(imagine preluată de la: http://www.espacopregador.com/2016/02/segundo-o-coracao.html)
INIMA
MEA, iubita mea inimă,
Iartă-mă pentru toate momentele
în care credeam că eu le știam pe toate și judecam viața doar în funcție de ce
puteam înțelege cu mintea, fără să am încredere în șoaptele tale pline de
înțelepciune.
Iartă-mă pentru că te-am
abandonat și m-am depărtat de tine! Sufletul meu rătăcitor prin deșertul vieții
a căutat cu o nepotolită sete acea oază salvatoare care să-l învie și să-i
dăruiască liniștea, înțelepciunea, pacea, lumina, iubirea. Dar am căutat atât
de departe! Eram atât de oarbă, inima mea! Ceața mi-a cuprins mintea și n-am mai
putut afla calea înapoi spre tine...Încet, încet, s-a lăsat întunericul, iar eu
am adormit. M-am cufundat în visul uitării...
Iartă-mă pentru clipele pe care le-am trăit în afara iubirii,
atunci când lăsam frica să îmi conducă mintea cea slabă în credință, ce mă
purta fie într-un trecut dureros, fie mă proiecta undeva într-un viitor incert
și tulbure. Trăiam oriunde și oricând, numai în PREZENT nu puteam trăi, inima
mea! Mintea, cea aflată într-o continuă agitație și obișnuită să caute în
permanență ceva, m-a condus, mi-a stăpânit întreaga ființă, închizând-o între
gratiile sale.
Iartă-mă
pentru momentele de tristețe, deznădejde, furie, când mă judecam aspru și mă
pedepseam, considerându-mă o ființă nevaloroasă și nepricepută, care nu merita
nimic. Nu știam atunci cât de mult te biciuiau acele gânduri negre și câtă
suferință îți puteau produce, scumpa mea inimă...
Iartă-mă pentru că
ți-am întinat veșmintele de aur ale iubirii
cu hainele zdrențuite ale mândriei, furiei,
lăcomiei, invidiei, tristeții, deznădejdii, dându-mi seama târziu cât de
mult ne pot înlănțui plăcerile deșarte ale acestei lumi.
Iartă-mă pentru că te-am împărțit în mii de bucăți și le-am dăruit
sufletelor cu inimile închise, crezând că astfel le puteam fi de folos. Apoi
m-am trezit cu un gol imens care suspina de durere, de chin și de zbucium. Cu
timpul, iubită inimă, am înțeles că nimeni nu te-a jefuit, ci eu fusesem cea
care te tăiasem cu sabia nepăsării, ascunsă în teaca unei iubiri bolnave.
Te-am sacrificat fără să-mi dau seama că adevărata iubire vine dintr-o
inimă întreagă și că unui suflet cu inima încuiată nu-i folosește un fragment dintr-o altă inimă, chiar dacă
acela e dăruit cu o dragoste sinceră. Astfel, mi-ai arătat că e de ajuns să le
zâmbesc, să le transmit iubirea mea celor din jur, iar inimile lor se vor
deschide atunci când vor fi pregătite cu adevărat. Nici mai devreme, nici mai
târziu. La timpul potrivit...
Îmi pare rău pentru că te-am trădat de atâtea ori, spunându-ți tainele,
durerile, tristețile, dezamăgirile și neputințele celor care le-au folosit
împotriva sufletului meu, judecându-mă după propriile lor credințe și
convingeri. Tu, inimă minunată, i-ai iertat pentru gândurile, cuvintele și
faptele lor, dar, mai mult decât atât, m-ai iertat pentru nepriceperea și pentru ignoranța
mea, prin care te-am rănit de atâtea ori. În înțelepciunea ta, m-ai învățat că atunci când ne judecăm aproapele
nu-l putem iubi cu adevărat. Iar când am fost judecată prea aspru sau poate pe nedrept
de către ceilalți, m-ai ajutat să trec peste orice durere și să le mulțumesc pentru neiubirea lor. Căci doar așa am aflat
cât de neprețuite pot fi rănile inimii,
cât de minunate sunt lacrimile atunci când le verși pentru neputința aproapelui
și cât de aproape ești de cer când iubești dincolo de orice durere...
Îmi pare rău pentru că
uneori m-am atașat prea mult de cele pieritoare, că nu am știut să eliberez pe
cei cărora le veniseră timpul să plece pe calea lor.
Îmi pare rău pentru
felul cum am ales să mă manifest împotriva ta, că nu mi-am dat seama cât de mult te oboseau și
te răneau gesturile mele necugetate. Totul
se rezuma la ce și cum simțeam eu, la câte știam eu, fără să înțeleg, că, de
fapt, tu erai adevărata esență din care curgeau râuri de apă vie, izvorâte de pe tărâmul iubirii eterne.
Îți mulțumesc, iubită
inimă, pentru că nu m-ai abadonat! Nu te-ai închis, nu te-ai ascuns, nu te-ai
plâns, nu ai strigat și nu m-ai acuzat, ci ai așteptat răbdătoare, tăcută,
smerită, să mă întorc la tine, din rătăcirile mele, asemeni fiului risipitor.
Îți mulțumesc pentru că mi-ai
arătat că iubirea adevărată transcende orice și că doar INIMA poate transforma orice obstacol în
oportunitate, atunci când merge pe drumul DESPĂTIMIRII. Astfel, frica se
transformă în CURAJ, furia în PASIUNE, obsesia în ENTUZIASM, îngrijorarea
devine AFECȚIUNE și GRIJĂ față de aproape, mâhnirea se transformă în
ÎNȚELEGEREA VIEȚII și ÎNȚELEPCIUNEA de a trăi cu bucurie orice experiență.
Îți mulțumesc, draga mea inimă,
pentru toate poveștile de iubire pe care le-ai ascuns în neprețuitele pietre
tăcute, în firele de iarbă prin care se jucau copiii Vântului, în minunatele
flori mângâiate de razele drăgăstuoase ale soarelui, în freamătul frunzelor, în
cântecul pădurii, în privirea misterioasă a lunii, în taina stelelor, în crestele
semețe ale munților, în adâncul apei, în Ceruri, pe pământ, în văzduh și, mai
ales, în ochii celor care m-au privit și m-au văzut cu adevărat. Toate aceste
povești le-ai ascuns de privirea mea naivă, așteptând cu răbdare să deschid ochii, să mă ridic și
să merg, pășind prin Viață cu CREDINȚĂ.
Iubită inimă, tu ești ACUM, tu
ești PREZENT continuu, tu ești IUBIRE, tu ești PACE, tu ești RECUNOȘTINȚĂ, tu
ești ADEVĂR, tu ești LIBERTATE, dar pe cât de deschisă poți fi, pe atât ești tu
de taincă și de nepătruns!
Bătrână și minunată inimă ce
bați într-un piept atât de fragil și de neștiutor, TE IUBESC! TE IUBESC! TE IUBESC!
Curajoasă și neînfricată INIMĂ ce bați în ritmul dragostei și al compasiunii, Tu hrănești cu iubire întregul univers, fără să ceri ceva anume pentru tine...
Curajoasă și neînfricată INIMĂ ce bați în ritmul dragostei și al compasiunii, Tu hrănești cu iubire întregul univers, fără să ceri ceva anume pentru tine...
***
Mulțumesc, Doamne, pentru inima
ce mi-ai dăruit-o și-Ți mai mulțumesc pentru că atunci când nu am avut grijă de
ea, Tu i-ai mângâiat în taină durerile, i-ai
vindecat rănile și le-ai cusut cu ața de
aur a Iubirii Tale nesfârșite, Părinte drag!...
