(imagine preluată de la: http://www.espacopregador.com/2016/02/segundo-o-coracao.html)
INIMA
MEA, iubita mea inimă,
Iartă-mă pentru toate momentele
în care credeam că eu le știam pe toate și judecam viața doar în funcție de ce
puteam înțelege cu mintea, fără să am încredere în șoaptele tale pline de
înțelepciune.
Iartă-mă pentru că te-am
abandonat și m-am depărtat de tine! Sufletul meu rătăcitor prin deșertul vieții
a căutat cu o nepotolită sete acea oază salvatoare care să-l învie și să-i
dăruiască liniștea, înțelepciunea, pacea, lumina, iubirea. Dar am căutat atât
de departe! Eram atât de oarbă, inima mea! Ceața mi-a cuprins mintea și n-am mai
putut afla calea înapoi spre tine...Încet, încet, s-a lăsat întunericul, iar eu
am adormit. M-am cufundat în visul uitării...
Iartă-mă pentru clipele pe care le-am trăit în afara iubirii,
atunci când lăsam frica să îmi conducă mintea cea slabă în credință, ce mă
purta fie într-un trecut dureros, fie mă proiecta undeva într-un viitor incert
și tulbure. Trăiam oriunde și oricând, numai în PREZENT nu puteam trăi, inima
mea! Mintea, cea aflată într-o continuă agitație și obișnuită să caute în
permanență ceva, m-a condus, mi-a stăpânit întreaga ființă, închizând-o între
gratiile sale.
Iartă-mă
pentru momentele de tristețe, deznădejde, furie, când mă judecam aspru și mă
pedepseam, considerându-mă o ființă nevaloroasă și nepricepută, care nu merita
nimic. Nu știam atunci cât de mult te biciuiau acele gânduri negre și câtă
suferință îți puteau produce, scumpa mea inimă...
Iartă-mă pentru că
ți-am întinat veșmintele de aur ale iubirii
cu hainele zdrențuite ale mândriei, furiei,
lăcomiei, invidiei, tristeții, deznădejdii, dându-mi seama târziu cât de
mult ne pot înlănțui plăcerile deșarte ale acestei lumi.
Iartă-mă pentru că te-am împărțit în mii de bucăți și le-am dăruit
sufletelor cu inimile închise, crezând că astfel le puteam fi de folos. Apoi
m-am trezit cu un gol imens care suspina de durere, de chin și de zbucium. Cu
timpul, iubită inimă, am înțeles că nimeni nu te-a jefuit, ci eu fusesem cea
care te tăiasem cu sabia nepăsării, ascunsă în teaca unei iubiri bolnave.
Te-am sacrificat fără să-mi dau seama că adevărata iubire vine dintr-o
inimă întreagă și că unui suflet cu inima încuiată nu-i folosește un fragment dintr-o altă inimă, chiar dacă
acela e dăruit cu o dragoste sinceră. Astfel, mi-ai arătat că e de ajuns să le
zâmbesc, să le transmit iubirea mea celor din jur, iar inimile lor se vor
deschide atunci când vor fi pregătite cu adevărat. Nici mai devreme, nici mai
târziu. La timpul potrivit...
Îmi pare rău pentru că te-am trădat de atâtea ori, spunându-ți tainele,
durerile, tristețile, dezamăgirile și neputințele celor care le-au folosit
împotriva sufletului meu, judecându-mă după propriile lor credințe și
convingeri. Tu, inimă minunată, i-ai iertat pentru gândurile, cuvintele și
faptele lor, dar, mai mult decât atât, m-ai iertat pentru nepriceperea și pentru ignoranța
mea, prin care te-am rănit de atâtea ori. În înțelepciunea ta, m-ai învățat că atunci când ne judecăm aproapele
nu-l putem iubi cu adevărat. Iar când am fost judecată prea aspru sau poate pe nedrept
de către ceilalți, m-ai ajutat să trec peste orice durere și să le mulțumesc pentru neiubirea lor. Căci doar așa am aflat
cât de neprețuite pot fi rănile inimii,
cât de minunate sunt lacrimile atunci când le verși pentru neputința aproapelui
și cât de aproape ești de cer când iubești dincolo de orice durere...
Îmi pare rău pentru că
uneori m-am atașat prea mult de cele pieritoare, că nu am știut să eliberez pe
cei cărora le veniseră timpul să plece pe calea lor.
Îmi pare rău pentru
felul cum am ales să mă manifest împotriva ta, că nu mi-am dat seama cât de mult te oboseau și
te răneau gesturile mele necugetate. Totul
se rezuma la ce și cum simțeam eu, la câte știam eu, fără să înțeleg, că, de
fapt, tu erai adevărata esență din care curgeau râuri de apă vie, izvorâte de pe tărâmul iubirii eterne.
Îți mulțumesc, iubită
inimă, pentru că nu m-ai abadonat! Nu te-ai închis, nu te-ai ascuns, nu te-ai
plâns, nu ai strigat și nu m-ai acuzat, ci ai așteptat răbdătoare, tăcută,
smerită, să mă întorc la tine, din rătăcirile mele, asemeni fiului risipitor.
Îți mulțumesc pentru că mi-ai
arătat că iubirea adevărată transcende orice și că doar INIMA poate transforma orice obstacol în
oportunitate, atunci când merge pe drumul DESPĂTIMIRII. Astfel, frica se
transformă în CURAJ, furia în PASIUNE, obsesia în ENTUZIASM, îngrijorarea
devine AFECȚIUNE și GRIJĂ față de aproape, mâhnirea se transformă în
ÎNȚELEGEREA VIEȚII și ÎNȚELEPCIUNEA de a trăi cu bucurie orice experiență.
Îți mulțumesc, draga mea inimă,
pentru toate poveștile de iubire pe care le-ai ascuns în neprețuitele pietre
tăcute, în firele de iarbă prin care se jucau copiii Vântului, în minunatele
flori mângâiate de razele drăgăstuoase ale soarelui, în freamătul frunzelor, în
cântecul pădurii, în privirea misterioasă a lunii, în taina stelelor, în crestele
semețe ale munților, în adâncul apei, în Ceruri, pe pământ, în văzduh și, mai
ales, în ochii celor care m-au privit și m-au văzut cu adevărat. Toate aceste
povești le-ai ascuns de privirea mea naivă, așteptând cu răbdare să deschid ochii, să mă ridic și
să merg, pășind prin Viață cu CREDINȚĂ.
Iubită inimă, tu ești ACUM, tu
ești PREZENT continuu, tu ești IUBIRE, tu ești PACE, tu ești RECUNOȘTINȚĂ, tu
ești ADEVĂR, tu ești LIBERTATE, dar pe cât de deschisă poți fi, pe atât ești tu
de taincă și de nepătruns!
Bătrână și minunată inimă ce
bați într-un piept atât de fragil și de neștiutor, TE IUBESC! TE IUBESC! TE IUBESC! Curajoasă și neînfricată
INIMĂ ce bați în ritmul dragostei și al compasiunii, Tu
hrănești cu iubire întregul univers, fără să ceri ceva anume pentru tine...
***
Mulțumesc, Doamne, pentru inima
ce mi-ai dăruit-o și-Ți mai mulțumesc pentru că atunci când nu am avut grijă de
ea, Tu i-ai mângâiat în taină durerile, i-ai
vindecat rănile și le-ai cusut cu ața de
aur a Iubirii Tale nesfârșite, Părinte drag!...
(✿❤✿ FREDERIC DELARUE - Eyes Of Your Heart - Creating Your Own Path ✿❤✿ -https://www.youtube.com/watch?v=yakZhEZpBWY)
(imagine preluată de la: http://www.astrocafe.ro/articole/falsul-sentiment-de-iubire)
Cândva, cineva drag m-a întrebat, iritat de faptul că nu putea pricepe iubirea așa cum i-o prezentam prin prisma trăirilor mele de atunci:
„Vrei să spui că după ce ai întâlnit pe cineva doar de câteva ori, poți afirma că e marea iubire a vieții tale???”
Atunci m-am întristat...Nu am mai spus nimic. Oricum, indiferent ce i-aș fi spus, nu ar fi reușit să descuie o inimă ferecată de false convingeri, adânc înrădăcinate în veninul necredinței.
Altă dată, cineva mi-a spus: „Dacă nu o vei face tu, se va găsi altcineva care să o facă. Nimeni nu este de neînlocuit.” Deși m-a durut destul de mult la acea vreme, auzind acele vorbe, totuși persoana respectivă avea perfectă dreptate!
Oamenii te înlocuiesc ușor pentru că firea omenească este schimbătoare și nestatornică. Doar pentru Dumnezeu fiecare suflet contează, El așteptându-l cu răbdare, să se întoarcă acasă. Marea Sa dragoste nu e limitată de timp, ori de spațiu și nici nu îngrădește libertatea ființei iubite.
În inimă, nu e nimeni de neînlocuit. Atunci când te ancorezi în spațiul sacru al Inimii, îmbrăcat în hainele de aur ale iubirii, fiecare suflet pe care-l întâlnești este special și orice întâlnire cu celălalt îți aduce daruri neprețuite.
Cât despre marea iubire... Dacă aș fi simțit că ar fi fost ascultate cuvintele mele, aș fi spus așa: - NU EXISTĂ IUBIRI MICI! EXISTĂ DOAR IUBIRE și atât, nimic mai mult...
Restul, sunt povești inventate de minte, de mintea omenească, cea care ne minte atât de frumos, de cele mai multe ori, inducându-ne în grave erori.
Spune-mi, de ce crezi că mi-aș dori vreodată să mă minți dacă inima mea îți privește ochii și îți vede sufletul însetat de nemurire???
(Yanni- A love for life - https://www.youtube.com/watch?v=v9u4stTCMb8)
( imagine preluată de la: https://ro.pinterest.com/pin/489485053227398533/?lp=true)
„N-am iubit pe nimeni niciodată. Dar pe tine te iubesc!
Mai iubesc și LIBERTATEA, dar pe ea o iubesc mai mult ca pe tine.”
(RADA)
Când zorile au mijit, ne-am jucat de-a v-ați ascuns.
Eu am dansat desculță, în cercul iubirii, sărutând roua dimineții,
căutându-ți chipul rătăcitor, prin cele șapte lumi,
iar tu, călare pe un cal negru,
mi-ai alergat visele fugărite de nerostitele-mi doruri.
Ți-am atins inima, răstignită în pieptul unui tâlhar.
M-ai numit Vindecătoarea...Am zâmbit.
Căci nu eu îți tămăduisem rănile, ci Iubirea.
Ea îți descuiase, cu răbdare, cele șapte lacăte ce-ți întunecaseră privirea.
Mi-ai cercetat sufletul și, cunoscându-l,
ai rostit numele sacru pe care muritorii nu-l puteau auzi
nici măcar atunci când dorul din tine îl striga atât de tare!...
Mi-ai dăruit un păzitor al sufletului și m-am bucurat ca un copil nevinovat!
Am dansat în cercul iubirii, trecând prin apă și prin foc,
împărtășindu-ne unul cu celălalt,
așteptând în cea mai adâncă taină
noaptea cea sfântă în care ne vom naște din nou.
Dar până atunci, eu voi pleca din gândurile tale,
spre țara fagilor și de acolo tot mai departe,
până la capătul pământului...
Să nu mă oprești din drumul meu! Să nu mă vrei doar pentru tine!
Dorințele sunt trecătoare și deșarte căci împlinirea lor le va aduce moarte.
Tu să mă iubești și să crezi că ne vom revedea atunci când ne va fi dat
iar destinul se va împlini cu adevărat
după ce treptele urcușului vor fi parcurse pas cu pas,
de sufletele noastre, eliberate de trăiri pătimașe.
Vei ști că vremea întoarcerii mele va fi aproape,
atunci când caii noștri, unul negru, iar celălalt alb,
scuturându-și coamele, întristate de zbucium și de dor,
se vor adăpa în apele limpezi ale timpului cel întrupat din focul Iubirii primordiale.
Atunci vom fi totul și nimic, vom fi doi și unul singur vom fi,
Vom fi liberi să cutreierăm lumea în zbor,
să trăim printre oameni, fără să aparținem lor...
(30.08.2017.)
Mai jos am postat un clip care aparține filmului „O șatră urcă la cer”, în care este prezentată povestea unei iubiri imposibile dintre Rada și Zobar. Sfârșitul tragic al acestei povești este cauzat, în primul rând, de lipsa de înțelegere reciprocă, de comunicare autentică dintre cele două personaje. Rada, deși, în aparență copilăroasă, avea acea siguranță de sine care presupunea un anumit proces de maturizare încheiat. Ea vedea lumea în mod magic, simbolic, mistic, dorind să-l inițieze pe Zobar în tainele iubirii. Acesta, la rândul său, vedea lumea prin prisma puterii materiale și nu spirituale, el observând mai mult frumusețea fizică a Radei, capacitățile mistice ale acesteia rămânându-i oarecum străine tânărului. Deși femeia știe că îi va fi fatală alegerea (spunând chiar la final, după ce este înjunghiată: „Mamă...mamă...știam”), ea decide să i se dăruiască bărbatului și să-l inițieze în tainele unei iubiri mistice. Zobar depășește primele două probe. Îi cunoaște făptura lăuntrică a acesteia (atunci când o recunoaște ca fiind fata cu patru codițe care îi vindecase rănile), îi dăruiește un păzitor al sufletelor (calul alb). Această a doua probă este peste puterile lui, el forțând lucrurile și plătind astfel, un preț uriaș. De mule ori atunci când intervii în curgerea lină a destinului și dorești să-l grăbești, să forțezi împlinirea unor dorințe, de fapt nu faci altceva decât să blochezi. Tânărul nu reușește să treacă de ultima probă pentru că nu-și poate învinge ego-ul pentru a-l face să se supună eului superior. Nu întâmplător femeia îi cere acestuia să îi sărute mâna dreaptă pentru că partea dreaptă a corpului omenesc simbolizează partea masculină. Astfel, ea vrea ca întreaga ființă a bărbatului să i se supună. Înfrânându-și ego-ul inferior, tânărul poate accede spre lumile superioare. Rada dorește sufletul lui (chiar îi și spune „Vei fi al meu trup și suflet!”), dar nu îl vrea într-un mod egoist, nu pentru a-l duce spre pieire, ci pentru a păși împreună pe cărarea către Dumnezeu, ca două suflete complete, și nu fragmentate de tot felul de dorințe egoiste. În fața unei astfel de iubiri nepământene unii se sperie și fug, iar alții se înfurie. Puțini sunt cei care au curajul să lupte până la final. Aceștia sunt conștienți că adevărata luptă este cea cu ego-ul lor, reușind astfel să câștige bătălia în numele IUBIRII, o iubire care nu cere sacrificii inutile și nu strigă în gura mare după eroi. Ea are nevoie doar de inimi curățite de patimi, pregătite să fie sălaș al dragostei divine.
Pentru că dialogul de la începutul filmului, dintre Zobar și bătrânul Ciudra, cuprinde sfaturi înțelepte, l-am redat mai jos:
„ – În văzduh se simte o umezeală de mormânt. De jumătate de an îmi miroase aşa… De ce-ai părăsit şatra, Ciudra?
– Nu mai sunt ţiganii cum erau… Au ajuns să-şi dea caii pe aur. Până şi sufletul!
– Cine ştie mai multe, prostul… sau înţeleptul?!
– Prostul, înţeleptul pune totul la îndoială…
– Mai bine să fii prost…
– Mintea prea multă aduce necazuri multe…
– Ce mă sfătuieşti, dacă nu ne-om mai vedea?
– Nu iubi banii. Te amăgesc. Nu iubi nici femeile… Te vor trăda. Dintre toate băuturile, libertatea e cea mai dulce. Scoală-te în zori şi nu uita: viaţa apune când nici nu te aştepţi… Să ai parte de viaţă lungă! Să mori când ţi-o veni sorocul…”
