(sursă imagine: INTERNET)
Odată, demult, într-un
sat liniștit, desprins parcă din poveștile cu eroi și zâne, ascuns printre
crestele munților, trăia un tânăr ce își dorea nespus de mult să găsească un
învățător care să-l ajute să descopere tainele ascunse muritorilor de
rând.
Însetat de cunoaștere, tânărul
simțea că dincolo de realitatea văzută cu ochii se află o lume subtilă a
ideilor, a gândurilor și emoțiilor, o altă lume, profundă care, deși este deschisă
fiecăruia, nu e accesibilă tuturor. Această lume este una specială, diferită, fiind
văzută doar prin ochii sufletului.
Negăsind răspuns frământărilor sale, într-o bună zi,
tânărul nostru s-a hotărât să plece în lume ca să-l afle pe adevăratul său
învățător.
A mers el vreme de trei zile până când a ajuns într-un
sătuc de la poalele munților, unde a întâlnit un bătrân înțelept care le vorbea
oamenilor despre durere.
Impresionat de cele auzite, tânărul intră în vorbă cu el,
zicându-i: Am ascultat când le-ai vorbit
oamenilor și mi-am dat seama că Dumnezeu mi-a scos în cale omul înțelept pe
care eu îl caut de multă vreme! Sunt un tânăr pentru care viața are încă multe
taine! Mi-aș dori să aflu mai multe despre ceea ce cunoști! Aș fi foarte
bucuros să fii învățătorul meu!
Bătrânul l-a privit cu blândețe și i-a spus: TREZEȘTE-TE,
COPILE! E ATÂTA SUFERINȚĂ ÎN TINE!
Atunci, el s-a trezit ca dintr-un somn adânc și, pentru
prima oară, a văzut cu adevărat.
Tânărul a rămas pentru o vreme ucenic al blândului
învățător iar, după ceva timp, acesta a
înțeles că în lume există durere și că împotrivirea la durere provoacă
suferința. A mai înțeles că atunci când accepți durerea ca parte naturală,
firească a vieții, te poți elibera cu adevărat de ea și, cu siguranță vei putea
trece de pe calea suferinței pe calea asumării, aceasta din urmă fiind calea
împlinirii Poruncilor, a legilor spirituale.
Tânărul ucenic se
comporta, de cele mai multe ori, asemeni unui copil curios, naiv și chiar
îndărătnic. Cu toate acestea, înțeleptul îl iubea ca pe propriul fiu, amuzându-se,
uneori, de micile prostioare ale
discipolului său.
Într-una
din zile, simțind că venise timpul ca învățăcelul să-și ia zborul, Învățătorul
Durerii și-a chemat ucenicul și i-a spus:
- Drumurile noastre se
vor despărți aici, copile drag! Vei pleca în căutarea adevăratului tău
învățător.
- Tu ești adevăratul
meu învățător! sări ca un arc tânărul, îngrijorat de cele auzite.
- Eu ți-am arătat ceea
ce știu, dar calea ta este alta. Drum bun,
copile! Să ne revedem cu bine atunci când va fi voia Domnului! Până atunci,
Dumnezeu să te aibă în paza Sa!
- Rămâi cu bine,
învățătorule! răspunse tânărul, gândindu-se cu teamă dar și cu speranță la
drumul ce se arăta în calea lui.
Nu bănuia încotro aveau
să-l ducă pașii, dar simțea că inima lui se va bucura nespus de mult atunci
când îl va întâlni pe adevăratul învățător.
A plecat peste mări și
țări, colindând lumea în lung și în lat, iar într-o bună zi a ajuns pe o insulă
din mijlocul oceanului. În fața lui se înfățișa un tărâm minunat ce părea
întruchiparea basmelor pe care i le spunea bunicul în nopțile copilăriei.
Florile înmiresmau întregul ținut scăldat în razele aurii ale soarelui blând și
iubitor; arborii seculari vegheau și sfătuiau cu înțelepciune pe locuitorii
acelor locuri; izvoarele susurau poveștile unor iubiri străvechi înțelese doar
de inimile pure, altruiste, înflăcărate de dorința de a dărui și de a se dărui
pe ele însele.
În acel colț de Rai,
tânărul a întâlnit un bărbat întins pe iarbă, care privea cerul, absorbit de continua
transformare a norilor zburdalnici care păreau că se jucau de-a v-ați ascunselea,
ca niște copii fără griji.
Deși era un om în toată
firea, bărbatul părea un copilaș ce se bucura de fiecare lucru, oricât de mic
și neînsemnat ar fi fost acela. În preajma sa, tânărul simțea o căldură ce-i cuprindea
inima și întreg trupul. Liniștea profundă în care se cufunda alături de noul
său învățător îl făcea pe ucenic să simtă o iubire necondiționată, pură,
dumnezeiască.
Timpul petrecut alături de Învățătorul Inimii l-a ajutat
pe tânăr să-și deschidă inima și să iubească tot, fără să aștepte ceva în
schimb. Mai mult decât atât, el a descoperit minunatul limbaj al iubirii,
comunicând cu cea mai mare ușurință cu orice piatră, orice plantă sau vietate.
Spre surprinderea
tânărului, într-o zi, înțeleptul și-a anunțat ucenicul că venise vremea ca
acesta să își continuie drumul în căutarea adevăratului său învățător.
- Ți-am arătat ceea ce
îți trebuia. Acum e timpul să mergi mai
departe!
La auzul acestor
cuvinte, tânărul s-a întristat.
- De ce să plec,
învățătorule, dacă aici îmi e bine? Inima mea tresaltă de bucurie, căci ea bate
în ritmul iubirii.
- A venit vremea să
mergi pe drumul tău, copile! continuă învățătorul, fără să se lase înduplecat
de întristarea învățăcelului.
Sufletele noastre sunt
asemeni apei, în continuă mișcare. O apă stătută miroase urât. La rândul său, sufletul
care refuză să își urmeze cursul firesc e ca o
piatră de pe marginea drumului, răspândind durere în jurul său și ajungând
chiar să fie ocolit de ceilalți.
În cele din urmă,
tânărul a părăsit minunatul tărâm care i-a făcut posibilă călătoria mistică în
adâncul propriei inimi. A mers multă
vreme, a străbătut cale lungă, până când a ajuns în ținuturile secetoase ale
deșertului.
Într-una
din zile, pe când călătorul nostru rătăcea prin deșert, s-a iscat o furtună de
nisip, din care a apărut dintr-o dată un om care ținea în mână un bici de foc. Acela
era Învățătorul Conștiinței, stăpânul
vântului, un înțelept ce avea darul de a porunci naturii. El a pocnit din
bici și a strigat: „Oprește-te!” Iar furtuna s-a potolit ca prin minune.
Minunea pe care tocmai o văzuse îl făcu pe tânăr să-l
roage pe învățător să-i descopere și lui tainele pe care le cunoștea, dar
înțeleptul l-a privit lung, pătrunzându-l parcă până în adâncul inimii și a
plecat mai departe, fără a spune ceva. Tânărul nu a renunțat. A mers după
stăpânul vântului, rugându-l să-l primească și pe el în ucenicie.
După
multe clipe de tăcere și chibzuială adâncă, învățătorul i-a spus: Cândva, un mare înțelept a spus
așa: „
... pentru a căpăta putere, trebuie să te supui legii forţelor universale şi să
fii pătruns de conştiinţa că ele sunt ale tale". (Rabindarath Tagore). Să ții minte aceste
cuvinte, pentru că au o forță de neînchipuit! Atunci când ele îți vor pătrunde
adânc minte și în inimă, vei fi pregătit să folosești Cuvântul și să poruncești
cu adevărat! Până atunci, avem multe de învățat. Deocamdată, eu îți spun: „Bine
ai venit! Te așteptam, călătorule!” continuă,
zâmbind, înțeleptul, în timp ce atingea cu
blândețe ochii tânărului, curățându-i mintea încețoșată.
Timpul petrecut în
compania Învățătorului Conștiinței,
l-a ajutat pe tânărul ucenic să înțeleagă că nu mintea trebuie să îl
stăpânească pe om, ci omul este cel care
trebuie să-și stăpânească mintea.
Observând toate gândurile care-i zburdau prin
minte, asemeni unui stol de păsări ce-l împiedicau să-și afle liniștea, el porni pe un drum anevoios în afara haosului,
devenind stăpânul propriei sale minți.
Conștient de efectele
fiecărei fapte, fiecărui cuvânt pe care îl va rosti, chiar și gând, atât în lumea
materială, cât și în lumea subtilă, tânărul a învățat să-și folosească puterea
cu pricepere și înțelepciune, dar, mai mult decât atât, a înțeles că numai cel
care știe cu adevărat să slujească, acela poate fi un bun stăpân.
În cele din urmă, Învățătorul Conștiinței, la fel ca și
ceilalți înțelepți, l-a îndrumat pe ucenicul nostru să își continuie drumul
spre adevăratul său învățător.
Tânărul a cutreierat lumea și a ajuns pe
crestele cele mai înalte ale munților, acolo unde, ziua, cerul sărută vârfurile
semețe ale brazilor, iar noaptea stelele veghetoare sunt scrise de penița
vântului cu literele de aur ale iubirii, compasiunii, sacrificiului și
lepădării de sine.
Învățătorul pe care l-a găsit era cufundat în rugăciune. Părea că plutea printre norii
cenușii, îndreptându-se către cer.
Acest înțelept
răspândea în jurul său o pace pe care tânărul o simți de cum îl văzu în fața
sa:
- Învățătorule,
spune-mi, te rog, de unde ai atâta lumină în priviri? Învață-mă și pe mine să dobândesc această
liniște, această pace pe care o transmiți tuturor celor care se află în preajma
ta!
- Ce aș putea eu să te învăț? Răspunse
înțeleptul. Eu știu atât de puține, fiul meu! Pacea din inima mea nu depinde de
mine. Ea este un Dar de la Domnul nostru Iisus Hristos.
- Cum aș putea să-l
cunosc și eu pe Hristos, învățătorule? Crezi că l-aș putea întâlni?
- La momentul potrivit
Îl vei întâlni. Trebuie doar să ceri asta. Să te rogi.
-Atunci, învață-mă să
mă rog!
***
Pentru o vreme,
bărbatul a rămas acolo, pe crestele munților, alături de bătrânul înțelept care
l-a ajutat să descopere o lume minunată a iubirii și înțelepciunii. Acolo a
aflat despre îngeri și arhangheli, despre Maica Domnului - stăpâna cerurilor, a
pământului și a inimilor noastre, despre Iisus Hristos - Mântuitorul lumii și
apostolii săi, despre sfinți și drumul anevoios al acestora către sfințenie,
despre credință, durere, cădere, lepădare de sine, slujire, adevăr, pace, iubire și multe alte lucruri despre care nu
știa până atunci.
În cele din urmă, a
înțeles că IUBIREA NU ERA CEEA CE CREZUSE EL până atunci. Și-a dat seama că, de
fapt, el nu știuse să iubească desăvârșit căci dragostea cea adevărată nu caută
voia sa, ea se bucură mai mult când se oferă celui iubit și nu când primește
ceva în schimb. Dragostea nu se privește în oglindă, nu se admiră singură, nu
se recunoaște pe ea însăși, nu se laudă, așa cum nici florile nu spun despre
ele însele că sunt frumoase și ne îmbie cu miresmele lor minunate. Iubirea nu e
comerț: te iubesc pentru că mă iubești, iar dacă nu mă mai iubești, nu te mai
iubesc nici eu. Iubirea înseamnă devotament, credință, compasiune, dar, mai
presus de toate, înseamnă slujirea aproapelui.
Într-o
zi, bătrânul i-a spus că venise vremea să își ia rămas bun.
- Întoarce-te la casa
ta! Acolo te așteaptă adevăratul tău învățător! i-a spus acesta ucenicului său.
- Cum îmi voi da seama
că va fi cel adevărat? De atâtea ori am crezut că l-am găsit și tot de atâtea
ori am fost departe de el... spuse, cu dezamăgire în glas, bărbatul.
- Fii liniștit! Când ochii tăi vor fi
pregătiți să vadă, atunci vor vedea. Nici mai devreme, nici mai târziu, toate
vor veni la momentul potrivit. Nu e nevoie să afli anumite răspunsuri doar
pentru a-ți satisface întrebările minții. Nu e necesar să știi lucruri care nu
te ajută la nimic, pentru că ele ți-ar produce o stare de agitație,
tulburându-ți sau chiar întunecându-ți mintea, iar luciditatea ta în gândire ar
avea de suferit.
- Dar pe Hristos crezi
că Îl voi putea vedea vreodată? Întrebă bărbatul.
- La timpul potrivit,
fiule, la timpul potrivit....
- Acum mergi în pace,
copile al lui Hristos și când te vei simți singur și neajutorat, să ceri
ajutorul Maicii Domnului! Ea are mare trecere la fiul ei. Când toți te
părăsesc, Maica Sfântă rămâne alături de tine,
căci inima ei e plină de iubire, cunoscând suferința mai bine decât oricine. Ca
să-ți înfrângi orgoliul și îndreptățirea de sine, poți spune așa: MAICA
DOMNULUI, MERGI TU ÎNAINTEA MEA ȘI VORBEȘTE TU PRIN GURA MEA!”
Drum bun, copile!
Dumnezeu să îți lumineze calea! Să fii tare ca
piatra în credință, gingaș ca o floare în iubire, înțelept ca un șarpe, agil cu
păcatul ca un vultur, blând ca un porumbel și iertător cu greșelile semenilor
ca un prunc!
Bărbatul a plecat spre
casă. Începuse să simtă din ce în ce mai mult dorul de meleagurile natale.
Trecuse atâta vreme de când plecase în călătorie, de parcă ar fi trecut o
eternitate!...
În drumul său l-a revăzut pe Învățătorul Conștiinței, căruia i-a mulțumit pentru că îi curățase
mintea.
- Eu îți mulțumesc,
prietene drag! i-a răspuns acesta,
îmbrățișându-l.
Îți mulțumesc pentru că
mi-ai arătat că pot iubi necondiționat.
Cei doi au făcut un legmânt prin care să își amintească
unul de celălalt atunci când vor trece
prin clipe grele, când se vor depărta de ei înșiși, neputând să se accepte așa
cum sunt, ori să ierte cu adevărat.. Pentru că drumul de la minte la inimă e
lung și anevoios, cei doi au hotărât să își facă timp în fiecare zi să creeze
momente care să-i aducă în prezent: să respire conștient, să asculte cu
adevărat, să privească în ochi semenii, să scrie, să cânte, să danseze, să se
învăluie în iubire, să se bucure și să
fie recunoscători pentru momentul prezent care îi însoțește pentru totdeauna în
scurta lor călătorie prin viață.
Bărbatul și-a continuat apoi drumul spre casă și într-o
după-amiază senină de toamnă, când razele jucăușe ale soarelui mângâiau
frunzele curajoase, nescuturate încă de aprigul vânt, s-a întâlnit cu Învățătorul Inimii căruia i-a mulțumit
pentru că îi deschisese inima în iubire.
- Și eu îți mulțumesc! i-a
răspuns acesta cu bucurie. Îți mulțumesc pentru că mi-ai arătat că era atâta
suferință în mine, atât de mult întuneric!
Mi-am descoperit cele
mai profunde răni care, odată ieșite la suprafață, au putut să fie vindecate.
Cei doi și-au luat rămas bun și au hotărât ca atunci când
întunericul le va cuprinde inimile, să nu cadă în deznădejde, să accepte că
fiecare dintre noi este supus căderilor în permanență și să-și amintească
următoarele cuvinte: „ (..) chiar
şi în inimile copleşite de rău se păstrează un mic cap de pod al binelui. Şi
chiar şi în cea mai bună dintre toate inimile rămâne … un colţişor de rău de
care nu poţi scăpa.” (Alexandr Isaievici Soljenițîn)
După un timp, bărbatul l-a întâlnit pe primul său
învățător care l-a întâmpinat cu brațele deschise și cu privirea senină, asemeni
cerului de vară.
- Mi-a fost dor de
tine, învățătorule! spuse tânărul, bucuros de
revederea scumpului său prieten. Îți
mulțumesc pentru că m-ai învățat că durerea există, fie că o acceptăm sau nu!
- Eu îți mulțumesc, prietene
drag pentru că mi-ai amintit de copilul meu înterior! Eram înțelept, dar
simțeam că îmi lipsea ceva. Eram liniștit și, cu toate acestea, tristețea nu-mi
dădea pace. Văzându-te pe tine, mi-am amintit de copilul meu interior care
aștepta de atâta vreme să îl văd, să îl ascult, să îl îmbrățișez și să îl
accept așa cum este el: uneori dezamăgit, întristat, speriat, alteori vesel,
jucăuș, neînfricat.
De atunci, zi de zi discut cu el, îl încurajez, îl rog să
se exprime și îl fac să înțeleagă că este iubit așa cum este el, apreciindu-l
pentru ceea ce face.
Cei doi și-au luat bun rămas și au făcut un legământ:
atunci când simt că ceva le lipsește, când durerea este din ce în ce mai mare,
să își caute copiii interiori care, cu siguranță, se simt singuri, triști,
abandonați, ori sunt speriați de necunoscut și de schimbările apărute în
viețile lor. .
***
În cele din urmă, tânărul
a ajuns acasă, istovit după drumul lung și anevoios pe care l-a parcurs vreme
de atâția ani.
Totuși, el nu a intrat
în curte. S-a oprit pentru câteva clipe și s-a așezat pe băncuța din fața
porții, prietenul său de nădejde care-i știa toate gândurile pe care le
trimitea în depărtări să zboare, să se înalțe spre zările albastre, să
cutreiere cerul și pământul și să se întoarcă triumfătoare acasă. Uneori, cei
doi așteptau mult și bine ca acestea să revină. Unele se rătăceau pe drum...
De această dată el era cel care ajunsese
acasă după multe rătăciri și căutări, iar băncuța părea că se bucura nespus de
mult de întoarcerea tovarășului său drag, așteptând cu nerăbdare ca acesta să
îi povestească despre minunatele sale peripeții prin lume.
A privit curtea în care se plimba cu drag în tinerețea
sa, casa părintească, legănul ce i-a alinat întreaga viață, ulița copilăriei și
a celor mai năstrușnice pățanii. Nimic nu se schimbase. Până și cerul părea că
avea aceeași culoare ca odinioară. Toate erau așa cum le lăsase: livada cu meri
i se înfățișa la fel de frumoasă ca pe vremea când se plimba fără griji printre
pomii înmiresmați cu parfum de Rai; camera sa îl aștepta neschimbată, de parcă
ar fi trecut câteva clipe și nu ani întregi de când el plecase în lume, într-o
călătorie ce avea să-i poarte pașii atât de departe de casă...
Măsuța unde își
așternuse cele mai tainice gânduri încă mai păstra o peniță și câteva coli de
scris. Fotoliul de lângă fereastră îl invita să se așeze și să privească
împreună lumea, așa cum o făceau altădată. Bătrânul pat din lemn de stejar îl
chema să se odihnească, dar el voia să se plimbe
prin cameră, să scrie și să trăiască din nou emoțiile celor mai frumoase clipe
petrecute acolo.
Privindu-și chipul în
oglindă, văzu un om cu barba căruntă și cu părul nins... Doar ochii, neschimbați și tineri, mai tineri
ca niciodată, păreau că îl chemau la un joc de-a viața și de-a trecerea
timpului:
- Vino, prietene drag!
Hai să ne jucăm! Avem tot timpul din lume. Viața noastră abia astăzi începe.
O fi începând ea, spuse
un gând mai răzvrătit, dar eu sunt cam obosit. Cred că voi adormi. Iată că nu
am aflat niciun învățător aici! Mi s-a spus că îl voi găsi acasă, că mă
așteaptă, dar cred că, până la urmă, totul a fost o amăgire și uite cum s-a
scurs viața mea printre degete, alergând după himere!.. continuă gândul să
vorbească tot mai tare și mai supărător.
Dintr-odată, un alt gând îi trecu prin minte ca un
fulger, spunându-i inimii sale întristate: Oare nu cumva eu sunt adevăratul meu
învățător?
- EU SUNT! EU SUNT! Strigă trufia, bucuroasă
că a ieșit învingătoare în apriga luptă cu smerenia. Dar o șoaptă lină asemeni
unui zbor de înger i-a spus: „Iartă-mă, Doamne! Iartă-mă pe mine, păcătosul!”
A îngenuncheat la icoana Maicii Domnului, rugând-o să-l
ridice din întunericul deznădejdii, să-i arate calea cea adevărată și să-i
lumineze mintea și inima pentru a-L vedea pe învățătorul său.
În taina nopții, stolul gândurilor a istovit, iar somnul
l-a purtat pe aripile unui vis.
Se făcea că rătăcea prin deșert, în inima pustietății.
Soarele ardea ucigător, iar el mergea printre dunele de nisip, prăfuite de
timpul necruțător ce părea îmbrăcat în straie de un galben roșcat. Arșița îl amețise, gura îi era uscată. Avea
nevoie de apă... O picătură de apă ar fi fost de ajuns ca să-i potolească
setea. A căzut la pământ.
Dintr-odată, a simțit o adiere plăcută pe creștet,
asemeni mângâierii unei mame iubitoare. A deschis ochii și a văzut-o pe Maica
Domnului. Aceasta i-a dăruit apă vie. O căldură liniștitoare i-a cuprins inima,
iar în mintea lui s-a așternut, în toată sfințenia ei, pacea mult așteptată și
izbăvitoare de suflete.
I-a mulțumit Fecioarei Sfinte pentru ajutorul
său, dar un gând răzleț al unei vechi dorințe încă i se mai zbătea în adâncul
inimii.
- De ce nu am reușit să Îl văd pe Hristos?
Unde a fost în tot timpul în care L-am căutat cu atâta înflăcărare? A întrebat el
dezamăgit.
- Copile drag, a spus
Maica Domnului, fiul meu a fost mereu lângă tine. Te-a însoțit cu pașii
desculți în toată călătoria ta de până acum. Uneori ați mers împreună pe
valurile mării, iar el mult s-a bucurat, când te lăsai prins de mână și mergeai
cu încredere în drumul ce ți se deshidea în cale, alteori ați mers pe spini,
iar El te-a luat în brațe și ți-a purtat fiecare durere ca să nu sângerezi prea
mult. Dacă nu poți vedea ceea este lângă tine, nu înseamnă că nu există,
continuă Maica Domnului, arătându-i câteva momente în care Hristos i S-a
arătat, dar acesta încă nu îl putea vedea, căci ochii lui nu fuseseră încă deschiși.
Chipul fiului meu era în privirea orfanului pe care l-ai întâlnit la începutul
călătoriei tale și i-ai dăruit mâncarea ta. Fiul meu se ascundea și în bucuria
cerșetorului căruia i-ai oferit haine și încălțăminte. Când Învățătorul Durerii s-a îmbolnăvit, iar
tu l-ai îngrijit, tot fiul meu era acolo, fericit pentru că văzuse în tine un
adevărat prieten și un slujitor al aproapelui.
Când vecinul tău ți-a vorbit urât și te-a umilit, tu nu
te-ai supărat, nu i-ai răspuns în niciun fel și te-ai rugat : „Iartă-l, Doamne, că nu știe ce spune!
Ajută-l să înțeleagă cât de mult contează cuvântul!” Ei bine, dacă vrei să
știi, atunci tot Fiul meu, Hristos, era cel care stătea alături de tine în
tăcere, bucurându-se că ți-ai înfrânt orgoliul.
Când te-ai întâlnit cu acei oameni fără de rușine, care
făceau fapte josnice, tu nu i-ai judecat, ci ai spus în sinea ta: „Cine știe ce durere îi determină să facă
asta?Luminează-le Doamne, mintea!” Atunci tot fiul meu te însoțea în
călătoria ta, șoptindu-ți cu blândețe că acelea erau vorbele unui ucenic al
iubirii desăvârșite.
- Îmi pare bine că am
reușit să îl bucur pe Hristos! Spuse tânărul, mulțumit de ceea ce auzise.
- Nu a fost mereu așa!
Fiul meu nu s-a bucurat tot timpul. Au fost și momente când s-a întristat și a
plâns pentru tine, pentru gândurile tale, pentru cuvintele tale, pentru faptele
tale, El știind suferința pe care urma să o simți, în urma celor întâmplate.
Dacă ai ști câte nopți
a stat în întuneric, la poarta inimii tale și a bătut, dar tu nu i-ai
deschis!... Totuși, Hristos a așteptat cu răbdare acolo, pentru că știa că va
veni momentul în care vei auzi chemarea Sa.
În zorii dimineții, tânărul s-a
trezit din visul său ca dintr-un somn adânc, s-a ridicat din pat, și-a făcut
cruce și a deschis ușa, spunând:
-Intră,
Hristoase al meu! Iartă-mă că m-am trezit atât de târziu! Am fost surd și orb
în fața adevărului, dar îți mulțumesc pentru că nu m-ai lăsat să mă chinui
singur în noaptea vieții mele!
***
În
loc de încheiere,
Călătorule, ceea ce
cauți există deja, doar că încă nu poți vedea cu adevărat.
La timpul potrivit,
INIMA TA SE VA DESCHIDE ȘI VA VEDEA CLAR.
Înainte de a merge,
învață să te oprești!
Așează-te și poposește
în inima ta, odihnește-te în ea, căci drumul tău abia acum începe cu adevărat.
Când furtuna va veni,
mergi alături de Hristos deasupra valurilor!
Când nu vei putea să
vezi clar, amintește-ți de glasul Adevărului care te va călăuzi pe timp de
ceață!
Nu-ți fie frică de
ispite, nici de căderi!
Asemeni morții, ispita
ne însoțește la tot pasul.
Călătoria mea nu e
diferită de a ta.
Drumul are aceeași
destinație finală, indiferent pe ce cale vei alege să mergi
Mai devreme sau mai
târziu, ne vom întâlni în inima înțelepciunii.
Până atunci, eu îți
doresc să ai un zbor lin, călătorule drag!
Folosește-ți clipele cu
măiestrie, cu iubire și cu credință!
Drum bun, Omule binecuvântat!
Maria Chiriac, 3.06.2019., Chiricari, Vrancea,
Mai jos am postat o minunată PILDĂ ORTODOXĂ despre DRAGOSTE și CREDINȚĂ, o povestioară care ne amintește tuturor că niciodată nu suntem siguri și că Dumnezeu e alături de noi în fiecare clipă a vieții noastre, dăruindu-ne întotdeauna ceea ce Îi cerem (de cele mai multe ori, ne dăruiește chiar și mai mult) , doar că se întâmplă destul de des să fim orbiți de propriile noastre așteptări și de propria noastră viziune asupra Vieții, o viziune care, din păcate, își caută voia sa, uitând de Pronia Dumnezeiască. Căci „fără îndoială că Dumnezeu rânduiește faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înșine.” ( Sf. Vasile cel Mare)