Pentru femeia din fiecare femeie...

                     

( imagine preluată de pe site-ul http://picturi.art-zone.ro/picturi_celebre/picturi-leonardo_da_vinci-cap_de_femeie_head_of_a_woman-176.html )

Frumoasa mea,

Iartă-mă pentru nedreptățile pe care ți le-am făcut în tot acest timp în care nu te-am putut vedea cu adevărat.

Deși îmi tot spuneai că frumusețea adevărată e în adâncul sufletului tău, eu n-am știut să te privesc în ochi și să te înțeleg, ucigându-ți astfel, fără să vreau, feminitatea.

Ani întregi ți-ai ascuns tristețea în spatele fardurilor, sperând că într-o bună zi voi deschide ochii și voi vedea cât ești de minunată.

Te-am maltratat, rupându-te în bucăți ori de câte ori am crezut că nu ești demnă de iubirea celorlalți, concentrându-mă doar pe defectele tale. Astfel, uneori îmi păreai prea vorbăreață, alteori prea tăcută, prea veselă, prea tristă, exagerată și falsă, indiferentă, cicălitoare... Nu-ți înțelegeam emoțiile și nici nu puteam pricepe cum de poți trece așa de repede de la o stare la alta.

Cu timpul, mi-am dat seama că te-am judecat prea mult și că de fapt, defectele tale erau cele care te făceau atât de frumoasă.

Credeam că fericirea trebuia să fie în exteriorul tău și astfel, te-am purtat în nenumărate relații care te-au îmbolnăvit, sărăcindu-ți încrederea în tine tot
mai mult.

Te-am învățat că nu trebuie să aștepți să primești și că trebuie în primul rând să oferi. Ca o femeie deosebită, m-ai ascultat și ai oferit. Ai oferit iubirea ta, darul cel mai de preț, dar, de cele mai multe ori, nu ai primit nimic în schimb. Te-ai descurajat, iar
durerea te-a făcut să construiești inimii tale ziduri de apărare.

      Cu timpul mi-am dat seama că n-am știut să te învăț că fericirea nu depinde de ceilalți, ci trebuie să vină din interior.  Și, mai ales, marea mea vină a fost că n-am știut să-ți ofer iubirea de care aveai atâta nevoie, fiindcă, într-un târziu mi-am dat seama că eu eram, de fapt, adevărata ta jumătate...

      Iubita mea, acum privirea mi-e limpede. Am dat jos ochelarii ignoranței, iar măștile mi-au căzut rând pe rând. Te văd și mă minunez de frumusețea ta, de răbdarea cu care ai așteptat să renasc în tine, de iubirea cu care m-ai scăldat în fiecare secundă, chiar și atunci când nu știam să-ți vorbesc, te neglijam și te disprețuiam din tot sufletul.

    Azi, după atâta așteptare, te îmbrățișez cu drag și-ți sărut inima. Azi strig cât de tare pot că: ești frumoasă, ești specială, ești minunată, ești magnifică, ești chipul iubirii pe care l-am căutat o viață întreagă fără să știu. 

Te iubesc! Să nu uiți asta niciodată.

Cu drag,
bărbatul din tine – cel care abia s-a trezit în iubire

- 

Ce faci când ți-e frică de Dumnezeu?

            

            ( imagine preluată de la link-ul http://www.4jesus.ro/imagini/2011-9-10/prin-harul-lui-dumnezeu )

          Un prieten drag m-a întrebat:

- Ce faci când ți-e frică de Dumnezeu?

- ...??? 

A urmat o tăcere adâncă... dar mi-am amintit că frica mă condusese ani buni din viața mea, în majoritatea deciziilor  pe care le luam. Mi-am dat seama că frica înseamnă necunoaștere și neîncredere. Frica se opune iubirii, iar Dumnezeu nu ne-a creat pentru a ne chinui, ci ne-a făcut după chipul și asemănarea Sa, dăruindu-ne o viață pentru iubire, nu pentru teamă și nefericire. Îl putem asculta pe Dumnezeu și ne putem supune voinței Sale divine din frică sau din iubire...

      Oare care din cei doi fii își iubește tatăl mai mult? Cel care îl ascultă de teamă sau fiul risipitor care se întoarce rușinat către părintele său drag, recunoscându-și  greșala și durerea neascultării? Deși se revoltă, acesta poate percepe și înțelege în cele din urmă iubirea fără de margini, necondiționată, pe care un părinte o oferă copilului său mult iubit. După o astfel de experiență nu ai cum să uiți că iubirea nu cere nimic, nu obligă pe nimeni la nimic, nu forțează pe celălalt, nu încearcă să-l schimbe, ci îi acceptă individualitatea și îi vede partea divină, ascunsă în spatele măștilor ego-ului.  Iubirea este și atât...

     În relația de cuplu e posibil ca două suflete să aleagă să trăiască împreună ani întregi, dar să nu se iubească.  Tot la fel, e posibil ca din iubire, să-l lași pe cel de lângă tine să fie liber să plece oricând dorește, să zboare spre absolut, dacă asta e calea sa...

      Revenind la întrebarea pusă, când mi-e frică de Dumnezeu, încep să râd. Da. Râd de cât de naivă pot fi uneori... Și încep să îmi iubesc teama, să-mi cunosc limitele și să mă accept așa cum sunt: nedesăvârșită în ochii lumii, dar minunată în fața Domnului. Ăsta e primul pas pe calea către iubire. Odată intrată pe cale, știu că nu am cum să mai cad, ci doar mă înalț tot mai sus, spre  inima sacră a unui cer fără nori și fără ceață.

        Tu ce faci când ți-e frică de Dumnezeu? Ai curaj să faci primul pas? 

Manose Singh

Pictorița care nu putea picta chipuri

             

              

( imagine preluată de la  https://igalis.wordpress.com/tag/minuni/ ) 

              A fost odată o pictoriță foarte talentată. Indiferent de starea de spirit pe care o avea, își găsea liniștea și împlinirea doar atunci când picta și o făcea atât de frumos!...Prin tablourile sale crea  peisaje  fantastice, desprinse parcă din basme, însă pictorița nu era niciodată pe deplin mulțumită de acestea. Atât de perfecționistă era, încât a renunțat să mai picteze.

              Cu fiecare zi de trecea, tânăra deveni tot mai tristă și mai retrasă. Știa că singura cale de a-și regăsi bucuria interioară  ar fi fost să se așeze din nou la șevalet și să se lase purtată de valul inspirației, dar ceva o împiedica să facă asta.

              Într-una din zile veni în vizită sora sa, care, văzând-o abătută și cunoscând cauza nefericirii sale, o întrebă:

- Știi că la naștere fiecare primește de la Dumnezeu anumite daruri pe care va trebui să le folosească la un moment dat atât pentru el, cât și pentru ceilalți?

Harul tău e pictura. Dacă nu vei folosi acest talent, cândva vei da socoteală. Tablourile tale sunt minunate! Ori de câte ori le privesc am o senzație de fericire, dar tu le ții ascunse și nu lași pe nimeni să se bucure de frumusețea lor.

- Așa este, dar sunt incomplete.

- Ce anume le lipsește?

- Lipsesc oamenii...

- Păi și ce mai aștepți?

- Nu pot picta chipuri. spuse pictorița cu o tristețe profundă în priviri.

- Aaa! Poate că încă nu simți omul, dar nu trebuie să te descurajezi.

- Așa este! Ai perfectă dreptate! spuse tânăra entuziasmată.

  Eu creez raiuri, iar omul n-a ajuns încă în rai. Voi picta oamenii fără chipuri, dar le voi dărui aripi. Astfel, își vor găsi ei singuri chipul.

***

       Dăruiește-le aripi tuturor celor din viața ta. Astfel, îi vei aduce în raiul tău.

Lumânarea

  ( imagine preluată de pe site-ul: https://kiriakon.wordpress.com/2009/07/03/lumina-spre-mantuire/)
         Dacă vrei să îndrepți o lumânare strâmbă, fii înțelept și gândește-te că se poate rupe dacă nu e moale. Aceasta trebuie încălzită mai întâi, ca să devină maleabilă. Abia atunci o poți îndrepta fără să-i faci rău.         
Așa e și cu inima: permite-i să se topească puțin câte puțin, apoi începe s-o îndrepți. 

O inimă deschisă

         

           

 ( imagine preluată de pe site-ul http://felicitari.alege.net/felicitari-dragoste-ro-379-Inima-Rosie.html)

          Uităm cine suntem cu adevărat. Uităm că suntem fii ai aceluiași Tată înțelegător și mame iubitoare. Ne cufundăm în păcate și atunci ne depărtăm de părinții noștri. Credem că ne judecă și ne pedepsesc pentru faptele noastre, așa cum noi judecăm pe alții și pe noi înșine. 

Încet, încet, ne închidem inimile refuzând iubirea și darurile pe care ni le oferă Divinitatea. 

Ceea ce credem că sunt greșeli, de fapt sunt daruri ale părinților noștri, lecții pe care fiecare dintre noi le pricepe în felul său dar le înțelege întotdeauna la momentul potrivit.

               Suflete minunat, nu mai judeca! Deschide-ți inima și iubește! Primește lumina și dragostea  divină. Nu uita că ești iubit chiar și atunci când mintea îți repetă că ești singur, neînțeles, neajutorat, că viața e prea grea, că timpul nu e de partea ta. Învață să-ți asculți inima. Ea îți va aminti că ești o scânteie divină, ești copilul drag al Universului.

              În calea ta vei întâlni persoane care te vor sfătui să nu-ți deschizi inima în fața tuturor, dar să nu-i asculți. Unii o vor spune din cauza fricii care îi conduce, alții pentru a te proteja de posibile suferințe. Și unii și ceilalți uită că fiecare are libertatea de a experimenta și de a învăța lecții potrivit puterilor sale. 

                Amintește-ți întotdeauna că o inimă deschisă este magnifică, este măreția iubirii vindecătoare pe care  Dumnezeu a dăruit-o sufletului tău, așa că primește, mulțumește și dă mai departe iubirea....