( imagine preluată de la: http://artgallerytoday.blogspot.ro/2013/08/donald-zolan-grew-up-in-brookfield.html)
Vara trecută, aproape în fiecare duminică, am întâlnit la biserică un băiețel de vreo cinci-șase anișori, care m-a fermecat cu optimismul său debordant și foarte molipsitor. :) Chipul său era luminat de ochișorii senini și zâmbitori, care căutau în permanență noi parteneri de joacă sau de conversație.
Micuțul se plimba prin biserică, iar atunci când găsea vreun copil, zâmbea și îl întreba curios: „Cum te cheamă? A luʹ cine ești?” Unii îi răspundeau, alții îl ignorau, alții se încruntau, părând deranjați de faptul că băiețelul le invada spațiul personal. Ce-i drept, sociabilului ( așa îmi plăcea să-l numesc) îi plăcea să se apropie de cei cu care discuta, uneori luându-i de mânuță, alteori îmbrățișându-i, dar de fiecare dată avea acel zâmbet larg și binevoitor pe chip, un zâmbet care mi-a rămas întipărit în adâncul inimii.
Cu toate că băiatul vorbea destul de încet, multă lume îi făcea semn să tacă, spre disperarea bunicii sale care îl pierduse din priviri doar câteva fracțiuni de secundă, suficiente pentru ca micuțul să ajungă în cealaltă parte a bisericii și să „deranjeze” lumea din jur. Oricum, de cele mai multe ori, zarva nu era provocată nicidecum de cuvintele acestuia, ci de comentariile „răutăcioase” ale adulților. Unele femei îl apostrofau pe „năzdrăvan” judecându-i felul de a se manifesta, dar el nu părea deloc afectat de cuvintele lor. Nici măcar pentru câteva secunde nu se încrunta, nu se întrista, ci le zâmbea acestora și se muta în altă parte, ca să nu le mai incomodeze. Din când în când se mai auzea, încetișor, din diferite zone ale bisericii: „Bună! Cum te cheamă? A luʹ cine ești???”.
Oamenii veneau la Sfânta Liturghie ca să-L întâlnească pe Dumnezeu, să se bucure și să se veselească, dar ceea ce unii dintre ei nu înțelegeau atunci când îl tot certau pe băiețel că nu era atent la slujbă, era faptul că micuțul, spre deosebire de ei, nu-l căuta pe Dumnezeu și nici pe Hristos pentru că nimeni nu are vreun motiv să caute pe cineva care este deja alături de el.
Văzând cât de relaxat era copilul și cât era de „centrat” în inima sa plină de bucurie, m-a făcut să-mi amintesc de faptul că uneori e atât de plictisitor în lumea adulților!!! Mai ales în lumea celor care nu își acceptă copilul interior, care și-au încuiat inimile, uitând chiar și să mai zâmbească din când în când, neștiind sau poate nevrând să se bucure de tot ceea ce Dumnezeu, în nemărginita Sa iubire, ne oferă tuturor cu mare drag.
Deși vara asta nu l-am mai zărit la biserică pe băiețel, atunci când o văd pe bunica sa, inima mi se umple de bucurie, amintindu-mi de ochișorii lui senini ca o zi de vară.
Acum, ca să țin și eu pasul cu micuțul SOCIABIL zâmbăreț, mi-ar plăcea să facem cunoștință:
Mă numesc Maria și sunt a Lui Hristos. Pe tine cum te cheamă? A luʹ cine ești??? :) (Children of light - Passion- https://www.youtube.com/watch?v=QUTRk5UySRk)
