept pe care oamenii acelor locuri îl așteptau cu nerăbdare. 
Nu mică i-a fost mirarea acestuia când a văzut că înțeleptul era chiar bătrânul călugăr care-l însoțise în urmă cu o zi, în călătoria sa.

                   După ce întrunirea s-a terminat, bărbatul s-a dus la bătrân și i-a spus zâmbind:

-        Am uitat să vă întreb ieri ceva. Ați găsit adevărul?

-        Ooo! Sigur că nu L-am găsit. M-a găsit El pe mine.

-        Și ce v-a spus când v-ați întâlnit?

-        Încă nu am înțeles prea bine ce mi-a spus. El vorbește, dar eu nu sunt încă destul de copt la minte ca să-l înțeleg cu adevărat. Știu doar că este prieten bun cu tăcerea și cu dragostea de Dumnezeu și de semeni. Abia când tăcerea mea va învăța să vorbească despre iubire, atunci voi putea auzi clar și limpede glasul Adevărului. spuse bătrânul cu ochii senini asemeni văzduhului care  îmbrățișează cu drag și cu dor fiecare pasăre ce-și flutură aripile în zbor în căutarea cuibului pierdut...

(Iisus Hristos - Calea, Adevarul si Viata (HD) - https://www.youtube.com/watch?v=5e-TJKJpnMc)

           

Recunoștința-cheia ce deschide porțile Raiului

   

(imagine preluată de la:http://traiesteconstient.ro/omraam-mikhael-aivanhov-recunostinta-multumirea-sunt/ )

  

         Odată, un tânăr și-a însoțit tatăl într-o scurtă călătorie,  pentru a vizita un prieten vechi al acestuia pe care nu-l mai văzuse de foarte mulți ani. Prietenul tatălui se numea  Ioan și locuia împreună cu familia sa într-un sat din vecinătate.

        După două ore de mers pe jos, cei doi călători au ajuns cu bine la destinație, iar Ioan i-a întâmpinat cu mare bucurie, ca pe niște oaspeți de seamă. Tatăl s-a bucurat mult când a văzut că prietenul său ajunsese unul dintre cei mai de seamă oameni din acel sat, ducând o viață înfloritoare.  Dar și mai mult s-a bucurat când a văzut că  bogăția nu-l schimbase deloc, ci acesta rămăsese același om frumos pe care-l cunoștea el:  un om  modest, respectuos, onest,  prietenos, cu un suflet curat și dedicat semenilor săi.

         Timpul a trecut repede, iar oaspeții trebuia să se întoarcă acasă. Astfel, și-au luat rămas bun de la prietenul lor și au plecat.

            Pe drum, cei doi s-au oprit la un magazin din apropiere pentru a face câteva cumpărături.

 La un moment dat, băiatul a observat în fața magazinului un om foarte gălăgios, cu hainele rupte și murdare, care părea a fi băut. Ba înjura și striga cât îl ținea gura,  ba începea să cânte și să plângă, provocând o zarvă destul de mare printre oamenii care treceau prin acel loc. Unii își continuau drumul nepăsători, ignorându-l ca și cum nici nu-l vedeau. Pesemne că aceia erau obișnuiți cu el. Alții îl priveau cu dispreț, observându-se ușor pe chipurile lor faptul că-l judecau aspru pe nefericitul cerșetor. Erau însă și câțiva oameni mai sensibili față de sărmanul necăjit care îi dădeau câte ceva de mâncare sau câte un bănuț.

-       Tată, mi se pare că omul acesta seamănă cu cineva! Spuse tânărul, căzând pe gânduri. Îmi pare cunoscut și nu știu de unde!

-        Da! Este Grigore, fratele geamăn al lui Ioan, cel pe care tocmai l-am vizitat.

-        Dacă sunt frați, atunci de ce prietenul tău l-a abandonat? De ce l-a lăsat să se chinuie așa? Doar Ioan pare a fi un om bun cu un suflet mare. Continuă băiatul, privindu-l cu milă pe cerșetor.

-        Nu l-a abandonat. Grigore și-a ales singur această cale. Mai bine hai să-ți spun pe scurt povestea lor!

           Părinții celor doi au fost printre cei mai gospodari oameni din sat. Tatăl lor, păstor fiind, își dorea  să-i învețe și pe copiii săi cum să păstorească o turmă cu iubire și cu înțelepciune. Cu toate acestea, Grigore nici nu voia să audă de oi. El își dorea să plece departe, să călătorească prin lume și să-și deschidă o afacere care să nu aibă nicio legătură cu păstoritul.
       Când a murit bătrânul, averea s-a împărțit în mod egal între cei doi frați. Ioan a continuat să aibă grijă de oile pe care le primise drept moștenire și în scurt timp, acestea s-au înmulțit considerabil. Totodată, el a îngrijit-o și pe mama sa pe care o prețuia nespus de mult. Grigore a vândut oile, a călătorit prin lume timp de doi ani de zile, apoi s-a întors în satul natal și s-a apucat de negoț. Cu toate astea, indiferent cât de mult câștiga, el nu se putea bucura pe deplin. Grigore era mai tot timpul nefericit, posac, morocănos, comportându-se ca și cum îi lipsea mereu ceva. Ioan  slăvea pe bunul Dumnezeu zi de zi, mulțumindu-i pentru tot ce-i oferise. El era milostiv cu sărmanii. Din câștigul său, fie el cât de mic,  acesta oferea cu drag și altora, spunând că tot ce primise era prin bunăvoința Domnului, iar datoria lui era să dăruiască și el, la rândul său, cât de puțin și să-i ajute, cu ce îi stă în putință,  pe  cei aflați în diferite necazuri.       

Grigore, în schimb, atunci când se întâmpla ca vreun sărman să-i ceară ajutor,  se plângea că vin timpuri grele și că nu are nici pentru el deajuns, darămite pentru altul.

       Timpul a trecut, iar cei doi frați s-au căsătorit. Ioan era fericit și mulțumea Domnului pentru tânăra soție pe care i-o dăruise pentru a-i fi tovarăș de drum.  Grigore, deși se însurase și el cu o femeie frumoasă, evlavioasă, blândă, smerită, tot nu era pe deplin mulțumit. Nu după multă vreme, el a început să bea și să-și petreacă tot mai mult timp cu alți nefericiți asemeni lui. Seara, când se întorcea acasă, găsea mereu motive de ceartă, își jignea soția, iar uneori se întâmpla să o și bată. Ea, sărmana, îndura toate acestea în tăcere, rugându-se pentru liniștea nefericitului său bărbat. După ceva vreme, soția lui Grigore  s-a îmbolnăvit grav și a murit. De necaz, bărbatul nu s-a mai ocupat de afacerile sale, căzând în patima băuturii și a deznădejdii. În scurt timp a pierdut tot, chiar și casa în care locuia, rămânând pe drumuri. 
     Ioan, văzându-și fratele cuprins de duhul întristării și ca să nu mai sufere de singurătate,  l-a  invitat să locuiască în casa lui, cu mama lor, cu iubita lui soție și cu cei patru copii ai săi. Pentru că-și iubea nespus de mult fratele, Ioan își dorea din toată inima ca acesta să fie fericit. Știind că negoțul era activitatea care-i plăcea lui Grigore, fratele său l-a ajutat să-și deschidă un magazin. Pentru o perioadă lucrurile păreau destul de liniștite, însă în adâncul sufletului, Grigore avea acea veșnică nemulțumire care nu-i dădea pace. Acesta nu suporta ideea că fratele lui avea atât de multe, iar el avea atât de puține. Invidia i-a cuprins inima și în scurt timp a început să se răzbune pe mama sa, pe cumnată și pe nepoții săi pe care nu-i suporta nici să-i vadă jucându-se. Pentru că nu-și putea potoli furia, Grigore a renunțat la magazin și preferat să plece pe drumuri decât să rămână în casa fratelui său.
        Văzând asta, Ioan s-a întristat și l-a căutat ca să stea de vorbă cu el, să-i spună că îl iubește și că-i dorește binele, că mama lor suferă pentru nefericirea lui,  însă nimic din toate acestea nu l-au făcut pe Grigore să se întoarcă din drumul său. Mândria lui era mai mare decât iubirea pe care o avea mama și fratele său față de el.
                După ce și-a terminat istorioara, tatăl a făcut o scurtă pauză, apoi și-a întrebat fiul:

-        Ei bine, dragul meu, acum știi care e diferența dintre prietenul meu și fratele său?

-        Sigur! Unul era mereu recunoscător și fericit, iar celălalt era mereu nerecunoscător și trist, indiferent de ceea ce primea. răspunse fiul.

-         Așa este, copile drag! Ioan a fost recunoscător pentru ceea ce a primit în viață, însă Grigore, indiferent de cât de multe ar fi obținut, el niciodată nu era mulțumit. Știi vorba aceea: „Nemulțumitorului i se ia darul.”? Exact asta a pățit și el: A pierdut tot. A rămas fără soție, fără avere și fără casă, doar pentru a înțelege cu adevărat  lecția RECUNOȘTINȚEI. 

         Vezi,tu, fiule, deși amândoi frații au primit aceleași daruri, doar Ioan a putut să înmulțească talanții primiți. Grigore nu  a putut face asta pentru că în inima lui încolțise gândul nemulțumirii pe care l-a udat zi de zi până când a prins rădăcini adânci. Astfel, el niciodată nu s-a bucurat pe deplin de ceea ce i s-a oferit și nu a putut să aprecieze ceea ce avea pentru că întotdeauna își dorea mai mult.

Să ții minte că o viață trăită în recunoștință înseamnă iubire, armonie, pace, prietenie, bucurie, pe când o viață trăită la umbra nerecunoștinței înseamnă înseamnă focul iadului care te mistuie încet- încet, arzând chiar și atunci când ți se oferă bucuriile raiului. Îngerul cel mai iubit, Lucifer, a căzut din paradis tocmai pentru mândria sa și  pentru  nerecunoștință. El nu înțelegea că Dumnezeu i-a dăruit lumina, ci credea că poate lumina singur, după propriul său plac. Astfel, acesta nu a fost mulțumit de iubirea și de cinstea pe care Dumnezeu i le oferise pentru că el voia puterea Lui. Nu își dorea calitățile divine ale Tatălui, virtuțile, ci voia doar puterea de a crea, lucru pe care îl încearcă și acum prin faptul că participă la crearea haosului provocând, prin diverse moduri viclene, învrăjbirea dintre oameni.

             Din ceea ce ți-am povestit despre Grigore, cred că îți poți da seama ușor că NERECUNOȘTINȚA atrage după ea alte stări întunecate care ne otrăvesc sufletele: invidia, nemulțumirea, cârtirea, întristarea, furia, calomnia, minciuna și multe altele.

      A fi RECUNOSCĂTOR, știi, de fapt, ce înseamnă? Înseamnă a-ți aminti de ceea
ce cunoști deja că există în viața ta. Adică, mai întâi ești cunoscător, apoi poți fi REcunoscător. Mai întâi devii conștient că tot ce ți se întâmplă are un anume rost, apoi îți amintești să apreciezi ce ai și să mulțumești.

Din păcate, mulți dintre noi cred că recunoștința înseamnă să-I mulțumească Lui Dumnezeu atunci când totul le merge bine. Astfel, când au greutăți, în loc să-i mulțumească Tatălui pentru că îi ajută să se călească prin viață, ei încep să cârtească, să se întristeze, chiar să se înfurie, împotrivindu-se Voinței divine.

          Cândva am cunoscut doi poeți înzestrați cu dulcele har al cuvântului. Unul dintre ei cânta despre îndrăgostire, despre dorul unor iubiri pierdute, despre singurătate și suferință. Celălalt cânta despre iubirea Lui Dumnezeu, despre dragostea față de aproape și despre soția sa iubită alături de care își dorea să urce fiecare treaptă spre rai.  Amândoi poeții au rămas în eternitate. Primul, ca un condamnat al focului veșnic, căci singurătatea, însingurarea este o stare a iadului, iar cel de-al doilea a rămas pururi în rai, în iubirea, lumina și pacea  preaiubitului nostru Tată ceresc.

         Iadul și raiul sunt prima dată în adâncul inimii tale. Trăiești în iad atunci când te gândești doar la tine, fără să-ți pese prea mult de aproapele tău, iar hotarul paradisului se află  exact acolo unde te lepezi de tine însuți.

Cheia care deschide poarta RAIULUI nu este alta decât RECUNOȘTINȚA, cea care ne conduce spre fericirea nepieritoare. Însă adevărata recunoștință nu înseamnă să-I  mulțumești Domnului doar când totul îți merge ca pe roate, ci să o faci chiar și atunci când îți este greu, iar totul pare a-ți fi potrivnic. Chiar dacă nu înțelegi în acel moment darul care ți se oferă, alege ca în loc să cârtești că nu ai primit ce ai fi vrut, să mulțumești Domnului și să te încrezi în Pronia Lui!

      Când cineva îți face vreun rău, tu să nu-l judeci repede și să nu te superi pe el! Acesta a avut un anume rol în viața ta și nu unul ușor, căci numai un om care suferă mult poate face rău altcuiva. Dacă nu ar avea sufletul bolnav, ar putea fi în iubire și în pace. Astfel, tu să-i mulțumești celui ce te jignește sau îți face orice alt rău! Fii recunoscător pentru că a venit în viața ta și că te-a ajutat în drumul tău spre mântuire!

Să ții minte că  toți cei pe care-i întâlnim ne ajută, la un moment dat, să ne înțelegem mai bine lecțiile!
Mulțumește-i celui ce te minte! El te învață despre iubirea necondiționată. Căci dacă ar simți că-l iubești așa cum este, nu te-ar mai minți. Astfel, pentru că se teme că îl vei judeca și va pierde dragostea pe care o simți pentru el, acesta alege să te mintă.
Mulțumește-i  celui care te bârfește ori te calomniază! El se simte nefericit și are atât de puțină încredere în el însuși încât niciodată nu va putea să-și depășească limitele. Pentru că are o stimă de sine foarte scăzută, îi este greu să urce. Astfel, acesta va dori să te coboare pe tine.

Mulțumește-i și celui care te lovește, chiar dacă ți-e greu! Frica de a pierde controlul îl face să devină violent. Dacă îl vei privi în suflet, vei putea vedea cu ușurință traumele mari care-l țin captiv undeva într-un trecut întunecat și dureros. Vei înțelege că, de cele mai multe ori, cel care agresează a fost și el cândva, la rândul său, agresat. Astfel, vei putea învăța mai bine lecția compasiunii și a iubirii de semeni.

          Iisus ne-a învățat atât de frumos despre cum să ne iubim „vrășmașii”! În predica de pe munte, El le-a spus ucenicilor săi:

„Iar Eu zic vouă: Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc,

Ca să fiţi fiii Tatălui vostru Celui din ceruri, că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.

Căci dacă iubiţi pe cei ce vă iubesc, ce răsplată veţi avea? Au nu fac şi vameşii acelaşi lucru?

Şi dacă îmbrăţişaţi numai pe fraţii voştri, ce faceţi mai mult? Au nu fac şi neamurile acelaşi lucru?
Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.”

                                          ( SFÂNTA EVANGHELIE DUPĂ MATEI, cap. 5/ 44 – 48)

    Tu să-i ierți pe toți cei care îți greșesc!
Iubește-i și roagă-te pentru ei! Roagă-te așa cum și Hristos s-a rugat pe cruce pentru cei care L-au răstignit: „Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!”

Atunci când îți va fi greu să ierți pe cineva, să-ți amintești aceste cuvinte:  „Iertarea e parfumul pe care violeta îl lasă pe călcâiul care a strivit-o.” (Mark Twain). Chiar dacă celălalt nu știe că parfumul vine în urma durerii care ți-a fost pricinuită, cândva o să înțeleagă și el, la rându-i, importanța iertării, care este una dintre cele mai frumoase lecții pe care omul o poate învăța. Ea eliberează sufletele de lanțurile grele ale dușmăniei, ale gândurilor de răzbunare și ale tristeții, care te țin captiv în trecut.

      Pentru ca iertarea să fie deplină, ea are loc în inimă și nu în minte. Atunci când ierți doar cu mintea, îi spui celuilalt: Te iert pentru că m-ai făcut să sufăr! Cu toate astea, atunci când  se întâmplă să greșească din nou, începi să te agiți și răbufnești dintr odată, amintindu-i aceluia de toate greșelile pe care le-a făcut față de tine. Ei bine, atunci când se întâmplă acest lucru, e clar că nu l-ai iertat pe deplin.

Când ajungi să ierți din inimă, cu adevărat, atunci vei spune: Prin ceea ce ai făcut tu, eu m-am simțit rănit. Cu toate astea, nu te conssier pe tine vinovat pentru felul cum mă simt eu. Nu tu ești cel care m-a rănit pentru că durerea a fost provocată de ceea ce am simțit eu în interiorul meu. Astfel, îmi asum responsabilitatea pentru ce se întâmplă în adâncul sufletului meu.

  Doar așa te vei putea ruga din toată inima pentru celălalt și poți intra pe deplin în starea de recunoștință.    

              Dragul meu, pe cât de frumoasă poate fi lecția iertării, pe atât de grea este. N o să reușești să ierți  de fiecare dată când îți vei propune, însă orice  „cădere” pe care o vei avea, te va întări și te va ajuta să-ți continui drumul mai departe dacă îți pui nădejdea în Dumnezeu și îi ceri ajutorul, recunoscându-ți firea slabă și neputincioasă.
Astfel, vei experimenta multe emoții, care cu timpul, se vor transforma în sentimente. În călătoria ta prin viață vei cunoaște frica, dar vei simți și iubirea, bucuria și tristețea, deznădejdea și credința, întunericul și lumina.
Totuși, indiferent de ceea ce vei primi, să mulțumești și să spui „SLAVĂ LUI DUMNEZEU pentru toate!” Să-ți păstrezi credința vie că El îți cunoaște adevăratele nevoi, uneori chiar mai bine decât tine!

Indiferent de căderile pe care le ai de-a lungul vieții, tu să-ți judeci păcatele și greșelile, fără a te lăsa cuprins de duhul deznădejdii! Să ții minte că „orice lucru își are timpul său”.

 „ Pentru orice lucru este o clipă prielnică şi vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer.

Vreme este să te naşti şi vreme să mori; vreme este să sădeşti şi vreme să smulgi ceea ce ai sădit.

Vreme este să răneşti şi vreme să tămăduieşti; vreme este să dărâmi şi vreme să zideşti.

Vreme este să plângi şi vreme să râzi; vreme este să jeleşti şi vreme să dănţuieşti.

Vreme este să arunci pietre şi vreme să le strângi; vreme este să îmbrăţişezi şi vreme este să fugi de îmbrăţişare.

Vreme este să agoniseşti şi vreme să prăpădeşti; vreme este să păstrezi şi vreme să arunci.

Vreme este să rupi şi vreme să coşi; vreme este să taci şi vreme să grăieşti.

Vreme este să iubeşti şi vreme să urăşti. Este vreme de război şi vreme de pace.”                                                                           (Ecclesiastul – cap. 3 / 1-8)

Tot așa există o vreme pentru a te întrista, dar și un timp pentru a fi recunoscător.

Atunci când trăiești în recunoștință,  ochii tăi pot vedea dincolo de aparențele concretului, iar mintea poate să înțeleagă că în toate există câte un dar minunat, chiar dacă uneori ambalajele diferă. În interiorul cadoului, de fiecare dată este ascunsă iubirea. Uneori în cantități mai mari, alteori mai mici, după cum avem nevoie. Totuși, iubirea își ascunde chipul, de foarte multe ori, în spatele unor măști. Doar o inimă cu adevărat recunoscătoare poate da jos fiecare mască, reușind astfel să vadă limpezimea din privirea  magică a Iubirii și să-i asculte cuvintele pline de dragoste și de înțelepciune:

Doamne, știu că nu am reușit să apreciez întotdeauna fiecare clipă trăită conștient sau poate mai puțin conștient, dar iată că astăzi a venit vremea ca să-ți mulțumesc pentru Viața pe care mi-ai dăruit-o! Îți mulțumesc  pentru talanții pe care mi i-ai oferit cu dragoste și cu încredere, deși, uneori i-am  folosit fără rost, iar alteori i-am îngropat adânc, de teamă să nu-i pierd.

Mulțumesc, Doamne, pentru sufletele frumoase pe care le-ai trimis în calea mea către Tine!

Mulțumesc pentru oamenii minunați pe care i-am întâlnit în drumul meu spre a deveni OM!

Doamne, îți mulțumesc pentru îngerul păzitor pe care mi l-ai dăruit ca să mă ocrotească  și să-mi vegheze pașii prin viață! Îți mulțumesc și pentru sfinții arhangheli și pentru puterile cerești pe care le-ai trimis ca să ne scoată din iadul cel întunecat al deznădejdii și ca să ne călăuzească pe calea cea dreaptă.

Doamne, îți mulțumesc pentru Fiul tău pe care l-ai trimis printre noi ca să ne arate calea înapoi spre casă, căci prin El ne-ai eliberat de lanțurile grele ale întunericului, curățindu-ne inimile și mințile întinate de gânduri ale deșertăciunii.

 Îți mulțumesc, Doamne, pentru că ne-ai dăruit-o pe Fecioara Maria, mama noastră cea sfântă care ne ține sub acoperământul minunat al iubirii și al compasiunii, căci ea se roagă pentru noi, plângând neîncetat pentru chinurile noastre.

 Poate că au fost momente când nu ți-am înțeles darurile, căci ochii mei nu erau pregătiți să vadă Adevărul, dar Tu, Doamne, cu dragostea și cu răbdarea ta fără de margini, ai adus  zdruncinatul meu suflet la lumina cunoștinței.

Mulțumesc pentru că mi-ai arătat cele ascunse ale înțelepciunii Tale, la momentul potrivit, ca să nu mă smintesc! Astfel, am înțeles adevărata putere nu este dată de forța fizică, ori de agerimea minții, ci de  răbdare, compasiune, dragoste față de aproape, jertfă, înțelepciune,  smerenie și credință.

Mulțumesc pentru că în fiecare zi îmi dai o nouă șansă de a mă trezi, de-a vedea lumina, de a simți iubirea, de-a trăi cu înțelepciune, în pace și în adevăr!

             Uneori se întâmplă să cad, însă Tu mă ridici și mă încurajezi, ajutându-mă să merg în continuare pe această cale care, deși este anevoioasă, îmi umple inima de bucuria cea nepieritoare a iubirii Tale nesfârșite.  Astfel, după multe căzături, mai fac un pas către Tine, fericit că îmi luminezi cărările și îmi călăuzești neîncetat sufletul care s-a născut pe lume cu dorul de Tine, părinte drag!

(Recunoştinţă - https://www.youtube.com/watch?v=kJFqRE-T688 )

MÂI MÂI, FLORICELELOR! MÂI MÂI, FRUMOASELOR!

          În pădure e veselie mare!

Copilașii sunt bucuroși că a venit iar primăvara! Ei aleargă printre arborii care par că se bucură nespus de mult, văzându-i pe micuți cum  zburdă veseli și cântă de parcă ar da un adevărat concert.

 Unul dinte pitici îi spune doamnei educatoare clar și cuprinzător:

-         Eu vleau să ne lătăcim la pădule!

-         Să ne rătăcim?De ce? îl întreabă educatoarea amuzându-se.

-         Pentlu că am o buțolă ți vleau s-o folosesc!

-         Bine! Atunci am hotărât! Ne vom rătăci prin pădure!

Copiii își aleg câte un copac, îl îmbrățișează cu drag și cu cât îl strâng mai tare în brațe, cu atât stâng și din ochișori, simțind cu adevărat magia naturii. Apoi zâmbesc și alergă veseli, cercetând curioși fiecare colțișor.

-         Doamnaaaaaaa, mușchi de pământ! Doamnaaaa! Am găsit un con de brad! Doamnaaaa! Am găsit o nucă! Doamnaaaa! Floricele! Ce frumoase sunt!

-          Să nu le rupeți!spune o fetiță de grupă mare.

-         De ce? Întreabă curioasă altă fetiță de vreo trei anișori, cu ochișorii ca mărgeluțele.  

-         Pentru că au și ele viață.

-         Daaa?

-         Da! Așa ne-a învățat doamna. Ea ne-a spus că dacă rupem florile, ele vor muri în câteva zile. Nu mai au rădăcini și se usucă.

-         Fetița cu ochii ca mărgelele ascultă cu atenție și începe să strige:

-         Doamnaaaa! A zis Mirela să nu rupem floricelele.

-         Foarte bine v-a învățat! Noi nu rupem florile.

-         Dar atunci ce să le facem?

Doamna se gândește un pic, apoi zâmbește și le spune micuților care așteaptă cu nerăbdare un răspuns:

-         Să le mângâiați! Asta să faceți dacă le iubiți.

-         Cum să le mângâiem?

-         Uite așa: Cum te mângâi eu pe tine. Spune educatoarea mângâind fetița: Mâi mâi, mâi mâi!

-         Fetița cu ochișorii ca mărgeluțele începe să alinte viorelele:

-         MÂI MÂI, FLORICICA MEA! MÂI MÂI, FRUMOASA MEA!

Ceilalți copii se apropie și ei, la rândul lor, de flori și le mângâie cu drag, apoi, fiecare își continuă activitatea: unii adună conuri de brad, alții caută noi poteci prin pădure, alții își imaginează că s-au rătăcit și caută drumul spre casă cu ajutorul busolei.

Cât de puțin îi trebuie unui copil pentru a fi fericit! Gândește doamna, în timp ce observă lumina de pe chipurile piticilor. Apoi privește cerul senin, zâmbește fericită, iar sufletul Îl slăvește pe Dumnezeu, spunându-i: 
- MULȚUMESC, TATĂ! Mulțumesc pentru că-mi amintești în fiecare zi să mă bucur de viață!

O fetiță cu ochii albaștri aleargă spre ea, o ia în brațe și o strânge tare, cu toată forța, strigând cu bucurie:

-         Doamnaaaa! Doamna mea!

Apoi toți copiii aleargă înspre ea și încep să strige care mai de care, de parcă ar fi la competiție: E doamna mea! Ba a mea! E a mea! Nuuu! E a mea!... Cu toate astea, ei nu se ceartă pentru că știu că doamna îi iubește pe toți la fel, fără nicio deosebire. Acolo, în brațele ei este destul loc pentru fiecare.

 Un băiețel o întreabă curios:

-         Doamna? Cum de ai brațele așa de lungi ca să ne cuprinzi pe toți?

-         Doamna tace și zâmbește. Nu spune nimic, dar în adâncul inimii ea știe că brațele nu-i mai aparțin ei, ci sunt ale Lui Dumnezeu. El o ține în brațe și pe ea și pe copilașii minunați care îi bucură inima în fiecare zi.

Cândva, aceste brațe erau ale ei. Atunci voia să cuprindă cu mintea multe din tainele lumii, crezând că asta-i va aduce liniștea. Cu timpul, însă, și-a dat seama că, indiferent cât de multe taine ar fi aflat, îi lipsea cel mai valoros lucru. Mintea nu putea cuprinde iubirea...

          După o lungă îmbrățișare, copiii pleacă din nou la joacă. Doar fetița cu ochii albaștri rămâne ghemuită în brațele educatoarei, spunându-i fericită:

-         Doamnaaa! Doamna mea! Te iubesc, domnița mea!

-         Și eu te iubesc! Pe toți vă iubesc! Spune educatoarea, privind ochișorii senini ai copilei  și amintindu-și cu duioșie de o fetiță care cândva, demult, L-a întrebat pe Dumnezeu:

-          Tată, de ce nu mi-ai dăruit privirea senină? Știi cât de mult mi-aș fi dorit să am ochii albaștri! Iar Tu mi i-ai dăruit atât de întunecați și de triști!

Tatăl, însă nu-i răspundea. Tăcea... De fiecare dată El tăcea. Și, totuși, în tăcerea Lui, fata simțea o iubire nemărginită.

Într-o bună zi, pe când aceasta privea cerul senin, răspunsul a venit pe neașteptate:

-         Iubita mea copilă, ți-am dăruit ochii întunecați pentru că  știam că doar așa vei căuta mereu limpezimea cerului. Una din legile firii este ca lucrurile opuse să se atragă.  Așa cum întunericului i se face dor de lumină, iar lumina caută neîncetat să pătrundă chiar și în cel mai întunecat colțișor, tot așa, ochilor tăi negri li se va face dor de albastru, iar cerul, la rândul său, îți va alina orice durere. Astfel, atunci când viața te va îngenunchea, vei privi cerul și te vei liniști, amintindu-ți de Iubirea mea, iar atunci când viața îți va oferi bucurii, tu vei privi tot înspre cer, vei zâmbi și te vei ferici mai tare căci îți vei aminti din nou de Mine. Așa, te voi ști fericită, iubita mea copilă și  te voi putea mângâia în fiecare clipă!

         La un moment dat în pădure se aud glasuri de copilași: MÂI MÂI FLORICELELOR! MÂI MÂI, FRUMOASELOR! NE VEDEM MÂINE! LA REVEDERE!

       Cu siguranță că viorelele n-au fost nicicând mai fericite! Ele simt că primăvara asta adie un vânticel care prevestește IUBIREA.

                                                                    
             ***

Tu ce spui, inima ta e pregătită să-și deschidă ferestrele ca să asculte cântecul iubirii?
Dacă da, atunci, îți doresc să te  bucuri cât de mult poți de primăvara asta și de cele care vor urma!
Dacă, însă, ți-ai încuiat inima și ți-e greu să-ți manifești iubirea, atunci privește ochii unui copilaș. Astfel vei vedea că într-o inimă frumoasă nu e loc pentru răutate, dușmănie, invidie, frică sau întristare și vei înțelege de ce ne spunea preadulcele nostru Iisus:

„Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor.” 
(Sfânta Evanghelie după Matei – cap. 18, paragraf 3)

                                                             

(❤♫ Richard Clayderman - Perhaps Love（或許是愛） - https://www.youtube.com/watch?v=tzm-tvoV7Xc)