SĂRUTĂ-MI INIMA! MI-AI PROMIS...

( imagine preluată de la: http://imagebuldum.blogspot.ro/2015/06/chemare.html)

    

- Vrei să îmi săruți inima? Îl întrebă tânăra pe cel iubit. 

- Daaa! O sărut acum, de la distanță și o voi săruta și atunci când ne vom întâlni, așa cum am mai făcut-o cu mult, mult timp în urmă... 

Spune-mi, continuă bărbatul curios: Ce anume ți-ai dori să se petreacă atunci când ne vom întâlni? Ai vreo așteptare anume? 

          După ce oftă îndelung, femeia îi răspunse, fără să-și ascundă gândurile cele mai adânci ale inimii sale:

- Mi-aș dori să mă topesc în privirea ta, să renunț la mine, să uit de mine, să mă pierd în tine și să te privesc în ochi. În rest, ce va vrea Dumnezeu și ce vei dori și tu, desigur.

- Eu nu îmi doresc nimic special. continuă bărbatul. Nu prea am multe dorințe pe lumea asta...Acum ceva timp în urmă, am atins un anumit nivel de conștiință care m-a făcut să nu am prea multe dorințe lumești. Sper că nu ești îndrăgostită! Îndrăgostirea e o boală, să știi! Iubirea e cu totul altceva. E diferită de îndrăgosteală.

- Știi că te iubesc! Spuse ea dezamăgită că bărbatul nu-i putea simți iubirea care nu avea de-a face nici cu simpla îndrăgostire și nici cu anumite condiționări de tipul: „Te iubesc pentru că ești într-un anume fel sau te iubesc pentru că faci anumite lucruri.”, ori de tipul: „Te iubesc! Iubește-mă și tu, la rândul tău!” Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, o binecuvântase ca să poată simți astfel de dragoste în inima sa, o dragoste care nu se consuma pe măsură ce se oferea, care nu avea început și nici sfârșit; o dragoste care nu depindea nici de ea și nici de el, căci venea de sus și fusese creată din focul inimii sacre, cu mult timp înainte ca cei doi să se nască. 

- Și eu te iubesc! Și simți asta! Îi șopti cu tandrețe bărbatul.

- Sigur că simt! Acum spune-mi: Vrei să te învelesc cu inima mea? 

Tu m-ai învelit de atâtea ori... în cele mai reci și mai întunecate nopți ale sufletului meu. 

- Daaa! Noapte bună! Să fii îmbrăcată în lumină! 

- Noapte bună! Fii Lumină, suflete frumos!

***

Cei doi s-au întâlnit iar și iar... S-au împărtășit unul cu celălalt, au oferit, au primit, au vorbit, au povestit, au tăcut, au râs, s-au întristat, și-au ridicat iubirea până la Cer și înapoi, s-au privit în ochi și s-au iubit. S-au iubit atât de mult!... Cu toate astea, ei au ales să trăiască departe unul de celălalt, să se despartă fizic, pentru că fiecare avea calea lui către Dumnezeu. 

      Uneori, în taina nopții, ea îl simțea în vis și îl ruga astfel: Îmbrățișează-mă! Sărută-mi inima! Mi-ai promis! Mi-ai promis!...

Dar el nu putea auzi glasul iubitei pentru că aparținea unui alt vis în care femeia nu putea zbura liberă așa cum și-ar fi dorit, căci în viziunea lui, ea era o neinițiată în tainele iubirii, iar el era departe, mult prea departe de cele lumești... Ea era un copil naiv și curios, care punea tot felul de întrebări „întrebătoare”, el prea matur și obosit de problemele celorlalți, mult prea plictisit ca să-i răspundă, ea privea cerul și se oprea să admire norii, să îmbrățișeze copacii, să mângâie frunzele, să sărute florile, să se joace , să râdă și să se bucure alături de copii, iar el, cu umerii mult prea aplecați de griji, privea spre pământ, întristat de suferința celor din jur, căutând neîncetat drumul spre fericire...

           După multă vreme, cei doi s-au întâlnit din nou. Ca și cum timpul n-ar fi trecut deloc, ei au vorbit, au râs, au povestit, au tăcut, au primit, au oferit, s-au îmbrățișat și s-au privit în ochi. 

- Îți dăruiesc Inima ta înapoi! șopti femeia. Primește-o! Am avut grijă de ea cum am știut mai bine! Am scăldat-o în aurul cuvintelor luminii, am mângâiat-o cu șoapte duioase, i-am cântat despre iubire, am îmbrățișat-o și am sărutat-o ori de câte ori simțeam că se întristează. 

       Inima lui, care bătea în pieptul femeii, îl întrebă îndurerată:

-Cum ai putut să trăiești fără mine? Cum ai putut să respiri, să visezi, să vezi? Iubirea nu abandonează. Niciodată nu abandonează...

-Cine ți-a spus că am trăit fără tine? Răspunse el, mângâindu-i cu tandrețe chipul și mulțumindu-i tinerei pentru darul pe care aceasta i-l oferise cu drag.

        La rândul său, Inima care cândva îi aparținuse femeii, dar pe care bărbatul o luase cu împrumut, într-o noapte târzie de iarnă, pentru a bate în pieptul lui mai tare ca niciodată, o întrebă pe aceasta cu glas smerit: 

-Unde ai fost atâta timp? Unde te-ai ascuns???

- Eram alături de tine, doar că am ales să te veghez în tăcere. Eram nicăieri și pretutindeni. Ai uitat? Nu-ți amintești că asta mi-am dorit? Să mă pierd în chipul celui iubit, să te ascund de mintea mea care dorea să cuprindă cele de necuprins și să omoare misterele iubirii? Eram aici, chiar aici, doar că ochilor mei nu li se dăduseră încă voie să vadă lumina ta, nici urechilor mele să asculte cântecul tău minunat și nici gurii mele nu-i venise încă timpul să-ți povestească despre magia iubirii. Așa că am ales să tac...

       La ceas de seară, cei doi s-au privit cu bucurie, îmbrățișându-se întru eternitate. Abia după ceva vreme, bărbatul și-a dat seama că fusese ultima dată când avea să vadă  chipul iubitei, căci aceasta a ales să plece undeva departe de gândurile, de inima și de sufletul lui neînțeles de cei mulți. Pe cât de repede a intrat în viața lui, într-o dimineață ploioasă de primăvară, pe atât de repede a dispărut, plimbându-și pașii pe aleea nemuritoare a timpului, într-o seară liniștită de toamnă, în care adia  un vânt prietenos și călduros ce prevestea, parcă, eliberarea. 

        EL a devenit ceea ce fusese, de fapt, de-o viață întreagă: o călăuză a sufletelor triste și însingurate. EA a devenit un izvor ce curgea lin prin Viață și susura cu duioșie poveștile unor iubiri nepământene; un izvor în care Cerul își oglindea cu bucurie chipul senin, îmbrățișându-i și sărutându-i inima cu mii și mii de sărutări.

(Kahlil Gibran, Cantecul Sufletului - https://www.youtube.com/watch?v=XBK5tYDF1WI)