„Știi tu ce înseamnă să fii copil? Înseamnă să crezi în dragoste, să crezi în frumusețe, să crezi în credință. Înseamnă să fii atât de mic încât spiridușii să ajungă să-ți șoptească la ureche.” Francis Thompson
Mă numesc Chiriac Maria și sunt educatoare de treisprezece ani, la Grădinița Chiricari, timp în care am avut posibilitatea de a lucra cu mai multe generații de copii.
De-a lungul vremii, indiferent de preșcolarii care au trecut pragul grădiniței, am observat că în spatele fiecăruia dintre aceștia se afla câte o inimă curată și sinceră, dornică să descopere lumea și tainele sale, să se joace, să se împrietenească cu ceilalți și, mai ales, să iubească. Să-i iubească pe toți și pe toate, fără excepție.
Aceste mici minuni care mi-au intrat an de an în viață și în inimă i-au oferit sufletului meu cele mai scumpe daruri pe care le-ar fi putut primi vreodată. Astfel, am învățat să fiu răbdătoare, sinceră, deschisă, optimistă, încrezătoare, să-mi exprim direct și autentic sentimentele, să-mi folosesc imaginația constructiv, să râd, să mă joc, să mă bucur de orice lucru, indiferent de cât de mic și neînsemnat ar fi putut părea pentru ceilalți, amintindu-mi mereu de vechea zicală care spunea că „frumusețea e în ochii privitorului”. Tot de la ei am învățat cât de repede putem ierta pe cei care ne greșesc, fără a ne menține captivi în închisoarea minții care nu reușește prea ușor să uite și, mai ales, să ierte greșelile altora. Am aflat cât de mult contează faptele pentru cei mici, așa că puterea exemplului e mult mai grăitoare pentru ceilalți decât mii și mii de vorbe pe care, de cele mai multe ori, le uită în secunda următoare după ce au fost rostite. Mai mult decât atât, am înțeles că adulții, indiferent de rolul pe care îl joacă în viețile copiilor ( părinți, bunici, educatoare, învățători, profesori), trebuie să-și aleagă cu mare grijă cuvintele față de aceștia, educându-i cu iubire și cu înțelepciune. Astfel, datoria noastră față de cei mici este să-i ajutăm să aibă încredere în forțele proprii, dar în același timp, să-și cunoască propriile limite, să-i învățăm să coopereze cu ceilalți și nu să fie într-o competiție distructivă, ori să se compare cu cei din jur. Fiecare copil este unic și are harul său, așa că singura comparație care îl ajută cu adevărat este cea făcută între ce anume a putut el face ieri și ce poate realiza astăzi.
Cu timpul, am realizat că rolul educatoarei este unul deosebit de important și responsabilitatea este una foarte mare față de micuții pe care îi îndrumă. Aceste suflete pure, trăind în inimă și fiind conectați la Împărăția Cerurilor, au nevoie de călăuze care să le îndrume pașii pentru a trăi și a se integra în lumea oamenilor, o lume necunoscută și plină de mistere.
Am învățat să mă conectez cu adevărat la starea celor mici, să trăiesc în prezent, să îi ascult cu adevărat și să văd cât de multe aveau ei de spus. Când mi s-a făcut dor de IUBIRE, am privit ochii copiilor! Așa am aflat cele mai frumoase povești despre Dumnezeu. Atunci când micuții mă priveau cu teamă și neîncredere, mă învățau lecția compasiunii, a răbdării și a iubirii, iar atunci când îmi zâmbeau, simțeam că acele zâmbete veneau din adâncul INIMIOARELOR pure și nevinovate. Acele zâmbete parcă erau menite să-mi aducă o bucurie neprețuită, făcându-mă să înțeleg mai bine ce spunea Iisus într-una din cele zece Fericiri: „Fericiți cei cu inima curată că aceia vor vedea pe Dumnezeu!”
Multe am învățat de la cei mici, însă cea mai valoroasă lecție a fost cea prin care mi-au arătat cum să-mi deschid din nou inima și cum să redevin copil.
Dacă la începutul carierei mele, voiam ca preșcolarii să știe cât mai multe lucruri, punând un accent deosebit pe inteligența cognitivă, de-a lungul timpului, am învățat că și emoțiile au un rol important în viețile noastre, descoperind astfel, minunata cale ce duce spre inimă. Mergând pe această cărare, am putut vedea din nou lumea prin ochii copilului care fusesem și eu cândva, demult, dar pe care l-am încuiat undeva într-un sertar al minții și l-am uitat acolo pentru mult timp. Poate că ar fi rămas și acum tot în acel sertar prăfuit de vreme, dacă n-ar fi fost trezit de zâmbetele micuților mei preșcolari, izvorâte din lumina unor inimioare prietenoase, pregătite oricând să-i îmbrățișeze pe ceilalți cu iubire.
Închei acest articol invitându-vă și pe dumneavoastră, dragi cititori, să vedeți lumea prin ochii inimii și vă propun ca împreună să ne ancorăm, măcar din când în când, vapoarele pe tărâmul magic al copilăriei, acolo unde orice vis poate deveni realitate.
Chiriac Maria - un COPIL mai mare printre alți copii mai mici Educatoare la Grădinița P. N. Chiricari,
Comuna Nereju, jud. Vrancea
PRINTRE PITICI, DE-A LUNGUL VREMII (câteva fotografii)
În vizită la școală
În livadă
Pădurea, toamna
Micii exploratori
drumeție la pădure
Grădinița, a doua casă - convorbire pe suport ilustrat
(imagine preluată de la: https://www.tumblr.com/search/eu%20jurei)
„Te iubesc pentru că mă iubeşti: acesta e un schimb, dar nu e
iubire. Te iubesc pentru că te iubesc, şi nimic mai mult; te iubesc numai
pentru că te iubesc: aci începe iubirea. Îţi mulţumesc din suflet că te iubesc:
acesta e cântecul iubirii.” (Liviu
Rebreanu)
Cel care iubește știe că a spune
celuilalt „TE IUBESC” nu înseamnă neapărat
a avea o relație romantică sau a urmări ceva anume de la acesta. El știe
că Iubirea îmbracă atât de multe forme încât nu e de ajuns o viață întreagă
pentru a le simți și trăi cu adevărat. Cel care așteaptă să fie iubit spune „TE
IUBESC!” foarte ușor celor din jur, însă tot atât de ușor, el alege să plece cât
mai departe atunci când vântul începe să
bată și să-i scuture „așteptările” pe care le are de la ceilalți. Astfel, el
caută încontinuu persoane care să-i ofere acea iubire la care visează de-o
viață întreagă...
Cel care iubește cu adevărat
spune „IARTĂ-MĂ” atunci când greșește, asumându-și responsabilitatea. Cel care
dorește să fie iubit caută vinovați pentru durerea sa.
Cel care iubește alege să plece din
viața celuilalt, atunci când vine timpul ca fiecare să-și vadă de calea sa,
indiferent de cât de grea și dureroasă este pentru el această alegere.
Cel care așteaptă să fie iubit, deși simte că a venit momentul ca fiecare
să meargă pe drumul său, nu se poate despărți de celălalt, rămânând captiv
într-o minte stăpânită de teamă, de atașamente și de vise iluzorii ale unei false iubiri.
Cel care iubește are încredere în
el însuși, în celălalt și, mai ales, în Dumnezeu. Acesta îi oferă celui drag
libertate absolută, fără să-i fie teamă că va pleca din viața lui. El știe că
iubirea lor îi leagă cu adevărat, chiar și atunci când se află departe unul de
celălalt.
Cel care așteaptă să fie iubit, de cele mai multe ori, trăiește într-o
teamă permanentă că celălalt nu i se dedică în totalitate, că nu-i acordă
destulă atenție, că nu îi oferă dragoste așa cum își dorește. Astfel, datorită
stimei de sine scăzute, acesta este suspicios, manifestând neîncredere atât față de cei din jurul său,
cât și față de el însuși.
Cel care iubește SIMTE, simte mult, chiar și dincolo de cuvinte, de
timp, de spațiu. El simte când cel iubit este nefericit, chiar dacă acesta nu
recunoaște și nu își găsește liniștea până când nu simte că celălalt este
fericit cu adevărat. La rândul său, cel care așteaptă să fie iubit se plânge de
propria nefericire, considerând că aceasta ar fi cauzată de comportamentul
celuilalt și nicidecum de atitudinea sa față de anumite evenimente sau
întâmplări. Astfel, acesta nu-și găsești liniștea până când nu găsește vinovatul
pentru a-l pedepsi.
Cel care iubește își dorește să-i ofere celuilalt fără să aștepte ceva
în schimb. Astfel, îi oferă gânduri frumoase, prietenoase, iubitoare, cuvinte alese,
din adâncul inimii și al adevărului, spuse cu iubire și cu înțelepciune, îl sprijină necondiționat,
căci bucuria celuilalt este și bucuria lui. Cea mai mare durere a celui ce iubește
este ca darul lui să nu fie primit de
cel drag.
Cel care așteaptă să fie iubit pretinde dragostea, cere de la celălalt
semne ale iubirii sale, iar atunci când nu le primește, își întoarce atenția
asupra altcuiva care să se manifeste conform dorințelor sale, căci pentru el,
oricine poate fi înlocuit mai devreme sau mai târziu cu altcineva mai „bun” și
mai „apt” pentru a se „califica” la candidatura de partener de viață.
Cel care iubește cu adevărat a învățat de-a lungul vieții că nu e salvatorul
nimănui. Astfel, el nu își mai asumă rolul de vindecător al inimii celui iubit,
însă îi va ține cu măiestrie oglinda celuilalt pentru a se vedea așa cum este cu
adevărat, fără măști, fără farduri, fără minciuni.
Cel care așteptă să fie iubit îl vede pe partener ca pe un salvator care
să îi vindece inima, să îi umple golul din suflet și să îi lumineze întunericul
singurătății.
A-l iubi pe celălalt nu înseamnă să vrei să îl ai în viața ta, cu orice
preț, ci înseamnă că, deși i-ai văzut
demonii, totuși să îl iubești așa cum este. Îl accepți cu întunericul și cu
lumina sa, fără să îți dorești să îl schimbi într-un fel sau altul. Îi onorezi
felul său de a fi și de a experimenta viața, iar dacă modul lui de a trăi nu
vibrează cu ceea ce ești tu cu adevărat, atunci îi poți ura să aibă o viață luminoasă mai departe și
să îți vezi de calea pe care o ai de parcurs, fiind atent la pașii pe care îi
ai de făcut în continuare. Astfel, fiecare își continuă liniștit drumul, fără a
se bloca pe traseu și fără a pierde timp prețios.
Cel care iubește spune: „BINE AI
VENIT ÎN VIAȚA MEA, SUFLETE FRUMOS!
Simțindu-i iubirea, celălalt îi va răspunde zâmbind: „BINE TE-AM GĂSIT,
SUFLETE MINUNAT! DE CÂND AȘTEPTAM SĂ TE (RE)VĂD!
Iar ție, suflete drag
și omule frumos, care citești aceste rânduri, îți doresc SĂ FII ÎN IUBIRE!
(Holograf - Bine ai venit in viata mea - https://www.youtube.com/watch?v=Vh-Ci9rfWaM&list=RDVh-Ci9rfWaM&index=1)
M-am depărtat de voi toți, frați și surori ai vieții,
copii ai timpului, feciori ai deșertului
cu nisipuri vechi, revoltător de mișcătoare,
ca să m-apropii mai mult de sufletele voastre.
Am învățat să vă privesc din colțul tăcerii
și să iubesc pe fiecare dintre voi...
Am întâlnit propriii demoni, i-am privit în ochi,
i-am botezat apoi în numele Lui Dumnezeu,
i-am îmbrățișat pe rând, i-am sărutat
și,în egală măsură, i-am iubit mai mult ca niciodată.
Le-am dăruit aripi ca să cutreiere văzduhul.
Căci oare nu toți demonii sunt îngeri căzuți???
Am adormit pentru a mă trezi dintr-un coșmar
al întregii omeniri din regatul terorii.
ACUM și AICI trăiesc într-un vis al luminii
Cu al iubirii condei, rescriu povestea vieții.
Ridic altare, construiesc temple infinite
oglindite în cerul ființei care SUNT...
(publicată în revista „AMPRENTE LITERARE”, volumul 10, 2014)
Postez mai jos un clip creat din inimă, de către un suflet frumos, pentru cei care au nevoie să-și amintească de măreția IUBIRII, a RECUNOȘTINȚEI și a BUCURIEI de a FI.
du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer;
după aceea, vino şi urmează-Mi.”
(„Sfânta Evanghelie după Matei”, cap. 19/
paragraf 21)
Odată, un tânăr s-a hotărât să-și petreacă zilele de concediu alături de părinții săi pe care nu-i mai văzuseră de ceva vreme. Pentru că avusese o perioadă destul de dificilă, el avea nevoie de familia sa mai mult ca oricând.
Într-o dimineață, în timp ce bărbatul își savura cafeaua și citea presa, după cum îi era obiceiul, tatăl acestuia a intrat în camera sa, l-a privit cu atenție, a zâmbit și l-a întrebat:
-Dragul meu, ce te neliniștește?
-De unde ți-ai dat seama??? ....răspunse fiul.
-Un părinte simte când copilul său are anumite probleme. Nu e nevoie să fie psiholog și nici văzător în duh. E de ajuns să-l privești în ochi pe cel de lângă tine. Deci, îmi poți spune care este durerea sufletului tău?
-Nu știu cum să explic! spuse cu întristare fiul. Deși am un loc de muncă frumos și câștig destul de bine, am o relație împlinită, urmând să mă căsătoresc, deși am prieteni care sunt mereu aproape de sufletul meu, totuși, simt că lipsește ceva. Știu că Dumnezeu mi-a pregătit un drum minunat, însă uneori ceața mă împiedică să merg mai departe. Ceva mă ține blocat și efectiv simt că nu mai pot merge mai departe pe calea ce o am de parcurs. Mi se tot repetă anumite lucruri, ca și cum m-aș învârti într-un cerc. Apoi încep să mă întristez și să-mi amintesc de trecut, să mi se facă dor de anumite lucruri, de perioade în care eram mai fericit și mai liniștit.
-Atașamentele sunt cauza întristării tale. Îi spuse cu blândețe tatăl. Acestea te împiedică să trăiești cu adevărat în prezent și să te bucuri de tot ceea ce vine spre tine.
Mai bine, hai să-ți povestesc o scurtă întâmplare ca să te ajute să înțelegi ce vreau să spun:
Acum câțiva ani, m-am dus în vizită la un prieten pe care nu-l mai văzusem de multă vreme. Acesta avea doi copii: Maria, care la acea vreme avea cinci anișori și Ionuț, care avea 12 ani. Fetița avea o păpușă căreia îi pusese numele Veronica. Pentru că îi era foarte dragă, Maria o purta cu ea peste tot. Unde mergea fetița, acolo era și păpușica. Astfel, cu timpul, Veronica a început să se strice.
În acea zi în care mă nimerisem în vizită, s-a întâmplat ca Ionuț să-i cumpere surioarei sale o păpușă mai mare și mai frumoasă decât cea pe care aceasta o avea. Ajuns acasă, el s-a dus foarte entuziasmat la Maria, sperând că ea se va bucura de surpriza pe care i-o pregătise cu mare drag.
- Maria, te rog, dă-mi-o puțin pe Veronica! spuse băiatul. Îți voi dărui altceva.
- Nu pot să ți-o dau! Îmi place de ea! răspunse fetița.
- Ai încredere în mine! Doar sunt fratele tău mai mare. Te așteaptă ceva mai frumos, muuult mai frumos!...
- Nu vreau! O iubesc pe Veronica!
- Dar mi-o vei da pentru puțin timp. Eu o voi repara și peste câteva zile, o vei primi înapoi. Până atunci, ca să nu îi duci dorul prea mult, vei primi altceva cu care să te joci.
-Nu! Nu pot să renunț la Veronica! E prietena mea.
- Dragă surioară, nu ai încredere în mine? spuse fratele, întristându-se. Nu sunt eu cel care îți bandajează rănile atunci când te lovești, care te îmbrățișează când ești supărată, care îți șterge lacrimile când plângi? Iubită surioară, oare nu sunt eu cel care îți aduce mereu darurile pe care le aștepți? Nu sunt eu cel mai bun prieten al tău cu care te joci mereu cu bucurie?
-Ba da!
-Atunci, dă-mi păpușa ta! Ai încredere! Însă fetița nici nu voia să audă. O ținea într-una cu nu și nu.
Văzând acestea, frățiorul său mult s-a mai întristat pentru ea!...
Ei bine, fiule drag, exact același lucru se întâmplă și cu oamenii. Asemeni micuței Maria, și noi, la rândul nostru, ne agățăm uneori atât de mult de cele lumești, încât ne legăm inimile de ele. Ajungem să ne pierdem libertatea și, fără să ne dăm seama, devenim robii acestora.
În viețile noastre, VERONICA nu mai este o păpușă de care nu ne putem despărți. Ea poate fi o ființă ce apare la un moment dat în drumul nostru, iar atunci când vine vremea să plece pe altă cale, ne este atât de greu, încât credem că nu putem continua drumul fără ea.
Veronica poate lua forma bogățiilor lumii acesteia, a titlurilor, funcțiilor, faimei și slavei deșarte, după care tânjesc destul de mulți. Astfel, se întâmplă ca unii oameni să treacă, în anumite momente, printr-o „așa-zisă pierdere” de bani, case, proprietăți și de alte lucruri, tocmai pentru că nu înțeleg lecția atașamentelor. Ei se cred deținători și proprietari ai acelor bogății, însă realitatea este că niciunul dintre noi nu e cu adevărat stăpân peste nimic și peste nimeni. Nici măcar trupurile nu ne aparțin nouă, ele fiindu ne dăruite pentru a ne fi de folos în planul material.
Dumnezeu ne dă exact lucrurile de care avem nevoie pentru a păși pe Cărarea care ne duce spre Împărăția Sa. Astfel, atunci când ne aflăm în situația de a ne despărți de anumite lucruri materiale, să nu le dăm importanță gândurilor negre care vor încerca să ne bântuie mințile și să ne îmbolnăvească sufletele, ci să ne amintim de ceea ce ne-a îndrumat Iisus:
19 Nu vă strângeți comori pe Pământ, unde le mănâncă moliile și rugina și unde le sapă și le fură hoții;
20 ci strângeți-vă comori în Cer, unde nu le mănâncă moliile și rugina, și unde hoții nu le sapă, nici nu le fură.
21 Pentru că unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră. (Matei 6.19-21)
Uneori Veronica mai poate lua și forma planului mental, făcând ca unii să se atașeze de intelect, astfel încât aceștia încep să se încreadă mult prea mult în capacitățile lor psihice și în mintea care îi conduce pe cărări greșite, în încercările sale de a le cuprinde pe toate. Desigur că Veronica poate lua și forma planului emoțional, oamenii lăsându-se conduși de emoții, sentimente, patimi sau dorințe arzătoare.
Alteori se întâmplă să ne atașăm de un anumit rol pe care îl interpretăm la un moment dat sau chiar și de o etapă din viața noastră pe care nu o putem lăsa în urmă.
Dragul meu, atunci când simți că îți lipsește ceva, cercetează-ți cu atenție viața, verifică-ți bine emoțiile, măsoară-ți și cântărește-ți corect gândurile, cuvintele și faptele! Astfel vei afla acel ceva de care ești atașat și care nu îți dă voie să îți continui drumul liniștit și, mai ales, care te împiedică să te bucuri cu adevărat de viață și de frumusețile acesteia.
Indiferent dacă ia forma unui om, a unui sentiment sau a unui obiect, să știi că acel atașament are o putere mare de a ne ține captivi. Asemeni uni păianjen care și-a întins plasa în așteptarea unei victime, duhul lumii își întinde mrejele, știind că la un moment dat vom cădea în capcana sa. După scurt timp, otrava păianjenului ne paralizează mințile și nu mai putem vedea dincolo de iluzia creată special ca să ne îndepărtăm de adevărata Cale.
Știai că până și DORUL este, de fapt, o formă subtilă de atașament?
De exemplu, atunci când simți o dorință puternică de a revedea un prieten, de fapt nu ți se face dor de el, ci de acea stare de bine pe care ai trăit-o cândva în preajma lui. Astfel, simțind că îți lipsește acel ceva din viața ta, începi să devii nostalgic, să suferi și să te doară. Suferința poate fi atât de puternică, încât se poate resimți chiar și la nivelul corpului fizic.
A te atașa înseamnă a te agăța, a te prinde cu disperare de ceva sau de cineva pentru că nu te încrezi cu adevărat în voia Lui Dumnezeu și în perfecțiunea planului Său pe care îl are cu fiecare dintre noi.
Cauza care stă la baza tuturor atașamentelor noastre este FRICA. Astfel, în loc să facem alegeri bazate pe încredere, pe iubire, ajungem să ne trăim experiențele cu o teamă permanentă.
Dacă te afli în starea de atașament, începi să te manifești într-un anumit fel, lăsându-te condus de așteptările pe care le ai. Dacă acestea nu se împlinesc, apare suferința, care poate lua chipul dezamăgirii, al tristeții, al neîncrederii în sine și în ceilalți, sau, cel mai grav, acela al inimii împietrite.
Singura scăpare din lanțurile grele ale atașamentelor care ne înlănțuie sufletele este DETAȘAREA, pe care o putem pune cu adevărat în practică în viețile noastre doar când alegem să pășim pe calea renunțării. Detașându-te, vezi lumea altfel. Poți vedea cu claritate realitatea exact așa cum este și să o accepți ca atare, fără să-i opui rezistență. Ești liniștit și conștient de tot ce se petrece în jurul tău. Ai acea stare de pace, indiferent de ceea ce se întâmplă și acționezi liber, iar nu pentru satisfacerea unor dorințe sau chiar obsesii ale ego-ului, izvorâte din întunecimea minții.
Desigur că detașarea nu înseamnă indiferență, așa cum cred unii. A fi detașat nu e totuna cu a fi nepăsător față de durerea celuilalt. Nu înseamnă să-ți închizi inima și nici să trăiești într-un turn de control de unde să privești lumea, fără să te apropii de „muritorii” de rând față de care tu te crezi a fi mult mai presus, mult mai echilibrat și poate mult mai evoluat spiritual.
Detașarea înseamnă să acționezi în lume, adică să gândești, să vorbești, să faci totul cu iubire, cu drag, fără să aștepți ceva în schimbul faptelor tale. Mulți spun: „Fă bine, că ți se va întoarce înzecit acel bine! ” E corect! Însă ar fi mult mai simplu pentru liniștea sufletului tău ca să faci binele neîncetat și neobosit, fără să aștepți să ți se întoarcă. Astfel vei fi cu adevărat fericit și te vei apropia tot mai mult de Împărăția Cerurilor, acolo unde Tatăl nostru ne așteaptă să ne întoarcem și să ne bucurăm împreună de frumusețea Raiului.
Fiecare dintre noi va conștientiza la un moment dat că Dumnezeu ne iubește cu o dragoste absolută, o iubire pe care uneori nu o putem simți și care nu se poate explica în cuvinte. De fapt, la începutul începuturilor, nici nu aveam nevoie de cuvinte pentru că vorbeam prin inimi. Apoi, după ce am săvârșit primele păcate, iar MÂNDRIA ne-a făcut să ne îndepărtăm de Dumnezeu, atunci, de rușine, am început să ne ascundem ceea ce simțeam cu adevărat și am fost nevoiți să ne încuiem inimile. Dar ne lipsea iubirea... Nu o mai puteam simți cu adevărat. Odată căzuți din Rai, am căzut și din starea de iubire pe care, cu timpul, am transformat-o în atașamente, îndrăgostiri și iubiri condiționate.
Deși fiecare ființă, în adâncul inimii sale caută drumul care ne duce înapoi spre Rai, totuși există momente când ne legăm sufletele de oameni, de obiecte, punându-le mai presus de Dumnezeu, transformându-i în idoli, în dumnezei falși. Astfel, când unii oameni care ne sunt foarte dragi aleg să iasă din viețile noastre, sau când e nevoie să renunțăm la anumite lucruri, nu ne convine asta și, de cele mai multe ori, ieșim din starea de iubire, iar mintea începe să ne conducă, făcându-ne trăim destul de dramatic experiențele respective, ca pe niște PIERDERI importante ce ne provoacă un gol imens pe care nu îl putem umple.
Văzând lanțurile grele ale atașamentelor care ne înlănțuie sufletele, HRISTOS se întristează mult pentru noi, asemeni frățiorului din întâmplarea pe care ți-am povestit-o mai devreme. Așa cum tristețea copilului nu era pentru el, ci pentru surioara lui, că nu s-a putut bucura de cadoul pe care acesta i-l pregătise cu dragoste, tot așa, nici tristețea lui Iisus Hristos nu a fost pentru El, ci pentru noi, că nu am putut vedea Iubirea care se afla dincolo de aparențele înșelătoare ale lumii acesteia și ne-am lăsat păcăliți de capcanele minții.
Dragul meu, de-a lungul timpului, am învățat că viața se parcurge cu pașii desculți, treaptă cu treaptă, zi de zi, ceas de ceas. Putem să urcăm, ori să coborâm, să mergem încet sau să alergăm, să escaladăm munți, ori să ne scufundăm în adâncuri, însă indiferent de varianta aleasă, vom păși întotdeauna dintr-un vis în altul, dintr-o iluzie în alta, căci viața în sine e un lung șir al iluziilor. Experiențele pe care le trăim sunt, de fapt o serie de vise și treziri parțiale repetate. Astfel, visăm, ne trezim, adormim, visăm, ne trezim din nou și așa mai departe, până când unii dintre noi încep să se-ntrebe la un moment dat: Ei bine, dacă tot pășesc prin vise, ce-ar fi dacă aș alege să rămân conștient atunci când fac asta? .
A fi conștient pe deplin de visul în care trăiești la un moment dat te ajută să te eliberezi de închisoarea minții și să rămâi în starea de detașare, știind că oricând te poți trezi și poți adormi, visând cu totul altceva. Asta nu însemnă că tu ești stăpânul absolut al viselor tale, ci doar că indiferent de ceea ce visezi, importantă este atitudinea pe care o ai față de ce ți se întâmplă. Până la urmă nu visul contează atât de mult, ci credința pe care o ai în faptul că Dumnezeu știe de ce anume ai tu nevoie cu adevărat în existența ta pe pământ și îți oferă exact acele lucruri care te conduc înapoi acasă, în pace, în lumină și în iubire.
Problema apare atunci când vine vremea să ne trezim, iar noi ne încăpățânăm să dormim în continuare, fiind fascinați de ceea ce visăm. Astfel, rămânem paralizați în acel vis și în loc să trăim cu adevărat, lăsăm ca viața să ne trăiască pe noi. În loc să avem mintea luminată de înțelepciune, devenim sclavii propriilor noastre gânduri, închipuiri, dorințe, emoții ori sentimente.
Pe măsură ce trece timpul, simțim că ne lipsește ceva și ne cuprinde întristarea, descoperind că prin alegerile pe care le-am făcut ne-am pierdut libertatea. Iată cum se întâmplă ca uneori chiar și cel mai frumos vis, dacă nu este întrerupt la momentul potrivit, se poate transforma în cel mai întunecat coșmar.
Fiule drag, să ții minte aceste lucruri:
În viață, chiar și dacă alegi să mergi cu spatele, tot vine o vreme când ești nevoit să lași în urmă ceea ce te ține pe loc. În călătoria ta, unii vor veni, alții vor pleca, puțini vor alege să rămână alături de tine până la capăt, unii te vor însoți doar pentru o perioadă, alții vor dispărea în ceață ca și cum nici nu au existat. Cu toate astea, important este să îți continui drumul și să privești lumea cu iubire și cu detașare, căci fiecare dintre noi are locul său și calea sa.
Atunci când se întâmplă să cazi și să simți că nu te poți ridica pentru a-ți continua drumul, să îți amintești de sfântul apostol Petru care, fiind chemat de Hristos ca să meargă pe ape, chiar și pentru o singură clipă în care s-a îndoit, era să se scufunde.
Cu toate astea, primul său gând a fost către Dumnezeu și întinzându-și mâna, el a cerut ajutor de la Hristos. La fel să faci și tu, dragul meu fiu: Când valurile agitate ale vieții te vor înspăimânta, să-ți păstrezi încrederea, să te rogi cu credință și să ceri ajutorul Tatălui, care va veni negreșit. Învață să mergi pe deasupra valurilor înspre Hristos!
Păstrează-ți vie credința că El te așteaptă cu brațele întinse, pregătit să te îmbrățișeze cu drag. La început îți va fi greu. Vor fi căderi, lovituri, răni, lacrimi de durere, rușine, apoi, încet-încet, pentru râvna ta, vei căpăta putere de la Dumnezeu, căci ceea ce la oameni pare a fi imposibil de realizat, la Tatăl nostru toate sunt cu putință.
Dă-le drumul celor cărora le-a venit timpul să plece! Să ții minte că, mai devreme sau mai târziu, toți ne vom vedea dincolo. E doar o chestiune de timp. În final, ne vom întâlni cu toții în Hristos.
Dar cum ai putea să-L primești pe Hristos în inimă dacă ea e plină de cele lumești?
Pentru a permite noului să se nască, e nevoie să renunți la ce este vechi și nu îți mai e de folos! IUBIREA nu poate intra într-o inimă plină de mândrie. BUCURIA nu-și are loc acolo unde există griji multe și fără rost. CREDINȚA nu convinge o inimă neîncrezătoare și fricoasă. PACEA nu-și poate găsi odihnă într-o inimă roasă de invidie, dușmănie, ori cuprinsă de neiertări.
Fiule, amintește-ți că toți suntem călători prin această lume! Viața, aici, pe pământ, e o scurtă călătorie în care Dumnezeu ne luminează pașii, cu iubire, cu răbdare și cu înțelepciune, iar îngerii ne veghează, clipă de clipă, cu o deosebită atenție, în drumul nostru spre Împărăția Cerurilor.
(Giovanni Marradi - While I Was Dreaming... - https://www.youtube.com/watch?v=d0byOjcZvBE)
(imagine preluată de la: http://partytimeforyou.blogspot.com/2015/03/)
Dacă urmărești cu grijă și cu
teamă fiecare pas pe care-l faci pe cărarea vieții, iar ochii privesc doar în
jos, spre pământ, ca nu cumva să te împiedici, vei ajunge să treci pe lângă
toate frumusețile care se relevă în fața ta. Astfel, când vei privi în urmă,
vei vedea pe lângă câte minuni ai trecut fără să le dai atenție...
Pe de altă parte, dacă
în timp ce mergi pe calea ta, privești
doar văzduhul, ori cele dimprejurul tău, uitând să-ți mai arunci privirea spre
pământ, atunci sunt șanse mari să te împiedici, să te lovești, să te doară...
Ființă iubită, îți doresc să mergi pe drumul vieții cu nădejde, cu
iubire și cu pace în inimă!
Atunci când ți se face teamă de necunoscut, să ții minte că nimic nu e
bătut în cuie! Există etape și etape în drumul tău, iar Calea ți se deschide
pas cu pas.
Amintește-ți că ești un suflet care trăiește pe pământ ca un OM printre
alți OAMENI. Astfel, cercetează cu atenție drumul, înainte de a-l parcurge, roagă-te
ca Dumnezeu să-ți lumineze mintea și mergi frumos, liniștit, zâmbitor, cu inima
plină de iubire!
Privește drumul ca să poți merge lin, dar privește și frumusețile din
jurul tău! Mulțumește-I și dăruiește-i
slavă Tatălui pentru că le-a adus în calea ta ca să te bucuri, să te veselești
cu adevărat încă de aici de pe pământ.
Spune-mi, suflete minunat și omule frumos, azi ai privit CERUL?
Ce minuni au apărut în calea ta? Ai zâmbit? Le-ai îmbrățișat cu drag, cu
iubire, cu recunoștință?
Azi cui ai
spus TE IUBESC?
(Yanni: If I Could Tell You - Remastered - "3 Words" - https://www.youtube.com/watch?v=ht9xo7SBKVg)
