(sursa imagine: internet)
„Dacă voieşti să fii desăvârşit,
du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer;
după aceea, vino şi urmează-Mi.”
(„Sfânta Evanghelie după Matei”, cap. 19/
paragraf 21)
paragraf 21)
Odată, un tânăr s-a hotărât să-și petreacă zilele de concediu alături de părinții săi pe care nu-i mai văzuseră de ceva vreme. Pentru că avusese o perioadă destul de dificilă, el avea nevoie de familia sa mai mult ca oricând.
Într-o dimineață, în timp ce bărbatul își savura cafeaua și citea presa, după cum îi era obiceiul, tatăl acestuia a intrat în camera sa, l-a privit cu atenție, a zâmbit și l-a întrebat:
- Dragul meu, ce te neliniștește?
- De unde ți-ai dat seama??? ....răspunse fiul.
- Un părinte simte când copilul său are anumite probleme. Nu e nevoie să fie psiholog și nici văzător în duh. E de ajuns să-l privești în ochi pe cel de lângă tine. Deci, îmi poți spune care este durerea sufletului tău?
- Nu știu cum să explic! spuse cu întristare fiul. Deși am un loc de muncă frumos și câștig destul de bine, am o relație împlinită, urmând să mă căsătoresc, deși am prieteni care sunt mereu aproape de sufletul meu, totuși, simt că lipsește ceva. Știu că Dumnezeu mi-a pregătit un drum minunat, însă uneori ceața mă împiedică să merg mai departe. Ceva mă ține blocat și efectiv simt că nu mai pot merge mai departe pe calea ce o am de parcurs. Mi se tot repetă anumite lucruri, ca și cum m-aș învârti într-un cerc. Apoi încep să mă întristez și să-mi amintesc de trecut, să mi se facă dor de anumite lucruri, de perioade în care eram mai fericit și mai liniștit.
- Atașamentele sunt cauza întristării tale. Îi spuse cu blândețe tatăl. Acestea te împiedică să trăiești cu adevărat în prezent și să te bucuri de tot ceea ce vine spre tine.
Mai bine, hai să-ți povestesc o scurtă întâmplare ca să te ajute să înțelegi ce vreau să spun:
Acum câțiva ani, m-am dus în vizită la un prieten pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. Acesta avea doi copii: Maria, care la acea vreme avea cinci anișori și Ionuț, care avea 12 ani. Fetița avea o păpușă căreia îi pusese numele Veronica. Pentru că îi era foarte dragă, Maria o purta cu ea peste tot. Unde mergea fetița, acolo era și păpușica. Astfel, cu timpul, Veronica a început să se strice.
În acea zi în care mă nimerisem în vizită, s-a întâmplat ca Ionuț să-i cumpere surioarei sale o păpușă mai mare și mai frumoasă decât cea pe care aceasta o avea. Ajuns acasă, el s-a dus foarte entuziasmat la Maria, sperând că ea se va bucura de surpriza pe care i-o pregătise cu mare drag.
- Maria, te rog, dă-mi-o puțin pe Veronica! spuse băiatul. Îți voi dărui altceva.
- Nu pot să ți-o dau! Îmi place de ea! răspunse fetița.
- Ai încredere în mine! Doar sunt fratele tău mai mare. Te așteaptă ceva mai frumos, muuult mai frumos!...
- Nu vreau! O iubesc pe Veronica!
- Dar mi-o vei da pentru puțin timp. Eu o voi repara și peste câteva zile, o vei primi înapoi. Până atunci, ca să nu îi duci dorul prea mult, vei primi altceva cu care să te joci.
-Nu! Nu pot să renunț la Veronica! E prietena mea.
- Dragă surioară, nu ai încredere în mine? spuse fratele, întristându-se. Nu sunt eu cel care îți bandajează rănile atunci când te lovești, care te îmbrățișează când ești supărată, care îți șterge lacrimile când plângi? Iubită surioară, oare nu sunt eu cel care îți aduce mereu darurile pe care le aștepți? Nu sunt eu cel mai bun prieten al tău cu care te joci mereu cu bucurie?
- Ba da!
- Atunci, dă-mi păpușa ta! Ai încredere!
Însă fetița nici nu voia să audă. O ținea într-una cu nu și nu.
Însă fetița nici nu voia să audă. O ținea într-una cu nu și nu.
Văzând acestea, frățiorul său mult s-a mai întristat pentru ea!...
Ei bine, fiule drag, exact același lucru se întâmplă și cu oamenii. Asemeni micuței Maria, și noi, la rândul nostru, ne agățăm uneori atât de mult de cele lumești, încât ne legăm inimile de ele. Ajungem să ne pierdem libertatea și, fără să ne dăm seama, devenim robii acestora.
În viețile noastre, VERONICA nu mai este o păpușă de care nu ne putem despărți. Ea poate fi o ființă ce apare la un moment dat în drumul nostru, iar atunci când vine vremea să plece pe altă cale, ne este atât de greu, încât credem că nu putem continua drumul fără ea.
Veronica poate lua forma bogățiilor lumii acesteia, a titlurilor, funcțiilor, faimei și slavei deșarte, după care tânjesc destul de mulți. Astfel, se întâmplă ca unii oameni să treacă, în anumite momente, printr-o „așa-zisă pierdere” de bani, case, proprietăți și de alte lucruri, tocmai pentru că nu înțeleg lecția atașamentelor. Ei se cred deținători și proprietari ai acelor bogății, însă realitatea este că niciunul dintre noi nu e cu adevărat stăpân peste nimic și peste nimeni. Nici măcar trupurile nu ne aparțin nouă, ele fiindu ne dăruite pentru a ne fi de folos în planul material.
Dumnezeu ne dă exact lucrurile de care avem nevoie pentru a păși pe Cărarea care ne duce spre Împărăția Sa. Astfel, atunci când ne aflăm în situația de a ne despărți de anumite lucruri materiale, să nu le dăm importanță gândurilor negre care vor încerca să ne bântuie mințile și să ne îmbolnăvească sufletele, ci să ne amintim de ceea ce ne-a îndrumat Iisus:
19 Nu vă strângeți comori pe Pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții;
20 ci strângeți-vă comori în Cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.
21 Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră.
(Matei 6.19-21)
(Matei 6.19-21)
Uneori Veronica mai poate lua și forma planului mental, făcând ca unii să se atașeze de intelect, astfel încât aceștia încep să se încreadă mult prea mult în capacitățile lor psihice și în mintea care îi conduce pe cărări greșite, în încercările sale de a le cuprinde pe toate. Desigur că Veronica poate lua și forma planului emoțional, oamenii lăsându-se conduși de emoții, sentimente, patimi sau dorințe arzătoare.
Alteori se întâmplă să ne atașăm de un anumit rol pe care îl interpretăm la un moment dat sau chiar și de o etapă din viața noastră pe care nu o putem lăsa în urmă.
Dragul meu, atunci când simți că îți lipsește ceva, cercetează-ți cu atenție viața, verifică-ți bine emoțiile, măsoară-ți și cântărește-ți corect gândurile, cuvintele și faptele! Astfel vei afla acel ceva de care ești atașat și care nu îți dă voie să îți continui drumul liniștit și, mai ales, care te împiedică să te bucuri cu adevărat de viață și de frumusețile acesteia.
Indiferent dacă ia forma unui om, a unui sentiment sau a unui obiect, să știi că acel atașament are o putere mare de a ne ține captivi. Asemeni uni păianjen care și-a întins plasa în așteptarea unei victime, duhul lumii își întinde mrejele, știind că la un moment dat vom cădea în capcana sa. După scurt timp, otrava păianjenului ne paralizează mințile și nu mai putem vedea dincolo de iluzia creată special ca să ne îndepărtăm de adevărata Cale.
Știai că până și DORUL este, de fapt, o formă subtilă de atașament?
De exemplu, atunci când simți o dorință puternică de a revedea un prieten, de fapt nu ți se face dor de el, ci de acea stare de bine pe care ai trăit-o cândva în preajma lui. Astfel, simțind că îți lipsește acel ceva din viața ta, începi să devii nostalgic, să suferi și să te doară. Suferința poate fi atât de puternică, încât se poate resimți chiar și la nivelul corpului fizic.
A te atașa înseamnă a te agăța, a te prinde cu disperare de ceva sau de cineva pentru că nu te încrezi cu adevărat în voia Lui Dumnezeu și în perfecțiunea planului Său pe care îl are cu fiecare dintre noi.
Cauza care stă la baza tuturor atașamentelor noastre este FRICA. Astfel, în loc să facem alegeri bazate pe încredere, pe iubire, ajungem să ne trăim experiențele cu o teamă permanentă.
Dacă te afli în starea de atașament, începi să te manifești într-un anumit fel, lăsându-te condus de așteptările pe care le ai. Dacă acestea nu se împlinesc, apare suferința, care poate lua chipul dezamăgirii, al tristeții, al neîncrederii în sine și în ceilalți, sau, cel mai grav, acela al inimii împietrite.
Singura scăpare din lanțurile grele ale atașamentelor care ne înlănțuie sufletele este DETAȘAREA, pe care o putem pune cu adevărat în practică în viețile noastre doar când alegem să pășim pe calea renunțării. Detașându-te, vezi lumea altfel. Poți vedea cu claritate realitatea exact așa cum este și să o accepți ca atare, fără să-i opui rezistență. Ești liniștit și conștient de tot ce se petrece în jurul tău. Ai acea stare de pace, indiferent de ceea ce se întâmplă și acționezi liber, iar nu pentru satisfacerea unor dorințe sau chiar obsesii ale ego-ului, izvorâte din întunecimea minții.
Desigur că detașarea nu înseamnă indiferență, așa cum cred unii. A fi detașat nu e totuna cu a fi nepăsător față de durerea celuilalt. Nu înseamnă să-ți închizi inima și nici să trăiești într-un turn de control de unde să privești lumea, fără să te apropii de „muritorii” de rând față de care tu te crezi a fi mult mai presus, mult mai echilibrat și poate mult mai evoluat spiritual.
Detașarea înseamnă să acționezi în lume, adică să gândești, să vorbești, să faci totul cu iubire, cu drag, fără să aștepți ceva în schimbul faptelor tale. Mulți spun: „Fă bine, că ți se va întoarce înzecit acel bine! ” E corect! Însă ar fi mult mai simplu pentru liniștea sufletului tău ca să faci binele neîncetat și neobosit, fără să aștepți să ți se întoarcă. Astfel vei fi cu adevărat fericit și te vei apropia tot mai mult de Împărăția Cerurilor, acolo unde Tatăl nostru ne așteaptă să ne întoarcem și să ne bucurăm împreună de frumusețea Raiului.
Fiecare dintre noi va conștientiza la un moment dat că Dumnezeu ne iubește cu o dragoste absolută, o iubire pe care uneori nu o putem simți și care nu se poate explica în cuvinte. De fapt, la începutul începuturilor, nici nu aveam nevoie de cuvinte pentru că vorbeam prin inimi. Apoi, după ce am săvârșit primele păcate, iar MÂNDRIA ne-a făcut să ne îndepărtăm de Dumnezeu, atunci, de rușine, am început să ne ascundem ceea ce simțeam cu adevărat și am fost nevoiți să ne încuiem inimile. Dar ne lipsea iubirea... Nu o mai puteam simți cu adevărat. Odată căzuți din Rai, am căzut și din starea de iubire pe care, cu timpul, am transformat-o în atașamente, îndrăgostiri și iubiri condiționate.
Deși fiecare ființă, în adâncul inimii sale caută drumul care ne duce înapoi spre Rai, totuși există momente când ne legăm sufletele de oameni, de obiecte, punându-le mai presus de Dumnezeu, transformându-i în idoli, în dumnezei falși. Astfel, când unii oameni care ne sunt foarte dragi aleg să iasă din viețile noastre, sau când e nevoie să renunțăm la anumite lucruri, nu ne convine asta și, de cele mai multe ori, ieșim din starea de iubire, iar mintea începe să ne conducă, făcându-ne trăim destul de dramatic experiențele respective, ca pe niște PIERDERI importante ce ne provoacă un gol imens pe care nu îl putem umple.
Văzând lanțurile grele ale atașamentelor care ne înlănțuie sufletele, HRISTOS se întristează mult pentru noi, asemeni frățiorului din întâmplarea pe care ți-am povestit-o mai devreme. Așa cum tristețea copilului nu era pentru el, ci pentru surioara lui, că nu s-a putut bucura de cadoul pe care acesta i-l pregătise cu dragoste, tot așa, nici tristețea lui Iisus Hristos nu a fost pentru El, ci pentru noi, că nu am putut vedea Iubirea care se afla dincolo de aparențele înșelătoare ale lumii acesteia și ne-am lăsat păcăliți de capcanele minții.
Dragul meu, de-a lungul timpului, am învățat că viața se parcurge cu pașii desculți, treaptă cu treaptă, zi de zi, ceas de ceas. Putem să urcăm, ori să coborâm, să mergem încet sau să alergăm, să escaladăm munți, ori să ne scufundăm în adâncuri, însă indiferent de varianta aleasă, vom păși întotdeauna dintr-un vis în altul, dintr-o iluzie în alta, căci viața în sine e un lung șir al iluziilor. Experiențele pe care le trăim sunt, de fapt o serie de vise și treziri parțiale repetate. Astfel, visăm, ne trezim, adormim, visăm, ne trezim din nou și așa mai departe, până când unii dintre noi încep să se-ntrebe la un moment dat: Ei bine, dacă tot pășesc prin vise, ce-ar fi dacă aș alege să rămân conștient atunci când fac asta? .
A fi conștient pe deplin de visul în care trăiești la un moment dat te ajută să te eliberezi de închisoarea minții și să rămâi în starea de detașare, știind că oricând te poți trezi și poți adormi, visând cu totul altceva. Asta nu însemnă că tu ești stăpânul absolut al viselor tale, ci doar că indiferent de ceea ce visezi, importantă este atitudinea pe care o ai față de ce ți se întâmplă. Până la urmă nu visul contează atât de mult, ci credința pe care o ai în faptul că Dumnezeu știe de ce anume ai tu nevoie cu adevărat în existența ta pe pământ și îți oferă exact acele lucruri care te conduc înapoi acasă, în pace, în lumină și în iubire.
Problema apare atunci când vine vremea să ne trezim, iar noi ne încăpățânăm să dormim în continuare, fiind fascinați de ceea ce visăm. Astfel, rămânem paralizați în acel vis și în loc să trăim cu adevărat, lăsăm ca viața să ne trăiască pe noi. În loc să avem mintea luminată de înțelepciune, devenim sclavii propriilor noastre gânduri, închipuiri, dorințe, emoții ori sentimente.
Pe măsură ce trece timpul, simțim că ne lipsește ceva și ne cuprinde întristarea, descoperind că prin alegerile pe care le-am făcut ne-am pierdut libertatea. Iată cum se întâmplă ca uneori chiar și cel mai frumos vis, dacă nu este întrerupt la momentul potrivit, se poate transforma în cel mai întunecat coșmar.
Pe măsură ce trece timpul, simțim că ne lipsește ceva și ne cuprinde întristarea, descoperind că prin alegerile pe care le-am făcut ne-am pierdut libertatea. Iată cum se întâmplă ca uneori chiar și cel mai frumos vis, dacă nu este întrerupt la momentul potrivit, se poate transforma în cel mai întunecat coșmar.
Fiule drag, să ții minte aceste lucruri:
În viață, chiar și dacă alegi să mergi cu spatele, tot vine o vreme când ești nevoit să lași în urmă ceea ce te ține pe loc. În călătoria ta, unii vor veni, alții vor pleca, puțini vor alege să rămână alături de tine până la capăt, unii te vor însoți doar pentru o perioadă, alții vor dispărea în ceață ca și cum nici nu au existat. Cu toate astea, important este să îți continui drumul și să privești lumea cu iubire și cu detașare, căci fiecare dintre noi are locul său și calea sa.
Atunci când se întâmplă să cazi și să simți că nu te poți ridica pentru a-ți continua drumul, să îți amintești de sfântul apostol Petru care, fiind chemat de Hristos ca să meargă pe ape, chiar și pentru o singură clipă în care s-a îndoit, era să se scufunde.
Cu toate astea, primul său gând a fost către Dumnezeu și întinzându-și mâna, el a cerut ajutor de la Hristos. La fel să faci și tu, dragul meu fiu: Când valurile agitate ale vieții te vor înspăimânta, să-ți păstrezi încrederea, să te rogi cu credință și să ceri ajutorul Tatălui, care va veni negreșit. Învață să mergi pe deasupra valurilor înspre Hristos!
Păstrează-ți vie credința că El te așteaptă cu brațele întinse, pregătit să te îmbrățișeze cu drag. La început îți va fi greu. Vor fi căderi, lovituri, răni, lacrimi de durere, rușine, apoi, încet-încet, pentru râvna ta, vei căpăta putere de la Dumnezeu, căci ceea ce la oameni pare a fi imposibil de realizat, la Tatăl nostru toate sunt cu putință.
Cu toate astea, primul său gând a fost către Dumnezeu și întinzându-și mâna, el a cerut ajutor de la Hristos. La fel să faci și tu, dragul meu fiu: Când valurile agitate ale vieții te vor înspăimânta, să-ți păstrezi încrederea, să te rogi cu credință și să ceri ajutorul Tatălui, care va veni negreșit. Învață să mergi pe deasupra valurilor înspre Hristos!
Păstrează-ți vie credința că El te așteaptă cu brațele întinse, pregătit să te îmbrățișeze cu drag. La început îți va fi greu. Vor fi căderi, lovituri, răni, lacrimi de durere, rușine, apoi, încet-încet, pentru râvna ta, vei căpăta putere de la Dumnezeu, căci ceea ce la oameni pare a fi imposibil de realizat, la Tatăl nostru toate sunt cu putință.
Dă-le drumul celor cărora le-a venit timpul să plece! Să ții minte că, mai devreme sau mai târziu, toți ne vom vedea dincolo. E doar o chestiune de timp.
În final, ne vom întâlni cu toții în Hristos.
În final, ne vom întâlni cu toții în Hristos.
Dar cum ai putea să-L primești pe Hristos în inimă dacă ea e plină de cele lumești?
Pentru a permite noului să se nască, e nevoie să renunți la ce este vechi și nu îți mai e de folos! IUBIREA nu poate intra într-o inimă plină de mândrie. BUCURIA nu-și are loc acolo unde există griji multe și fără rost. CREDINȚA nu convinge o inimă neîncrezătoare și fricoasă. PACEA nu-și poate găsi odihnă într-o inimă roasă de invidie, dușmănie, ori cuprinsă de neiertări.
Fiule, amintește-ți că toți suntem călători prin această lume! Viața, aici, pe pământ, e o scurtă călătorie în care Dumnezeu ne luminează pașii, cu iubire, cu răbdare și cu înțelepciune, iar îngerii ne veghează, clipă de clipă, cu o deosebită atenție, în drumul nostru spre Împărăția Cerurilor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu