(imagine preluată de la: http://noulpamant.ro/articole/spiritualitate/yggdrasil-copacul-vietii-in-mitologia-norse/)
Când am coborât în Valea Plângerii, Cerul
s-a întunecat.
Îngerii au vărsat câte o lacrimă pentru cele ce aveau să vină,
dorind să vindece sufletele de veninul șarpelui cel viclean
Când am coborât în Valea Plângerii, pământul s-a cutremurat.
Bătrânul copac aștepta de mii de ani să elibereze sufletele căzute
în uitare
și să le-nalțe spre Ceruri...
M-am așezat la umbra lui, i-am ascultat poveștile,
i-am mângâiat rănile, i-am îmbrățișat durerile,
l-am sărutat, i-am zâmbit și l-am binecuvântat.
Dar sufletul meu căuta
altceva, căci se întrupase cu amintirea Ta.
Născută din dorul unei iubiri nepământene,
Inima mea voia să-Ți audă glasul blând, să Te vadă, să te
simtă,
Să Te iubească și să se lase iubită...
***
Am rătăcit prin cele nouă lumi, căutându-Ți chipul
Visându-ți ochii cei iubitori, milostivi și drepți.
Am băut paharul suferinței, până la ultima picătură,
sperând că așa voi fi ucenicul
Inimii.
Te-am căutat, Te-am așteptat, iar atunci când am obosit să
alerg, am adormit.
Am căzut în visul uitării, m-am însingurat, m-am înstrăinat,
Te-am prigonit, Te-am răstignit, Te-am abandonat,
Am rătăcit în pustiu și pentru că mă simțeam nevrednică de
iubirea Ta,
nu îndrăzneam să Te mai caut...
În cea mai adâncă și întunecată noapte, Îngerii m-au trezit,
vestindu-mi că drumul meu abia atunci începea cu adevărat.
Văzându-și fiul risipitor întors acasă, tatăl
a înjungheat „vițelul cel gras”.
În deșertul vieții,
leul a început să răcnească printre rătăcitori
vestind Împărăția Luminii
Inima mea a vărsat lacrimi de bucurie și râuri de apă vie au izvorât din adâncul
ochilor Tăi.
Porumbița și-a adăpat setea din izvorul cel veșnic al Vieții.
Atunci mi-am dorit să devin vultur, să zbor spre țările
Cerului
și să cânt duioasele melodii ale iubirii celei de Sus.
COPACUL CEL BĂTRÂN mă aștepta în tăcere...
M-am așezat la rădăcina lui , mi-am odihnit bolnava inimă,
m-am trezit și am început
să văd cu adevărat.
Am văzut cum lupii îmi sfâșiaseră trupul, iar Tu mi-ai vindecat rănile,
Am văzut cum furii îmi jefuiseră inima, legând-o cu lanțuri
grele,
iar Tu mi-ai eliberat-o din robie, dăruindu-i mângâiere și
pace.
Am văzut cum Întunericul îmi cuprinsese mintea, iar Tu mi-ai adus lumina cunoștinței.
Am văzut cum acuzatorul judeca faptele mele, fără să-mi
cunoască durerea și boala
iar Tu m-ai învățat că nimic nu e de neiertat
și că o inimă care iubește cu adevărat nu acuză, nu judecă,
nu-și caută voia sa,
ea plânge pentru neputința aproapelui și se roagă ca acesta
să nu fie ispitit peste puterile sale.
Mi-ai amintit că eu nu-mi aparțineam mie și nici lumii
ci eram a Ta, doar a Ta... chiar și așa: nepricepută, plină
de frici și neîncrezătoare...
Te-am văzut, Te-am auzit, Te-am simțit și am înțeles că
niciodată nu mă abandonaseși,
Când te strigam, Tu răpundeai cu blândețe, când nu puteam
merge, Tu mă purtai în brațe,
Când te alungam, Tu te ascundeai în felurite chipuri, doar ca
să-mi fii aproape.
Erai în rugăciunea mamei, în privirea copilului, în tânguirea
cerșetorului, în lacrimile văduvei, în suferința orfanului, în durerea celui
necăjit, în bucuria celui prigonit
Pretutindeni Tu erai...Doamne, cât am fost de oarbă!
Te-am răstignit de mii de ori și tot de atâtea ori ai murit
și-ai înviat,
vindecându-mi sufletul de patimi, de întunericul necredinței,
Iubindu-mă, iertându-mi neputințele...
***
Când am coborât în Valea Plângerii, Cerul s-a întunecat.
Lumina Ta mi-a călăuzit sufletul înapoi spre casă.
Când am coborât în Valea Plângerii pământul s-a cutremurat
Inima Ta m-a purtat
în pântecele Iubirii și al Adevărului
până când mi-am
amintit cine sunt eu cu adevărat.
EU SUNT foc și aer, apă și pământ, ochiul care vede noul
soare arzând,
EU
SUNT floare și Sămânță, Întuneric și lumină.
EU
SUNT război și pace, început și sfârșit,
Punctul,
izvorul sferei, al cubului și al rombului EU SUNT.
EU SUNT ființa care ființează la granița dintre prezent, trecut
și viitor.
EU SUNT sufletul scăldat în râul Timpului, hrănit cu roua dintre
anotimpuri
EU SUNT Întregul, pulberea de vânt.
Firul de nisip care naște deșertul brazdat de Iubire și
deșertăciune EU SUNT...
EU
SUNT
Totul și Nimic.
( Georgiana Lobont- Iisuse-al meu, prieten drag - https://www.youtube.com/watch?v=MorBFMug-g0 )
