(imagine preluată de la: http://www.topgoblen.ro/goblen/cain-si-abel/ )
Nu-mi arunca vorba
ca pe o carte de poker
necâștigătoare
pe masa vieții.
Nu-mi impune tăcerea
fiindcă aș vorbi mai mult...
Pot închide gura, nu și mintea. Pot închide ochii, nu și sufletul. Când puneți lupii paznici la oi,
când hoții strigă ”ajutor!”, când vă scotociți prin buzunare să aruncați vreo două-trei parale în poala unui măturător de vise, când vă prefaceți că ne-ascultați și că vă pasă atunci voi striga mai Tare!!! Iartă-mă, iubită mamă!
Nu-ți pot alina suferința. Abelul din mine s-a stins demult... Lacrimile ți s-au uscat pe obraji. Iartă-mă, iubită mamă! Iartă-mi neputința!
Lupii ne hăituie destinele frânte prea devreme...
(Rafila Barbos - De ce ma urasti tu, frate? - https://www.youtube.com/watch?v=YNAgwIXO_NU )
Mi-e dor de libertate! a suspinat pasărea din colivia de la fereastra deschisă spre zarea albastră.
Copilul i-a înțeles tristețea, a mângâiat-o și i-a dat drumul să zboare în înaltul cerului.
Mi-e dor de soare! A strigat pasărea nemulțumită de priveliștea pe care o vedea.
Norii au auzit-o, au zâmbit și cerul s-a înseninat.
Mi-e dor de primăvară! se tângui pasărea privind melancolică frunzele îngălbenite, copacii triști și cerul întunecat.
Vântul i-a auzit plânsetul, a îmbrățișat-o și i-a șoptit să nu-și piardă speranța.
Mi-e dor de cuibul meu! spuse pasărea, obosită, privind tristă spre depărtări.
Copacii i-au sculptat câte un adăpost în inimile lor.
***
Vântul i-a spus tinerei o poveste despre o pasăre și despre dorurile sale. Fata îl ascultă cu atenție, își aminti un cântec străvechi, zâmbi și începu să cânte duios:
Mi-e dor
de naivitatea copilului
de altădată,
de privitul spre soare
mi-e dor,
de cuvintele mamei,
păsări în zbor
pe lângă urechile mele opace
totul era alb și luminos
atunci...
Mi-e dor
de nopțile când așteptam în
taină
ca luna să-și îmbrace cămașa de
noapte
să pot evada pe tărâmul
cu Feți frumoși, cu Ilene Cosânzene...
totul părea o poveste cu final fericit
atunci...
Mi-e dor
de primele săruturi pătimașe
dăruite ofrandă
petalelor de
Rochița-rândunicii,
așteptând cu ochii strâns închiși
să vină zâna fermecată.
Niciodată nu apărea
dar îi simțeam mirosul de primăvară senină.
Trăiam în împărăția
posibilităților multiple
atunci...
Mi-e dor
de coronițele din păpădie,
podoabe de preț
puse la loc de cinste
în cufărul copilăriei.
De pietrele mele „mângâiete”
mi-e dor
-prietene misterioase, tăcute, cumpătate-
Alții le călcau în picioare,
eu le alintamși le lăsam
să-mi mângâie sufletul
într-o tăcere absolută,
socotindu-lecomori tăinuite
ochiului neîncrezător.
Cât de mult prețuiam cuvintele
atunci...!
Vântul, păsările, cerul, copacii, florile și marea au ascultat cântecul și s-au bucurat. Simțind că pe ea o chemase tânăra, IUBIREA a zâmbit, i-a sărutat fruntea, șoptindu-i duios și tandru: „E-atâta cer în tine, suflete!... Când îți va fi dor de mine, să mă cauți în inimă! Acolo te luminez ca să poți merge pe calea ta.”
-Off, micuțo, nu știai că Florile n-au de-a face cu Anotimpurile și nici Anotimpurile cu Timpul? șopti magnolia mângâindu-i chipul senin.
Tânăra a înțeles că tot ce avea de făcut era să cânte despre iubire și despre doruri care înalță ființa spre cerul din inima sa... Abia atunci a început adevărata simfonie.
DESPRE FRUSTRARE ȘI DOR - https://www.youtube.com/watch?v=7CiVrMxjd5o
O descriere foarte interesantă și frumoasă a dorului
( imagine preluată de la https://istoriiregasite.wordpress.com/2014/03/09/patul-lui-procust/ )
În patul lui Procust
Am picioare potrivite
nici prea scurte, nici prea lungi,
pe măsura patului tău.
Mă privești insistent...
uneori te enervezi, te doare fericirea mea
alteori zâmbești zeflemitor
și-mi lungești fiecare vorbă,
îmi ucizi fiecare sunet
rostogolindu-l până-și pierde calea cea dreaptă...
Hai mai bine să facem dragoste,
să ne iubim în taină fiecare vis,
fiecare deznădejde!
Îmbrățișază-mă, Procust!
Acceptă-mă așa cum sunt și nu mă judeca!
Scaldă-ți inima suferindă
în râul vindecător al neprihănitei iubiri.
Fii fericit! Eliberează-te de povara mea!
***
Încă din cele mai vechi timpuri, lumea a fost și va rămâne un adevărat pat al lui Procust. Indiferent ce vei face și cum vei face, întotdeauna se va găsi cineva care să să te analizeze, să-ți interpreteze fiecare vorbă, fiecare gest și să te judece conform propriilor norme. Astfel, eternul Procust va tăia capul celor care au prea multe visuri și nu se încadrează în patul standard și le va tăia
picioarele celor care sunt mai înalți decât el J, căci „lumea îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun” ( părintele Arsenie Boca – „Cărarea Împărăției”).
În cele din urmă, vine un moment când evadezi din închisoarea pe care singur ți-ai creat-o cândva, fără să-ți dai seama. Astfel, conștientizezi că uneori te manifești așa cum crezi că și-ar dori lumea și nu cum ai vrea tu cu adevărat. Asta pentru că se întâmplă să crezi că ești așa cum te descriu ceilalți, uitând să-ți asculți sufletul care e singurul în măsură să-ți spună cine ești, cum ești și care e adevărata ta esență. Acest moment este unul revelator pentru că se produce pe de o parte, eliberarea ta de lume și, pe de o altă parte, eliberarea lumii de ființa care tu ești și pe care aceasta nu
ar putea-o vedea niciodată, atâta timp cât te judecă după criteriile sale.
Ești o ființă minunată care alege să-și trăiască viața conștient, conform propriilor standarde, fără să ofere prea multe explicații lumii, o ființă care știe că prietenii nu au nevoie de justificări, iar cei care nu o acceptă, nici atât, nu o vor accepta, indiferent cât va încerca să-și explice acțiunile.
Zâmbește! Ești liber să FII așa cum ești, fără ca tâlharul Procust să te mai sperie. Singurele emoții pe care ți le trezește sunt de iubire și compasiune.
Viața e frumoasă!
Life is beautiful!
La vie est belle!
La vita e bella! ...
Noa (Achinoam Nini) and Andrea Bocelli - Beautiful that Way - in Vatican...
