( imagine preluată de la: https://hasma09.wordpress.com/2014/04/23/timpul/)
Am învățat să mă nasc
din pântecul viselor ucise prea devreme.
Am învățat să respir
în întunericul neîndurător.
Am învățat să văd
cu fruntea apăsată de fantasmele gândurilor
sinucise de plictiseală.
Am învățat să vorbesc
aprinzând câte o stea pe cerul gurii
încleștate de dor.
Am învățat să merg
atunci când timpul pare
că se oprește în locuri depărtate mie.
Am învățat să alerg
Când pământul și cerul
Mă strivesc cu neputința lor.
Am învățat să visez
la umbra unei rădăcini uscate de stejar
Am învățat să iubesc
Acolo unde mă doare iar și iar...
Am învățat să rătăcesc
Când pașii mei nu au urechi de auzit.
A învățat să mor în fiecare clipă
și să renasc în fiecare ceas
zdrobit de minutele agoniei.
Timp! Lasă-mă singură cu o secundă
să o privesc în ochi și să-i spun
că e prea târziu...
Într-o lume condusă de iluzii, ne depărtăm tot mai mult de esența noastră, înțelegând uneori destul de greu lecțiile care ni se predau în drumul nostru spre Dumnezeu.
Fie ca niciodată să nu fim nevoiți să spunem: „E târziu! E prea târziu!...
(Maria Nazionale - Poveri Pensieri (subtitrare română) - https://www.youtube.com/watch?v=N9WYyfBGI30&list=RDukbIk1HSoT4&index=13 )
(imagine preluată de la:http://fitforlife.ro/a-trai-din-inima-video/_
Tu mă socoți cea mai săracă dintre
toate, în timp ce eu, umilă, stăpânesc, în taină, lumea. Am ceea ce tu
niciodată nu vei putea avea. Comoara mea nu aparține lumii, ci aparține cerului,
iar acolo te poți îndrepta și tu, de vei vrea.
Nu mă laud. Nu mă plâng. Nu strig în gura mare,
nu te forțez să mă primești în viața ta și nici nu alerg după tine pentru că
știu că fiecare suflet își deschide ferestrele la momentul potrivit, primind cu
bucurie dulcea mea adiere. Nici mai târziu, nici mai devreme...
Caută-mă-n adâncul inimii tale și mă vei putea
găsi oricând! Eu sunt cea care merge desculță prin viață, înălțându-mi
gândurile în înaltul văzduhului, cu privirea îndreptată spre adâncurile tuturor
sufletelor. Ochii mei pot vedea frumusețea din fiecare, urechile-mi pot auzi
glasul divinității, iar gura mea întotdeauna va folosi cuvintele luminii. Să
trăiesc printre priviri senine, inimi ușoare și gânduri luminoase. Asta e
bucuria mea!
Mi s-a dat să iubesc
mai presus de cuvinte, să vindec acolo unde rănile încă mai lăcrimează
suferințele sângerânde, să mângâi sufletele triste și-nsingurate, să îmbrățișez
durerile inimilor cuprinse de întuneric. Mi s-a dat să tac, să ascult, să zâmbesc, să plâng alături
de cei mulți...
Acolo unde ei lovesc, eu bandajez rănile, unde ei judecă, eu deschid
inimile, unde ei aruncă cu pietre, eu vindec durerile, unde ei dezbină, eu unesc, unde ei ucid cu
privirile pătrunzătoare, eu zâmbesc. Zâmbesc, iubesc și tăinuiesc în mine
comori care așteaptă de-o eternitate să fie descoperite. Timpul nu mă sperie
căci aștept cu răbdare să te trezești, să-ți deschizi ochii, să mă vezi și să-mi
asculți chemarea.
Până atunci, eu îți voi
povesti cu despre lumină, adevăr, prietenie, pace, răbdare, ascultare, compasiune,
smerenie...
Tu mă socoți cea mai săracă dintre toate, în timp
ce eu, umilă, stăpânesc, în taină, lumea. Eu sunt IUBIREA, suflete frumos! Spune-mi,
ai vrea să-mi privești chipul și să mă primești în inima ta?
(André Rieu - My Way (Live at Radio City Music Hall, New York) - https://www.youtube.com/watch?v=d1yfX6VnrSU&list=RDfe6_-a_y9X8&index=5)
„FERICIȚI FĂCĂTORII DE PACE, CĂ ACEIA FIII LUI DUMNEZEU SE VOR CHEMA!”
(imagine preluată de la:http://vienela.ro/meditatii-in-desert/ )
Ieri am fost la război.
Pesemne că a fost scris în stele
cu mult timp înainte să mă nasc
ca atunci când voi fi oarbă
să te cunosc
Ieri am fost la război.
Se pare că sunt nevrednică
de iubirea fără de margini
pe care mi-o porți pe umerii gârboviți de dor...
Ieri am fost la război.
Am căutat urmele tălpilor încinse de arșița Vieții.
Am pornit spre Faraonul meu.
Trecuseră șapte vieți și șapte anotimpuri
iar el mă aștepta în tăcere
I-am scuturat praful de timp
și l-am privit în ochii arși de soare.
AZI, abia AZI am înțeles:
Eu sunt FERICIREA, Eu sunt BUCURIA, Eu sunt IUBIREA,
Eu sunt ceea ce sunt
și voi fi ceea ce vreau.
Ieri am fost la război.
Azi... azi e, în sfârșit, PACE!!!
***PACE***
( prima variantă a poeziei a fost publicată în revista „Amprente literare”, 2013, și s-a numit „Mâine”)
Mai jos am postat un clip cu un conținut important prin care ni se reamintește că SECRETUL E ÎN NOI ÎNȘINE. Indiferent de câți salvatori vom căuta în exteriorul nostru, va veni un moment în care vom fi nevoiți să luăm oglinda și să ne privim, să ne vedem așa cum suntem cu adevărat și să ne zâmbim, să ne îmbrățișăm propriile dureri, învățând să facem PACE cu noi înșine și cu restul lumii, pentru că, de fapt, ceea ce căutăm se află în noi înșine. Tot ce avem de făcut este să ne oprim puțin din fuga noastră și să învățăm să privim cu inima... cu inima curată, desigur.
Și pentru că pacea vine doar după un război, nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne ducem războiul nostru zi de zi cu patimile, alegând să trăim în IERTARE, IUBIRE, PRIETENIE, CREDINȚĂ, ADEVĂR.
Să ne fie de folos!!! Amin!
(The Secret Key is In You..! - https://www.youtube.com/watch?v=FzoUY12pGiY)
( imagine preluată de la: http://imagebuldum.blogspot.ro/2015/06/chemare.html)
- Vrei să îmi săruți inima? Îl întrebă tânăra pe cel iubit.
- Daaa! O sărut acum, de la distanță și o voi săruta și atunci când ne vom întâlni, așa cum am mai făcut-o cu mult, mult timp în urmă...
Spune-mi, continuă bărbatul curios: Ce anume ți-ai dori să se petreacă atunci când ne vom întâlni? Ai vreo așteptare anume?
După ce oftă îndelung, femeia îi răspunse, fără să-și ascundă gândurile cele mai adânci ale inimii sale:
- Mi-aș dori să mă topesc în privirea ta, să renunț la mine, să uit de mine, să mă pierd în tine și să te privesc în ochi. În rest, ce va vrea Dumnezeu și ce vei dori și tu, desigur.
- Eu nu îmi doresc nimic special. continuă bărbatul. Nu prea am multe dorințe pe lumea asta...Acum ceva timp în urmă, am atins un anumit nivel de conștiință care m-a făcut să nu am prea multe dorințe lumești. Sper că nu ești îndrăgostită! Îndrăgostirea e o boală, să știi! Iubirea e cu totul altceva. E diferită de îndrăgosteală.
- Știi că te iubesc! Spuse ea dezamăgită că bărbatul nu-i putea simți iubirea care nu avea de-a face nici cu simpla îndrăgostire și nici cu anumite condiționări de tipul: „Te iubesc pentru că ești într-un anume fel sau te iubesc pentru că faci anumite lucruri.”, ori de tipul: „Te iubesc! Iubește-mă și tu, la rândul tău!” Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, o binecuvântase ca să poată simți astfel de dragoste în inima sa, o dragoste care nu se consuma pe măsură ce se oferea, care nu avea început și nici sfârșit; o dragoste care nu depindea nici de ea și nici de el, căci venea de sus și fusese creată din focul inimii sacre, cu mult timp înainte ca cei doi să se nască.
- Și eu te iubesc! Și simți asta! Îi șopti cu tandrețe bărbatul.
- Sigur că simt! Acum spune-mi: Vrei să te învelesc cu inima mea?
Tu m-ai învelit de atâtea ori... în cele mai reci și mai întunecate nopți ale sufletului meu.
- Daaa! Noapte bună! Să fii îmbrăcată în lumină!
- Noapte bună! Fii Lumină, suflete frumos!
***
Cei doi s-au întâlnit iar și iar... S-au împărtășit unul cu celălalt, au oferit, au primit, au vorbit, au povestit, au tăcut, au râs, s-au întristat, și-au ridicat iubirea până la Cer și înapoi, s-au privit în ochi și s-au iubit. S-au iubit atât de mult!... Cu toate astea, ei au ales să trăiască departe unul de celălalt, să se despartă fizic, pentru că fiecare avea calea lui către Dumnezeu.
Uneori, în taina nopții, ea îl simțea în vis și îl ruga astfel: Îmbrățișează-mă! Sărută-mi inima! Mi-ai promis! Mi-ai promis!...
Dar el nu putea auzi glasul iubitei pentru că aparținea unui alt vis în care femeia nu putea zbura liberă așa cum și-ar fi dorit, căci în viziunea lui, ea era o neinițiată în tainele iubirii, iar el era departe, mult prea departe de cele lumești... Ea era un copil naiv și curios, care punea tot felul de întrebări „întrebătoare”, el prea matur și obosit de problemele celorlalți, mult prea plictisit ca să-i răspundă, ea privea cerul și se oprea să admire norii, să îmbrățișeze copacii, să mângâie frunzele, să sărute florile, să se joace , să râdă și să se bucure alături de copii, iar el, cu umerii mult prea aplecați de griji, privea spre pământ, întristat de suferința celor din jur, căutând neîncetat drumul spre fericire...
După multă vreme, cei doi s-au întâlnit din nou. Ca și cum timpul n-ar fi trecut deloc, ei au vorbit, au râs, au povestit, au tăcut, au primit, au oferit, s-au îmbrățișat și s-au privit în ochi.
- Îți dăruiesc Inima ta înapoi! șopti femeia. Primește-o! Am avut grijă de ea cum am știut mai bine! Am scăldat-o în aurul cuvintelor luminii, am mângâiat-o cu șoapte duioase, i-am cântat despre iubire, am îmbrățișat-o și am sărutat-o ori de câte ori simțeam că se întristează.
Inima lui, care bătea în pieptul femeii, îl întrebă îndurerată:
-Cum ai putut să trăiești fără mine? Cum ai putut să respiri, să visezi, să vezi? Iubirea nu abandonează. Niciodată nu abandonează...
-Cine ți-a spus că am trăit fără tine? Răspunse el, mângâindu-i cu tandrețe chipul și mulțumindu-i tinerei pentru darul pe care aceasta i-l oferise cu drag.
La rândul său, Inima care cândva îi aparținuse femeii, dar pe care bărbatul o luase cu împrumut, într-o noapte târzie de iarnă, pentru a bate în pieptul lui mai tare ca niciodată, o întrebă pe aceasta cu glas smerit:
-Unde ai fost atâta timp? Unde te-ai ascuns???
- Eram alături de tine, doar că am ales să te veghez în tăcere. Eram nicăieri și pretutindeni. Ai uitat? Nu-ți amintești că asta mi-am dorit? Să mă pierd în chipul celui iubit, să te ascund de mintea mea care dorea să cuprindă cele de necuprins și să omoare misterele iubirii? Eram aici, chiar aici, doar că ochilor mei nu li se dăduseră încă voie să vadă lumina ta, nici urechilor mele să asculte cântecul tău minunat și nici gurii mele nu-i venise încă timpul să-ți povestească despre magia iubirii. Așa că am ales să tac...
La ceas de seară, cei doi s-au privit cu bucurie, îmbrățișându-se întru eternitate. Abia după ceva vreme, bărbatul și-a dat seama că fusese ultima dată când avea să vadă chipul iubitei, căci aceasta a ales să plece undeva departe de gândurile, de inima și de sufletul lui neînțeles de cei mulți. Pe cât de repede a intrat în viața lui, într-o dimineață ploioasă de primăvară, pe atât de repede a dispărut, plimbându-și pașii pe aleea nemuritoare a timpului, într-o seară liniștită de toamnă, în care adia un vânt prietenos și călduros ce prevestea, parcă, eliberarea.
EL a devenit ceea ce fusese, de fapt, de-o viață întreagă: o călăuză a sufletelor triste și însingurate. EA a devenit un izvor ce curgea lin prin Viață și susura cu duioșie poveștile unor iubiri nepământene; un izvor în care Cerul își oglindea cu bucurie chipul senin, îmbrățișându-i și sărutându-i inima cu mii și mii de sărutări.
( imagine preluată de la:http://visdeiubire.blogspot.ro/2011/04/te-iubesc-pana-in-profunzimea-amploarea.html)
Să
nu mă primești în inima ta, căci nu voi sta acolo multă vreme.
Mie-mi place zborul și cerul. Mi se face dor de
zâmbetul soarelui, de tainicele povești ale lunii, de îmbrățișările magice ale stelelor,
de mângâierile copacilor, de șoaptele vântului, de gustul minunat al ploii, de
joaca fulgilor de nea...
Să nu mă
primești în inima ta, căci voi sta acolo doar
atâta timp cât poate dura un vis al iubirii într-o noapte de vară. Voi
pleca repede, mult mai repede decât vei crede tu vreodată. Voi veni în viața
ta ca o furtună și tot la fel de
fulgerător voi dispărea. Vei rămâne doar cu amintirea mea. Uneori chiar te vei
întreba dacă m-ai întâlnit cu adevărat sau am fost doar o plăsmuire a minții.
Să nu mă
primești în inima ta! Tu să mă iubești cu inima plină din care să se reverse
iubirea! Să nu mă lași să intru acolo! Când voi pleca, golul te va durea și mă
va striga tare, atât de tare, încât îmi va îngreuna zborul. Aripile îmi vor fi
țintuite la pământ. Voi plânge și eu odată cu tine, voi suferi în adâncul
inimii, chiar dacă nu-ți voi spune, îmi voi aminti de sufletul tău, dar voi
pleca...Să știi că voi pleca pentru că drumul meu e spre Cer. Off, dacă ai ști:
Uneori mi-e atât de dor de casă!
Te rog să nu mă primești în inima ta! Să nu lași loc
liber nici pentru mine și nici pentru altcineva. Tu să ai inima plină de
Hristos! Lasă Iubirea, Compasiunea, Adevărul, Răbdarea să locuiască în ea, iar Dumnezeu îmi va călăuzi
pașii în drumul spre tine. Mă voi opri din zborul meu, îmi voi adăpa setea la
izvorul sufletului tău, te voi privi în ochi, te voi iubi atât de mult încât
n-o să-ți vină a crede și voi rămâne alături de tine, vom privi, pentru o
vreme, cerul, apoi vom zbura împreună... Ne vom întoarce acasă fericiți, senini
și luminoși.
Până atunci, însă, eu te rog doar atât: Să nu mă primești în inima ta!
(風のように 〜 Like a Wind 〜 S.E.N.S - https://www.youtube.com/watch?v=vD1dBv6LS_4&list=PLjeA2M9r_Z0GsEOphwX8OKLkGFbfKeXmx&index=2)
(imagine preluată de la: http://www.iubiresilumina.com/2013/08/fara-inceput-fara-sfarsit.html)
-Mi-aș dori să mă iei în brațe în fiecare seară, să
adorm liniștită la pieptul tău.
- Din păcate, asta nu e posibil. răspunse bărbatul întristându-se.
Eu nu am astfel de dorințe sau de proiecții. Nu le am cu nimeni. Nu ăsta este
scopul meu în viață. Tu îți dorești ceva ce fizic nu e posibil, iar de aici
încep să apară problemele cu durerea și
suferința, consecință a așteptărilor neîmplinite, dezvoltate de dorințe.
Vei fi cu adevărat fericită atunci când nu vei mai
avea dorințe de niciun fel.
E bine să te detașezi de mine. Eu am calea mea. Drumul
meu este deja trasat și stabilit. Tu ai calea ta. Asta nu înseamnă că te iubesc
mai puțin, doar că acum ai nevoie de iubire, dar de iubire pe care s-o dezvolți
din interior. Peste o perioadă de timp se va schimba situația. E un adevăr pe
care mi l-a spus un maestru odată și a avut dreptate: „Timpul le va rezolva pe
toate.”
Ea
tăcu pentru scurtă vreme, privindu-l cu o nemărginită compasiune pentru gândurile
și cuvintele lui care urmau să-i traseze un viitor cât se poate de departe de
adevărul inimii. Apoi, își așeză capul pe pieptul lui și începu să-i șoptească:
Nu ai
nicio dorință, spui tu, dar cândva ai avut, iar una dintre cele mai tainice din
ele am fost eu. Am știut și am simțit asta dintotdeauna. Poate că tu ai fost cândva nefericit,
ori te-o fi durut faptul că dorințele tale s-au împlinit târziu sau poate au
rămas cumva neîmplinite. Cu toate astea, știu că Dumnezeu, în nemărginita Lui
iubire pe care o are pentru noi, ne împlinește cererile. Uneori nu atunci când
ne dorim noi, ci atunci când ele ne ajută sufletele în drumul nostru spre casă,
ca nu cumva să rătăcim prea mult și să ne prindă întunericul pe drum. Desigur că de multe ori credem că dorințele
noastre rămân neîmplinite. „Cere și ți se va da!” se spune. Dar știm să cerem cu
adevărat? Suntem oare conștienți de dorințele noastre și de consecințele
materializării acestora?
Iisus
Hristos și-a învățat apostolii și prin ei, ne-a transmis și nouă, la rândul
nostru, ca să știm ce și cum să cerem: „Orice veți cere de la Tatăl în numele
Meu El vă va da. Până acum n-ați cerut nimic în numele Meu; cereți și veți
primi, ca bucuria voastră să fie deplină.” ( Sfânta Evanghelie după Ioan - cap. 16)
Oare cine ar putea să ceară în numele Lui Hristos altceva
decât iubire, smerenie, adevăr, dreptate, înțelepciune? Cerându-le pe astea, se
vor adăuga și celelalte, căci Dumnezeu știe dinaintea noastră de ce anume avem
nevoie cu adevărat.
Fericirea ta înseamnă să-i ajuți pe ceilalți, să le oferi iubire,
atenție, îngrijire, compasiune, lumină...
Atunci, să știi că am mare nevoie de ajutorul tău!
Ajută-mă să te iubesc! Lasă-mă să te îmbrățișez când ești ursuz și morocănos,
să te sărut și să-ți opresc cuvintele, atunci când vorbești diverse lucruri și
îmi pui întrebări doar pentru a testa anumite treburi. Să facem dragoste atunci
când te gândești la lună, să te strâng în brațe atunci când te prefaci că
dormi, dar, de fapt, nu știi ce să spui când se așterne tăcerea între noi, căci
doar în cea mai adâncă tăcere se află adevăratele răspunsuri.
Eu primesc iubirea divină, de la Mamă, de la Tată,
de la soare, de la lună și stele, de la flori, de la tot ce mă înconjoară. Am
nevoie să ofer și mi-ar plăcea să-ți ofer ție!
Asta e iubirea! Nu doar contopirea a două trupuri.
Iubirea e atunci când ești și sunt, și totuși suntem UNA, suntem NIMIC și
suntem TOT.
Lasă-mă să te iubesc în felul în care mă pricep eu!
Mâine te voi iubi poate în alt mod, habar n-am, dar te voi iubi... Asta e tot
ce contează. Asta e dorința mea și nu mă doare. Singura mea durere ar fi dacă ți-ai
închide inima și ai trăi înafara iubirii. Nu mă doare nici timpul care se
interpune între ceea ce-mi doresc și realitatea care mă înconjoară pentru că
trecerea timpului nu mă sperie. În iubire, acesta se anulează pentru că o inimă
care iubește nu se va teme niciodată de timp. Ea învinge toate încercările...
Într-un
târziu, tânăra privi chipul celui iubit, dar el adormise de ceva vreme căci era
obosit, mult prea obosit ca să-i explice acesteia felul lui de-a vedea iubirea.
Adormi și ea, liniștită și încrezătoare că Dumnezeu cu
îngerii Săi le vegheau cu dragoste sufletele.
În tăcerea
nopții, inimile celor doi s-au îmbrățișat în lumină și au început să cânte
fericite:
Dorințele zboară
spre cer...
Unele se
transformă-n fluturi jucăuși
Altele țâșnesc
asemeni unor săgeți
îndreptându-se
către nemurire.
Cele mai multe iau
forma norilor
și se împrăștie
la prima furtună.
Câteva se
transformă-n clopoței de vânt.
Ele cântă și
purifică sufletele încercate.
Sunt dorințe
care ard asemeni unor lumânări
și ne arată
calea atunci când întunericul ne cuprinde.
Însă cele mai frumoase
dorințe se transformă-n perle
născute după
îndelungi suferințe
Ele sunt cele
mai rare și mai puternice
vindecând orice
durere...
Spune-mi, Iubire,
ai vreo dorință?
Întinde-ți
aripile de înger!
Privește spre
cer, crede cu adevărat și zboară!
(Următorul clip face parte dintr-un film foarte drag sufletului meu, „Doctor Jivago”, care este ecranizarea romanului cu același nume, scris de Boris Pasternak. Filmul poate fi vizionat online la următorul link: http://pefilme.com/doctor-zhivago-doctor-jivago-2002/ )
(DOCTOR ZHIVAGO 2002. Keira Knightley & Hans Matheson - https://www.youtube.com/watch?v=o1fFr6QL6AQ)
„Depășește orice amărăciune de care
s-ar putea să fi avut parte deoarece nu te ridicai la gradul de putere al
suferinței care ți-a fost încredințată. Ca o mamă a lumii ce poartă durerea
lumii în inima ei, fiecare dintre noi este o parte a inimii sale,
încredințându-ni-se, deci, o parte din durerea cosmică. TU ești părtaș la
totalitatea acelei dureri. Ești chemat să o întâmpini cu bucurie, nu
plângându-ți de milă.” (maestrul sufi Pir Vilayat Khan)
A fost odată ca
niciodată un băiețel cu privirea senină asemeni cerului de vară. Pentru că vedea
lumea prin ochii iubirii, toate erau
bune și frumoase în viața lui.
Într- una din zile, pe când micuțul se juca alături de alți copii de
vârsta sa, a văzut un cerșetor care se tânguia trecătorilor:
-Ajutați un om sărman, părăsit de soartă și de Dumnezeu! Ajutați, vă
rog, un om aflat în suferință!
Copleșit de cuvintele omului, micuțul
s-a apropiat de el și, vrând parcă să-i mângâie durerea, l-a întrebat:
-De ce sunteți trist?
- Pentru că viața a fost nedreaptă cu mine. Pentru că am suferit atât
de mult! Fericirea s-a ascuns de mine! Niciodată nu i-am văzut chipul!
-O să caut fericirea și o s-o aduc aici! Atunci veți zâmbi din nou.
Spuse încrezător micuțul.
- Ooo, copile naiv! Fericirea nu există! Astea sunt povești inventate ca să visăm frumos. Ca
să ne mințim singuri! Ha ha ha! Auzi! Fericirea... Ajutați un om sărman, părăsit de soartă și de
Dumnezeu! Ajutați, vă rog, un om aflat în suferință!
Copilul plecă spre casă,
dar în inima lui se strecurase un gând care nu-i dădea pace, un gând care-l
făcea să se tot întrebe: „Oare cum arată
chipul fericirii?”...
Din acea zi, ochii micuțului s-au tulburat, căci nu mai puteau să vadă liniștea, pacea, iubirea
din jur, ci căutau altceva. Astfel, băiatul și-a promis că indiferent cât de
mult îi va dura căutarea, el va găsi FERICIREA
și o va ține în viața lui pentru totdeauna.
La început a fost ușor, el descoperind-o în ochii iubitori ai mamei sale, în
sfaturile înțelepte ale tatălui său, în îmbrățișările și cuvintele frumoase ale
prietenilor. Cu toate astea, fericirea a durat o perioadă scurtă, apoi și-a
ascuns chipul și a plecat departe.
Vremea a trecut, copilul a crescut și odată cu el a crescut și visul
lui de-o viață. Nici o clipă nu se oprise din căutarea sa, însă cu cât fugea
mai mult după fericire, cu atât aceasta se depărta mai mult de el. Și-ar fi
dorit să o înțeleagă, să îi descifreze taina, așa că a început să studieze, să
cerceteze, să afle ce reprezintă aceasta și care sunt legile ei, dar a sfârșit
prin a deveni tot mai trist și mai abătut.
De-a lungul timpului, fericirea i s-a arătat tânărului în felurite
forme: în casa visurilor sale, în
vacanțe exotice, în mașini, bani, într-o profesie de succes, în prieteni
devotați, în chipul iubitei, în zâmbetele copiilor săi. Cu toate astea, el nu a
reușit să o păstreze în viața lui pentru multă vreme, pentru că, din păcate,
aceasta nu stătea mult. Era asemeni unei fete Morgana: dispărea în ceață, exact
atunci când bărbatul credea că a pus mâna pe ea.
Într-o zi de toamnă, pe când tânărul se plimba în
parcul din cartierul său, a văzut un bătrânel îmbrăcat în haine sărăcăcioase,
care stătea pe o bancă și privea cerul. Părea desprins de lumea din jurul său.
-Of, sărmane
bătrân! Cred că ești foarte nefericit! Viața a fost grea cu tine, nu-i așa?
spuse tânărul, compătimindu-l.
-Cu mine??? Ba
dimpotrivă! Răspunse bătrânul, cu o strălucire deosebită în priviri. Viața mi-a oferit daruri
minunate. De ce aș fi nefericit când e atâta bucurie în jur? Numai orbii nu pot
vedea fericirea care ne înconjoară zi de zi.
-Văd că pari
bucuros și împăcat și dacă tot vorbești de fericire, spune-mi, ai văzut-o cum
arată? Îl întrebă curios tânărul, așezându-se lângă el.
-Sigur, am
văzut-o, dar nu contează atât de mult
ceea ce am văzut eu, ci contează felul în care aceasta e privită. Pentru că
fiecare dintre noi are propria lume interioară, fericirea se poate vedea în
milioane de moduri.
-Bătrâne, văd că
privirea ta e luminoasă și emani bucurie. Spune-mi, ai reușit să păstrezi
fericirea în viața dumitale?
-Desigur.
-Cum ai făcut
asta? Eu am încercat până acum, dar nu am reușit. Cu timpul am înțeles că fericirea
nu are cum să rămână acolo unde există durere. Indiferent cât de mult am
luptat, nu am putut să alung durerile din
viața mea.
-Faptul că vrem
să alungăm tristețea, durerea, suferința, amărăciunea reprezintă unul dintre obstacolele care apar în calea
noastră și ne împiedică să vedem fericirea așa cum este ea cu adevărat. În loc
să ne deschidem în fața lor, să le acceptăm și să ascultăm lecțiile pe care ni
le oferă, ne speriem și ne ascundem, încercând să părem veseli, nepăsători și încrezători
în viitor, deși evităm, de cele mai multe ori, să trăim cu adevărat prezentul.
Dacă le permitem acestora să fie, fără să ne identificăm cu ele, ele se vindecă
de la sine. Atunci când ne acceptăm durerea și înțelegem rostul său, ne
eliberăm de căutarea fericirii. Astfel, ni se deschid ochii în adevăr și, în
sfârșit, după îndelungate „rătăciri”, putem vedea lumina bucuriei adevărate și
nepieritoare.
Știi care e cea mai grea piedică în drumul nostru spre fericire? Că în
marea parte a timpului, stăm în minte și uităm de inimă, iar mintea caută în
permanență în exterior, pe când inima ne îndeamnă să privim înlăuntrul nostru. Parcurgând
drumul de la minte spre inimă ( un drum pe cât de lung și anevoios, pe atât de
înălțător), descoperim că FERICIREA e în noi înșine. Căutând în exteriorul nostru,
nu facem altceva decât să ne depărtăm tot mai mult pentru că nu putem găsi
decât fericiri de moment. Acestea sunt asemeni frunzelor care se desprind
toamna de pe crengile copacilor, la cea mai ușoară adiere a vântului.
Pe de altă parte, căutând în inimă, găsești o poartă deschisă spre
tărâmul magic al fericirii.
Dacă te îngrijești ca inima ta să fie curată, atunci nimeni și nimic nu îți poate lua adevărata fericire.
Prietene drag, să ții minte aceste cuvinte: Așa cum un părinte nu
dorește ca al său copil să fie nefericit, nici Dumnezeu nu dorește să fim
triști, dar permite tristeții și durerii să existe ca să putem înțelege mai mult bucuria.
Cum am putea percepe armonia dacă nu există dezechilibrul, curajul dacă nu simțim
frica, credința dacă nu există momente de deznădejde și cum ne-am putea bucura
cu adevărat de lumină dacă nu orbecăim mai întâi prin întuneric?
FERICIREA e asemeni unei uși
care ne poate duce spre Împărăția Cerurilor.
Cheia care deschide această ușă este RECUNOȘTINȚA. Fii recunoscător
pentru ceea ce există în viața ta, în momentul de față și bucură-te cât de mult
poți de ceea ce primești, indiferent de forma pe care o are darul ce vine spre
tine! Ca să te poți bucura cu adevărat, lasă trecutul să plece, fără să-ți pară
rău că ai pierdut ceva, pentru că nimic nu se pierde cu adevărat, ci totul se
transformă. Ia din trecut doar învățăturile și mergi mai departe cu încredere!
Rămâi prezent în viața ta. Detașează-te gândurile care te poartă prea mult în
trecut sau în viitor, căci ele te împiedică să trăiești cu adevărat.
În fiecare dimineață ai două alegeri:
Să începi ziua posomorât, gândindu-te: „Off! O nouă zi de muncă! Oare
ce voi face azi? Oare cum mă voi descurca? Oare... ? Oare...?” Și de aici începe o avalanșă de gânduri care
îți limitează ființa.
Sau poți începe ziua cu bucurie, privind spre cer și spunând:
-Doamne, mulțumesc pentru ziua pe
care mi-ai dăruit-o! Nu știu cum o voi petrece până la capăt, dar îmi doresc să împart darurile primite cu
cei care apar în calea mea!
În final, alegerea
îți aparține doar ție.
(Sâmburele acestei povestioare a fost creat pe 17 aprilie 2016, la Sibiu, la un curs de formare care s-a numit „EDUCAȚIE PENTRU FERICIRE”, susținut de oameni minunați pentru oameni tot la fel de minunați, cărora le mulțumesc pentru momentele de fericire pe care le-am împărtășit împreună. :) )
_din_seria_imposibila_iubire.jpg)
